Caress the silence

[History]

M-am gândit să-mi încerc norocul la Fan fiction; e primul oneshot scris vreodată deci aştept criticile şi sfaturile voastre.
_______________
Îmi pare rău.

Couldn't save you from the start
Love you so it hurts my soul
Can you forgive me for trying again
Your silence makes me hold my breath
Time has passed you by ..

Îţi simt mâinile reci pe obrajii mei. Mâinile care, timp de 16 ani de zile, m-au adus unde sunt acum, mâinile care, în tot acest răstimp, au avut grijă de mine .. Te simt din ce în ce mai rece. Ştiu, doctorii ţi-au dat doar o săptămână dar .. eu nu pot să cred că ăsta e sfârşitul. Cum rămâne cu promisiunea făcută? Cu fericirea eternă? Mamă .., am atâtea să-ţi spun..

Şirul gândurilor mi se întrerupe - nu mai respiri.

Nu trebuia să se termine aşa. Regret toate dăţile în care ţi-am spus că te urăsc doar pentru că nu îmi dădeai voie să ies afară seara - nu ştiam că încercai doar să mă protejezi. În zadar, ştiu că acum nu mă mai poţi ierta. Îmi pare rău că n-am ştiut să preţuiesc anii ăştia şi că am lăsat timpul să treacă atât de repede. Mie chiar .. o să-mi lipsească părul tău negru şi ochii aceia verzi, mai-mereu îndureraţi. Ar trebui să-l vezi pe Chris, ţi-a scris o scrisoare şi m-a rugat să o pun la poştă. Crede că ai plecat în vacanţă şi că, de acolo de unde eşti, îţi pregăteşti un răspuns pentru el. Cum să-i spun ca mămica lui nu se va mai întoarce niciodată? Că .. e moartă. Cum aş putea?

Chiar dacă nu ţi-am arătat-o, ai fost cea mai importantă persoană de la moartea tatei încoace ..

Am plecat de la spital, vrând să-l iau pe Chris de la Amanda şi să-l duc acasă. Când deschid uşa două braţe mă apucă strâns de cămaşă:
-Emiiiiiiii! Cele două braţe vorbesc - ciudat. Piticul îşi lipeşte obrazul de sânii mei; îi pot simţi căldura din ei - s-a îmbujorat tot. Îmi trec o mână prin părul lui şaten, cu cealaltă mângâindu-i nasul.
-Mergem acasă? Mi-a răspuns afirmativ, scuturând uşor din cap.
I-am mulţumit Amandei şi am coborât la maşină; ne-am urcat şi am plecat. Am ajuns la un semafor şi am aşteptat să se facă verde. Cel mic părea abătut în gânduri.
-Hei, te simţi bine?
-Emi, când se întoarce mama? mă întreabă cu o undă de tristeţe în glas. L-ma asigurat că va fi acasă în curând şi am apăsat pedala. Era verde.
Ajunsă acasă i-am pregătit lui Chris un bol cu cereale şi mi-am făcut o cafea. Trebuia să fiu tare; nu aveam voie să plâng în faţa lui - măcar unul dintre noi să fie fericit. După ce şi-a terminat mâncarea l-am luat şi l-am dus în camera lui. S-a aşezat pe podea şi a început să deseneze ceva: Eu, Mama, Tata şi El, ţinându-ne de mână. Câteva lacrimi şi-au făcut loc în colţul ochilor şi, încet-încet, s-au scurs pe obrajii albi.
-Plângi? M-a întrebat, ridicându-se şi luându-mă în braţe. Emi, ştiu că mama nu o să se mai întoarcă. Mi-a spus Amanda.
-Chris ..
-Nu. Eşti sora mea şi trebuie să te protejez. spunând asta îmi şterse lacrimile.
-Oh, gata, ştii doar că voi fi acolo întotdeauna să te strâng în braţe
Mi-a spus, încercând să facă pe adultul. De-ai ştii cât de scump eşti când faci asta .. Trebuie să trec peste, trebuie - pentru Chris.