ÃŽntre vise

[Lust.]

Vă mulţumesc mult pentru comentarii/sfaturi/păreri. Am să încerc să ţin cont de ele, şi sper că acest capitol va fi la fel de bun ca anterioul, sau mai bun.
Ca să explic : povestea nu are legătură cu Alice din Ţara Minunilor, i know, seamănă destul de mult. Sinceră să fiu, m-am bazat pe ideea cu minunile şi chestiile...neobişnuite ._.' .
Btw, iertaţi-mă că acest capitol o să fie puţin mai mic decât celălănt :] .
Eniuei. Oke', trebuie să vă spun că William n-o să aibă fooarte multă legătură în primele capitole, veţi afla voi. Eniuei, again. Cum nu mai am nimic de spus, sau de adăugat. . .
Lectură plăcută !

2

Când totul e ‘perfect’ pentru noi, vine cineva şi ne destramă visul. Fiindcă aşa trebuie, sau fiindcă unii oamenii pur şi simplu nu suportă să ne vadă fericiţi.
Dar atunci când ne simţim de parcă am fi ultimii oameni de pe pământ, de parcă cineva ne-ar fi călcat în picioare ca pe nişte gândaci infecţi, nu vine nimeni să ne ajute.

Toţi se prefac că nu văd, se prefac că nu ştiu şi trec pe lângă noi. Atunci, am cere cu mare plăcere morţii să ne i-a. Iar ea, n-o va face. Va considera că suntem deja pedepsiţi, avem o viaţă de nimic, o viaţă deja pierdută, şi nimic n-ar fi mai rău decât asta.

Dar încă visăm. Încă sperăm. Încă avem credinţa că într-o zi, totul se va schimba într-un fel sau altul. Până la urmă, ce avem de pierdut dacă sperăm ? Dacă pastrăm acea lumină în întuneric, ce se va întâmpla ?

Se va stinge ca toate celelalte, sau va lumina tunelul până la sfârşit ? Aici n-avem răspuns. Trebuie să păşim pe gheaţă, pe foc, pe cioburi, până ajungem la lumină.
Doar atunci, doar în acel moment critic, o să aflăm dacă lumina se va stinge, sau va continua să ofere speranţă celor lipsiţi de ea.

Dar până atunci, vom trăi în viaţa noastră mizerabilă, alături de socieatatea infectată cu indiferenţă şi ciudă, ascunşi în lumea viselor şi-a speranţelor.




Fikers mergea galant, dând ţanţoş din coada albicioasă, vărgată. Îşi mai întorcea din când în când privirea spre Veronika, şi chicotea teribil amuzat.

-Îmi mai spui o dată unde mergem ? întrebă şatena, cu ambele braţe la spate şi ochii ei mari, curioşi, cercetând cărarea pe care o luaseră.

Se ridicaseră de pe aceea bancă nu după mult timp, Fikers începând să-i povestească Veronikăi despre ţinut, şi toate cele. Nu-i acordase atenţie, doar o mimase, ce-i drept, fiind era prea fascinată de tot ce vedea în jurul ei. Ce-i atrăsese cel mai mult priviriea fusese un copac – ceas. Da, numele suna banal, şi-n acelaşi timp stupid, dar copacul arăta foarte ciudat, dar într-un fel unic.

Era imens, având o scoarţă groasă, înţesată de muşchi verde, iar pe-o creangă groasă, împrăşmuită cu flori multi-colore; chiar şi verzi ; era un ceas. Oval, mare şi alb, numerele fiind îndoite, scârcite, de parcă cineva incercase să le rupă, sau să le fure de pe el, dar fusese în zadar.

Fikers îi explicase că n-are voie să se apropie de el, şi că i-ar aduce nu mai rău şi ‘bla, bla, bla’ , de parcă ar fi fost un părinte care îi spunea copilului să nu fumeze. În plus, motanul se mai luase şi de hainele ei.
Spusese că : „ O domnişioară nu poartă pantaloni, nici încălţăminte ca a ta . Ce-or fi şi astea ? Converşi, hăh ? Nu ştiu, aici nu există sub numele acesta atât de prostesc, zic eu. Vai, vai, vai ! Acum trebui şi să te îmbrăcăm ! ”

Iar ea doar rămăsese stupefiată. Nu existau converşi ? Şi în ce-o s-o îmbrace ? În rochie roz bombon sau ce ? Sau o s-o încalţe în pantofi din aceia foarte strălucitori, de un roşu intens şi cu fundă neagră în bot ? Plus toc cui, logic.
Dacă vor încerca să facă aşa ceva, ea sigur va pleca imediat de-acolo. Doar să-şi imagineze să se vadă în rochie, şi îi venea să verse. Mda, nu suporta chestiile ‘feminine’ . Cam ăsta era rezultatul celor şaptesprezece ani petrecuţi cu un bărbat.

-La palat, draga mea. Trebuie s-o cunoşti pe regina cu cap de sfeclă ! Îţi va plăcea de ea, e o femeie verde-verde ! Vai, vai, vai ! Am şi uitat ! zice Fikers pe-un ton impacientat, dând din coadă repede şi se opreşte brusc, în mijlocul cărări care se despărţise în două alei, una înflorată, pline de ciudăţenii şi tot felul de materiale colorate, iar alta albă, de parcă ar fi nins, dar era însorită, cu pomii înfloriţi şi ciuperci cu ochii. Cu ochii…

Veronika nu comentă. Rămăsese stupefiată de ceea ce vedea. Ciuperci cu ochii ? În curând, o să le audă vorbind, cu siguranţă ! Iar…iar aleile astea atât de diferite ! Doamne, ce şi-ar fi dorit să păşească spre cea colorată ! Doar aşa, un pas mic-mic, să vadă ce-i cu ea. Până la urmă, Fikers şi William nu-şi vor da seama. Motanul oricum era ocupat să se agite, tot vorbind şi dându-şi ochii peste cap.

-Ce-ai uitat ? îl întrebă Veronika, coborându-şi privirea asupra sa. Cum nu-i dăduse prea multă atenţie, de fapt deloc , în timpul în care se agitase, acum n-avea nici cea mai mică idee despre ce vorbea bietul animal.

-Cum ce-am uitat ?! Vai, vai, vai, mă omori ! Mă omori aşa simplu, tocmai din prima zi ! Am uitat – adăugă el pe un glas mai calm, dându-şi seama că şatena îl privea ciudat, şi întrebătoare – că trebuie să te schimbi. Nu poţi să te duci astfel în faţa reginei ! Va face o faţă urâtă, şi va rămâne fără imaginaţia aia puţină pe care o mai are ! Şi cel mai rău, poate o să vrea să-ţi taie mâna. E cam obsedată de mâinile oamenilor, n-am aflat motivul. Murmură acesta la sfârşit, mijindu-şi ochii într-un mod gânditor.

Dar o făcu pe Veronika să se cutremure când îl auzi. Ok, pe lângă faptul că regina avea cap de sfeclă, sau că era verde, sau ce spusese el, ea şi aşa nu înţelesese.

- Pot să stau aici. Adică, rămân aici şi te aştept ! Tu..ăăh, te poţi duce cu William după. . . după haine noi, da ! spune ea pe un ton plăcut, ‘uşor dezamăgit’ , gândindu-se că aşa va putea să se ducă pe undea dorea ea. Chiar dacă făcea anumite sacrifici, renunţa la scumpii ei converşi, şi blugi. Poate că atunci când se va întoarce acasă – dacă se va întâmpla asta – îşi va lua alţii noi.

- Vai, vai, vai ! Inteligentă mai eşti, domnişioară Veronika ! Atunci aşa vom face, cu siguranţă ! Dar aici să rămâi, da ? Să nu pleci ! spuse Fikers pe un ton mierlos, şi brusc vesel, toţi acei nervi dispărându-i dintr-o dată. Se întoarse pe lăbuţe ţanţoş, zicându-i lui William s-o ia înaintea sa, în timp ce el îi făcu cu ochiul de smarlad Veronikăi, şi dispăru pe-o cărare pe care şatena n-o observase.

Fata zâmbi mulţumită, şi-aşa nu avea să lipsească mult timp. Poate o oră, sau poate doar câteva minute. Doar să-şi hrănească curiozitatea, şi gata. Oricum, era sigură că motanul va lipsi mai mult timp.

Cu ‘planul’ bine pregătit în gând, Veronika se întoarse pe călcâie, afişând un zâmbet mic şi curios. Prima dată, cercetă cu atenţie aleea. Nimic ce părea că ar putea să-i facă vreun rău. Acum serios, ce putea să-i facă o floare colorată ? Surâse la gândurile stupide pe care le putea avea, şi se îndreptă cu paşi lenţi spre alee.

Atinse asfaltul, pe care creştea iarbă – mda, alt lucru anormal – şi curioasă, îşi continuă drumul. Auzi o omidă cântând. Îşi arcui o sprânceană, aplecându-se încât să o poată auzi mai bine. Omida, care era de culoare albastră , cânta o amestecătură dintre Shakira şi Sonata Artica. Clar, n-avea gusturi în muzică. Cum să asculţi Shakira ? Îţi băteai joc de trupă, de fapt, făcând aşa ceva. Ar fi vrut să-i spună vreo două, dar se abţinu, radicand din umeri.

Se îndreptă de spate şi îşi relua drumul. Trecu pe lângă un televizor cu ochi, nu-l băgă în seamă, i se părea dubios, aşa că merse mai departe. Chicoti cristalin când văzu un şoarece verzui, chiţăind la o bucată de brânză.
Vedea nu mai minuni, nimic logic sau normal. Şi totul era plăcut, era necunoscut pentru ea, şi îi plăcea la nebunie asta !

-Tu ! Ce pantaloni ciudaţi, ce păr drept, ce încălţări neobişnuite ! Cine eşti ?
Auzi un glas vioi, energic, şi în acelaşi timp plăcut. Înghiţi în sec, de parcă fusese prinsă asupra faptului, întorcându-se încetişor cu faţa spre persoana ce vorbise.
Un. . . tânăr cu păr roşu, faţa palidă, dar cu obrajii rozalii şi ochii verzi. Sclipitori, radiind de fericire sau ceva de genul. Corpul îi era zvelt, iar veşmintele , ca şi ale lui William, păreau scumpe. Doar că avea un costum maro, o cămaşă violet, iar în picioare nişte pantofi mai ciudaţi. Lă gât avea o eşarfă neagră, cu buline sau aşa i se părea ei, plină de culori.

Iar în cap. . . Ei bine, dând la o parte părul roşu, morcoviu, avea o pălărie mare, ce avea o formă ciudată, înconjurată de o panglică crem, sau de-un rozaliu murdar.
Surâse, îi plăcea cum era îmbrăcat. Tânărul se apropie mai mult ţopăind de ea, privind-o cu un zâmbet contagios pe chip.

-Eu ? Ăăăh, Veronika ! Da, mă numesc Veronika ! îi răspunse repede, mai mult încurcată şi afişă un zâmbet amabil, clipind des, jucăuşă. – Tu cine eşti ? adaugă ea, stand dreaptă în faţa lui, la fel de curioasă şi interesată.

- Ce întrebare banală ! Parcă ai fi regina, crede-mă ! Cum de nu mă cunoşti ? Tu, Veroniko, nu ştii cine sunt eu ? întrebă acesta, începând să râdă de-a dreptul amuzat, şi cu un aer vanitos, îşi duse ambele braţe în spate, aplecându-se galant. Eu, dragă Veronika, sunt Jack , Piratul aka Pălărierul Visului . Mă găseşti cu greu, sunt rar în ţinutul ăsta ! Ah, da, mă cunoaşte toată lumea !
Spuse roşcatul pe un vessel, bătând din palme.

-Şi eu cum vrei să-ţi spun ? îl întrebă fata, amuzată de numele său. Oare acest…Jack văzuse Piraţii din Caraibe ? Dacă da, atunci Lumea Visului măcar avea cablu Tv, sau ceva de genul. Cu toate că nu prea îi venea să creadă una ca asta.

-Pălărierul, sau Jack. Cum îţi e ţie mai uşor, Veronika ! Pot să te invit la cină ? flutură des din gene, făcând o faţă de câine plouat.
-Sigur că poţi.
Îi răspunse ea, chicotind gingaşă când îl văzu. Îi zâmbi finuţ, şi el zâmbi larg, de-a dreptul mulţumit, întinzându-i galant braţul.

Chiar dacă era cu Fikers, chiar dacă era cu acest Jack, ea se simţea bine. Se simţea fericită, nici nu credea că ceva avea să-i deranjeze universul în care se afla. Totuşi, spera că motanul nu se întorsese, căci ea uitase de cât timp plecase in locul stabilit.