Dragostea este magia iluziei

[Abbeh.]

@Bloody-chan, îţi mulţumesc mult că citeşti şi că ai şi lăsat un comentariu.
@Vex, îţi mulţumesc mult de tot şi ţie.
@Chio*, mersi că citeşti; sper s-o faci şi în continuare.
@IceCat, îţi mulţumesc pentru părerea ta mai pe larg, sper că-ţi vei putea forma o părere despre ce va fi şi ce nu, dar te las să descoperi singură. : ))
@Nya, mă văd nevoită să-ţi mulţumesc în mod special pentru comentariul constructiv pe care mi l-ai (ni l-ai oferit). Îmi dau seama că încă nu sunt prea bună, dar am să încerc să fac fiecare capitol mai bun şi mai bun.
@Paradox ｡◕‿◕｡, mersi mult de continuare şi mă bucur sincer că-ţi place. Sper să-ţi placă şi mai mult în continuare.

Am revenit cu capitolul patru, după o lungă perioadăăă în care nu m-am încumetat să postez ceva. Adevărul e că am scris acest capitol de enşpe mii de ori şi tot de atâtea l-am şters; totuşi, aseară l-am scris (în puţinul timp pe care l-am putut petrece la calculator) şi m-am gândit să-l postez aşa cum e. Alex m-ar fi mâncat dacă l-aş fi şters again : )). Ştiu că e mai scurt decât primul făcut de mine şi poate puţin - mai mult - tras de păr, dar promit că mă revanşez cu următorul capitol.
Să nu mă mai lungesc, aici e continuarea.

Capitolul 4

Îmi plăcea să-mi petrec timpul cu Nate, era, într-adevăr, tipul de băiat care ştia cum să se poarte cu o fată, chiar dacă în realitate era un mitocan. Ştiam că e un mitocan, dar măcar nu-i eram indiferentă; păcat totuşi că mă băga în aceeaşi oală cu celelalte tipe, lucru care-mi jignea şi rănea orgoliul în cel mai urât mod. Se ştergea pe papuci, oarecum, cu demnitatea mea, iar eu îi dădeam voie. De fapt, îi ofeream pe tavă toate acestea, parcă rugându-l „Ia-le şi lustruieşte-ţi papucii”, lucru care ştiam că nu-mi stătea în fire. În realitate sunt o persoană foarte narcisistă, mă ador mai mult decât ador orice alt lucru, îmi iubesc atât fizicul cât şi personalitatea, care, în momentul de faţă e dată peste cap. Îl privesc pe cel de lângă mine şi zâmbesc. Totul e spontan, mă ţine de mână şi ne plimbăm, în timp ce razele soarelui încălzesc totul în jur. Îmi zâmbeşte la rându-i şi, ruşinată, îmi întorc privirea. Nu ştiu dacă a fost ruşine sau dacă am dorit un efect „ca-n filme”, cert e că mi-am întors privirea, dezmierdându-i orgoliul şi dându-i senzaţia că am anumite sentimente pentru el.
Am ! Sau n-am, nu prea mai ştiu. L-am iubit acum mult timp, au trecut zile, săptămâni, luni, ani. Dacă nu sunt sentimente propriu zise? Dacă e doar o amintire, a tot ce-am simţit cândva?
- Eşti ok? M-a întrebat Nate, încercând să pară îngrijorat.
Sau poate chiar era? Ori, a devenit foarte bun, sau poate a fost dintotdeauna în a mima îngrijorarea, plăcere, tristeţea şi toate aceste stări.
- Sunt în regulă, i-am răspuns zâmbind, dar cred că ar cam trebui să plec.
- Să pleci? Aşa curând? De ce să pleci?
- Uite, cred că … Între noi nu e nimic, nici măcar o simplă relaţie de amiciţie, darămite mai mult.
- Dar poate fi ! mi-a răspuns sigur pe el, apropiindu-se încet de mine.
- N-are să fie, Nate, eu nu sunt ca restul, pricepi?
- Nu prea. EÅŸti vampir sau ceva de genul acesta?
Îmi venea să râd, mă buşea râsul şi cu greu m-am stăpânit în a nu chicoti; m-am îndepărtat uşor de el şi i-am explicat cât de bine am putut că nu sunt vampir, nici vârcolac, nici nimic inuman. Sunt om, nu o entitate sau ceva stupid care nu există.
Îmi pusesem telefonul pe silenţios, căci nu doream să fiu întrerupta, aşteptam de mult să-mi petrec timpul cu Nate. Doar noi doi, dar parcă acum nu mai vreau asta. Dorinţa aceea sfâşietoare de a sta cu el era acum împlinită, dar ceva lipsea. Mă plictisea îngrozitor acest specimen macho care crede că poate obţine tot ce-şi doreşte. Mi-am scos telefonul din buzunar să mă uit la ceas – tic de care nu mă puteam dezobişnui nicicum – şi am observat că am un apel pierdut. De la Mika.
Brusc inima a început să bată cu o putere nebună; ştiu că el nu m-ar fi sunat decât dacă s-ar fi întâmplat ceva, mai ales că ştia care-s circumstanţele. L-am apelat înapoi, dar nu a răspuns, căsuţa vocală intra de fiecare dată, lucru care mă speria şi mai tare. Îmi făceam, sincer, griji pentru el; nu-i stătea în fire să nu-mi răspundă la telefon şi nici să-l pună pe silenţios.
- Nate, am o mică problemă, trebuie să plec.
- Nu ! Te rog, mai stai. Sunt sigur că orice-ar fi mai poate aştepta.
- Nu, nu poate. E o urgenţă, îmi pare rău.
- Auzi păpuşă, nu-mi dai şi tu un pupic înainte să pleci? M-a întrebat clipind în repetate rânduri cu o viteză uimitoare.
- Dacă nu m-ai fi luat cu „păpuşă”, ţi-aş fi oferit un pupic. Pe obraz, dar aşa … Pa.
- Dia, stai !
Dar n-am mai stat; gândul şi sufletul şi trupul, toate-mi zbierau în urechi să plec să-l caut pe Mika, să-l zgudui şi să-i dau o palmă sănătoasă care să-l trezească la realitate. Să ştie că trebuie să-mi răspundă la telefon ori de câte ori îl sun. Chiar dacă eu n-o fac mereu.
M-am urcat pe placa de skate şi am pornit către primul loc care mi-a venit în minte : o cafenea stupidă de pe o străduţă dărăpănată plină de drogaţi. Un amic apropiat de-a lui Mika mi-a spus că obişnuia să se plimbe pe acolo cu Michael. Uneori.
Apoi m-am oprit brusc, în mijlocul străzii, gândindu-mă că poate era cu o tipă. Dacă era cu o tipă în pat şi avea telefonul deblocat era posibil – mai mult ca posibil – să mă apeleze din greşeală. Obişnuia să se tăvălească cu tot felul de tipe, dar niciodată nu m-a deranjat lucrul acesta; fiecare am avut concepţii diferite când era vorba de relaţiile sexuale. Eu eram total împotriva – pentru că încă nu-l găsisem pe Făt Frumos -, iar el era pro cu toată fiinţa lui, susţinând că partida de-o noapte nu însemna nimic pentru el. Iar eu nu puteam face nimic altceva decât să-l cred.
Totuşi, un sentiment ciudat, neplăcut, m-a cuprins când m-am gândit la asta. Brusc nu-l mai doream cu altele în pat, îl doream doar pentru mine, să fie numai al meu; chiar dacă eu nu aveam de gând să-i ofer anumite satisfacţii. Maşinile claxonau de-mi spărgeau timpanele şi aş fi vrut să le înjur, dar mi-am dat seama că era vina mea, că eu mă oprisem ca o vaca descentrată în mijlocul drumului.
Mi-am reluat traseul către cartierul acela morbid. Aveam încă o mică speranţă c-am să-l găsesc acolo. Eram egoistă, însă aş fi preferat să-l găsesc mort de beat într-un bar, decât treaz şi conştient în pat cu o panaramă. Peisajul începea să se schimbe, blocurile deveneau mai gri şi dărăpănate, figurile oamenilor începeau să difere tot mai mult, lăsând aici să li se vadă supărările şi grijile. Periferia avea, parcă, alt miros. Îmbâcsit, cu toate că eram în aer liber, magazinele erau sărăcăcioase şi dacă aş fi putut, aş fi fugit mâncând pământul de acolo.
Am înaintat, temătoare, făcând loc maşinii de salvare să treacă în grabă pe lângă mine. Aveam un presentiment şi nu era deloc unul bun; dacă ambulanţa aia se ducea după Mika? Dupa Mika al meu ! Şi eu eram o egoistă ce-a preferat să-şi petreacă timpul cu un fustangiu ornat cu un caracter jegos şi-un chip Dumnezeiesc. Ce l-o fi supărat pe Mika de-o fi venit aici? Îmi creşte pulsul şi sunt îngrijorată şi supărată în acelaşi timp. Câteva străzi mai încolo era o grămadă de oameni strânsă în jurul cuiva, iar paramedicii încercau să-şi facă drum printre ei. Mi-am luat placa în mână şi-am fugit până acolo, iar când mi-am văzut amicul întins pe jos, inconştient, mi-am dat seama că nu era cu nicio tipă, ci din contră, că poate era beat sau poate participase la vreo bătaie. Nu voiam să ies în evidenţă aşa că am preferat să aştept să termine paramedicii, iar apoi voi urca cu Mika în amulanţă şi voi cere medicilor explicaţii, însă n-a fist sa fie. Locul „pasagerului clandestin” al ambulanţei era deja ocupat … De o fată. Urât era că gelozia pusese stăpânire pe mine, făcându-mi sângele să fiarbă, dar nu am putut face nimic. Nu era aşa mare treabă că aveam să merg pe jos până la spital, în fond, aş fi putut la fel de bine să iau un taxi, n-ar fi fost mare lucru. Aveam bani la mine, mă urcam într-un taxi şi plecam către spital în cea mai mare viteză. Deşi taximetrisul mergea mai repede decât i se permitea – la rugăminţile mele disperate – îmi părea că melcul avea să ne întreacă. Mika nu-mi mai făcuse niciodată aşa ceva, de fapt, nu-şi mai făcuse. Îmi era teamă că dacă avea s-o ţină tot aşa o să se distrugă şi-o să mă distrugă şi pe mine. Am dat banii taximetristului şi-am coborât din maşină. Încă nu intrasem în spital, dar deja-i simţeam mirosul de clor şi medicamente şi mi se întorcea stomacul pe jos. Mi-am găsit foarte repede pacientul, care avea o moacă de turmentat fără pereche, deşi încă dormea. Îl priveam din-afară salonului, căci doctorul nu-mi permisese să intru să stau lângă el, deşi-mi doream asta cu ardoare.
- Ce s-a întâmplat cu el? Era beat? A participat la vreo bătaie ceva? L-am întrebat îngrijorată.
- Aş vrea să fie una dintre aceste variante, mă tem totuşi că situaţia e mai gravă decât pare.
Atunci am simţit cum mi taie răsuflarea, mi-am văzut întreaga viaţă trecându-mi prin faţa ochilor spunându-mi că e total firesc să mor şi eu, dacă el a murit. Am simţit cum mi se încălzesc obrajii şi ochii mi se umezesc peste măsură, lăsând lacrimile să evadeze.
- Adică … A murit? L-am întrebat printre hohotele de lacrimi.
- Nu, nu, calmează-te. E drogat. Nu ştiu dacă de bună voie, sau i-au fost puse droguri în băutură sau mâncare, cert este că e drogat.
Droguri … Drogat. Cuvintele-mi răsunat încontinuu în minte, se învârteau în jurul cuvântului „îngrijorare”. Îmi era teamă, putea ajunge la tribunal, putea avea probleme grave, cu legea şi aşa mai departe. Nu voiam să ştie ce avea să urmeze.
- Pot intra la el? Se simte bine?
- O singură persoană are voie să intre la el şi mă tem ca acea persoană e deja aici pentru el.
- Mama lui e aici? Am intrebat făcând ochii mari.
- Nu, nu e mama lui, e iubita lui.
Am simţit cum mi-a picat cerul în cap. Auzi la el ! Iubită .
- Cred că e confuzie, doctore. Mika nu are iubită.
- Domnişoară, vă simţiţi bine? Ea este aici.
Am auzit paşi venind din spate; tocurile ei răsunau pe culoarul spitalului şi mă aşteptam să fie vreo asistentă, totuşi …
- Cum se mai simte iubitul meu?
M-am întors şi-am privit-o. Nu-mi puteam crede ochilor; piţipoanca supremă era aici, înlăturându-mă de lângă tot ce iubeam şi iubisem în ultimii ani şi se mai dădea şi drept iubita lui ! Nenorocita naibii, jur că dacă nu eram într-un spital, te făceam să ajungi într-unul. Totuşi, e un mic avantaj: dacă te bat aici, primeşti direct îngrijiri medicale, iar dacă nu se mai poate face nimic, au şi morgă.
- Spuneţi că nu-l pot vedea? Am întrebat destul de înţepată, încercând să nu las lacrimile să curgă.
- Mă tem că nu, iubita lui vă va anunţa în legătura cu starea lui de sănătate dacă veţi dori să ştiţi ceva.
- Iubita mă-sii ! am mormăit şi m-am întors pe călcâie, părăsind spitalul.
Ce rost mai avea să rămân? La ce bun să-i fiu alături când simţeam că nu are nevoie de mine? Pentru prima dată în opt ani de zile – aproape nouă – simţeam că alţii îl vor la fel mult ca mine, că-i vor, poate, binele aşa cum i-l vreau şi eu şi, că alţii, i-au fost alături când avea nevoie şi eu nu eram acolo pentru el. Într-o clipită am intrat într-o stare deplorabilă, demnă de milă; am ajuns să-mi plâng de milă. Inutilitate ! Asta este. Mă simt inutilă. Durerea e cu atât mai mare, cu cât mai gândesc mai mult că acum sunt nimic, unde altcândva eram totul. Îmi doream să fiu eu cea care-l va ţine de mână până se va trezi, că eu îi vor cere prima explicaţii, că-l voi îmbrăţişa şi că-i voi promite ca totul va fi bine, că am să-i ofer o primă gogoaşă pe care s-o împărţim, dar … E ea acolo, iar eu nu mai am nici un rost. Prea multe persoane îl agită, iar eu nu vreau asta; plus: ea o tipă tare cochetă, tocuri, fuste, bluze, rujuri, fon de ten, alea alea, pe când eu sunt o ciufulită ce mizează pe frumuseţea naturală, cu veşnicii teneşi şi îmbrăcămintea de om zăpăcit. Clar, o să-i facă plăcere s-o vadă acolo.
Pe cine naiba încerc eu să mint ? Mika o urăşte pe piţipoanca aceea, îi repugnă de-a dreptul, la fel ca şi mie, dar ce puteam face? Ea deja spusese oamenilor care au puterea că e iubita lui, iar eu eram văzută ca o simplă amică. Am hotărât să merg acasă, nu mai aveam chef de nimic. Nici de skate, nici de draci, nici de maci, nici de laci şi cu asta basta. Am să mă pun în pat, îmi înfund capul într-o pernă şi plâng până simt că-mi zvâcnesc venele din cap de durere sau, şi mai bine, până adorm. Trebuie să recunosc că n-am mai făcut asta de foarte mult timp, dar deh, toate au un început. Mi-am scos telefonul de pe silenţios şi mi-am dat seama că orice aş face am o singură soluţie: să aştept să sune Mika sau cineva de la spital şi să mă asigure că totul este bine.
Dar doare !