03-04-2011, 10:43 PM
Helău. După cum vedeţi, vă aduc ceva proaspăt. Well, nu spun prea multe şi vă las să citiţi, să criticaţi şi să vă daţi cu părerea. Enieui, sper să vă placă şi iertaţi-mi posibililele greşeli de tastare.
Lectură plăcută !
Avem speranţe, vise şi aspiraţii. Cu toţi vrem o lume în care ne putem pierde, fără să fim găsiţi. Fiindcă, uneori nu dorim ca cineva să ne găsească.
Gândindu-ne bine, şi lăsându-ne purtaţi de imaginaţie, o găsim. Stă acolo, ascună de toţi şi toate. Mică, întunecată, de parcă-ar aştepta ca o rază de soare s-o lumineze. Dar când o găsim, am dori să ne pierdem în ea. Nu putem, realitatea încă ne strânge cu lanţurile, încă ne obligă să vedem adevărul. Parcă uneori vrei să fi minţit, nu ?
Uneori, speri că lumea nu-ţi va da dreptate, te va contrazice doar ca să-ţi facă pe plac, doar fiindcă aşa vrei tu.
Dar nu se întâmplă aşa. Nu. Toţi îţi dau dreptate, te lasă în gunoiul vieţii tale mizerabile, şi-ţi întoarc spatele nepăsătoari.
De aceea, mai tot timpul vrem să avem o mică lume a noastră.
Doar a noastră, hranită cu visele noastre, cu dorinţele şi aspiraţiile.
-Bună dimineaţa !
Glasul metalic, rece, se face auzit în dormitorul întunecat. Cu perdelele vişinii încă trase şi pătura peste cap, Veronika îşi ridică privirea somnoroasă. Cearcănele violet, bolnăvicioase, îi conturau ochii înţesaţi de-o pereche deasă de gene negre, iar în mijloc pupilele căprui.
Clipeşte des în timp ce căsca , ridicându-se în şezut, făcând astfel pătura să cadă pe podeaua rece, învechită de timp. Şi acum, după şaisprezece ani, se întreba când avea locuinţa asta mai veche ca bunica ei să se prăbuşească.
Un oftat scurt îi iese printre buzele rozalii, privirea fugindu-i peste tot în jurul ei. Tatăl său încă nu plecase din cameră, ci stătea cu braţele încrucişate la piept şi-o privrea dur pe şatenă. Ea tăcea. Se vedea de la distanţă că între cei doi exista o tensiune apăsătoare.
Veronika îşi drese glasul, ridicându-se. Când tălpile albicioase atinseră podeaua, îşi strâmbă slab nasul. Ura dimineţile de genul.
Se întinse, trecându-şi degetele lungi şi fine prin părul drept. Tatăl ei părea că era stană de piatră. O privea pe fată tăcut, parcă aşteptând ceva.
-Ce vrei ?
Îl întrebă într-un sfârşit tânăra, când trase perdelele şi lăsă lumina să-i intre în cameră. Hm, se părea că azi va ploua. A doua zi, sau a treia din săptămâna asta când soarele refuza să mai apară.
Veronika se uită puţin afară. Nimic nou, acelaşi străzi prăfuite, aceleaşi case uitate de timp şi lume, aceeaşi oamenii bătrâni şi tineri nenorociţi de viaţă. Noaptea trecută nu schimbase cu nimic locul în care trăia.
-Să aflu unde-ai fost aseară, Veronika ! Mă cam enervează comportamentul ăsta al tau, de adolescentă rebelă ! Mai bine ţi-ai reveni fetiţo, altfel nu ştiu de ce sunt în stare să fac !
Ţipă la ea bărbatul cu părul cărunt, brunet şi pielea măslinie. O săgetă din priviri, iar ea se întoarse înspre el. Îşi drese glasul, îşi arajă cămaşa albă, până la şolduri şi îl privi la fel de rece ca acesta.
Nu era rebelă. Ba chiar cuminte. Nu dorea să-i dea raportul. Undeva o durea de părerile moşului ăsta, sau orice alt gând al său. Nu-i era frică de el. Bine, doar puţin. Dar chiar şi aşa, ea nu avea să recunoască un astfel de adevăr.
-Taci dracului din gură, da ?! Nu vreau să-ţi spun şi punct ! E treaba ce fac, unde mă duc şi cu cine ! Doar a mea ! Aşă că lasă-mă naibii în pace şi nu te mai preface că-ţi pasă, fiindcă ştiu prea bine că nu-i aşa ! Ce-o să-mi faci ? O să mă baţi ? O să mă dai afară ? Şi ce ? Crezi că-mi pasă ?
Tună nervoasă dintr-o dată, întorcându-se repede cu spatele la el. Privi podeaua, în timp ce înghiţea în sec. De când nu mai ţipase la tatăl ei ? Ziua de azi nu părea de loc bună. Cu dimineaţa în cap strigase la el, îl jignise, iar acum doar îi aştepta reacţia cu inima bătându-i nebuneşte, mai-mai să-i sară din piept.
Îi auzi paşi, se apropia încet de el. Parcă-i vedea faţa, cu sprâncele încruntate, cu buzele subţiate într-un mod enervat.
Scânci când îi simţi mâna rece atingându-i umărul. Îl privi cu ochii mari, speriată. Doamen, ce-şi dorea să poată fugi în momentul ăsta ! Dar nu putea, parcă teama îi paralizase orice muşchi.
Când palma grea îi lovi obrazul, întorcându-i chipul în partea cealălantă, scrâşni din dinţi, strângând din ochii. A doua oară, la fel, doar că obrazul celălant îi fusese lovit. Inspiră adânc, sperând ca tatăl ei să plece mai repede. Să se ducă în living şi să bea din nou, să se îmbete, să uite de cele întâmplate. Aşa ar fi scăpat din mâinile lui. Dar se părea că azi n-avea norocul ăsta.
O luă de păr, clătinând-o şi îi mai trase încă o palmă zdravănă peste obrazul drept. O durea.
Deja nu mai suporta. Se enerva, îi era frică de ceea ce va urma şi fără să-şi dea seama, îl lovi cu pumnul în piept. Deschise ochii, şi pentru a doua oară în aceea dimineaţă, se uită stupefiată la el.
Căzuse pe jos. Atât de puternică era ? Nu conta, nici c-o interesa. Începu să tremure, dar îşi lăsă lacrimile amare să-i alunece pe obrajii roşii. Sărind peste trupul bătrânului, luă cu mişcări rapide din dulap o pereche de blugii, converşi roşii şi o jacheta neagră. De pe un scaun de lângă uşă, îşi luă rucsacul în care ştia că avea bani, şi poate că hainele rămase de aseară.
Umezindu-şi buzele pline, trase aer adânc în piept, şi fără a se mai uita o secundă înapoi, iesi din cameră, alergând pe scările ce duceau la parter.
Chiar dacă auzi paşi în urma ei, nu se opri. Când ajunse la uşă, puse mâna pe clanţă, dar nu era chip să se deschidă. Înjură speriată, zgomotul făcut de pistolul încarcat făcând-o să-şi întoarcă privirea în spate.
Tatăl ei, singurul ei sprijin – sau ce mai rămăsese din el – ţinea în mână o armă îndreptată spre ea. Dorea s-o omoare ?
Dacă da, putea să facă.
Acum, ea îşi dorea să ajungă mai repede în lumea ei. Lumea ei colorată, bună, în care trăia după regulile ei. Acolo fusese seara trecută. În locul ei secret, unde doar cei speciali puteau să ajungă.
Mai apăsă odată clanţa, şi-i mulţumi lui Dumnezeu. În tot acest timp ţinuse ochii strâns închişi, dorindu-şi să se piardă printre gânduri, să dispară în propria sa lume. Dar nu se întâmplase nimic.
Când ieşi din casă, respiraţia i se tăie. E adevărat, nu se uitase să vadă dacă tatăl ei mai folosise acea armă, dar se bucura că n-o făcuse. Ca n-o omorâse. Chiar dacă nu avea idee unde era, îi plăcea locul.
O alee lungă, din pietre negre, şi având pe de-o parte şi de alta tot felul de flori, o conducea înspre o poieniţă. Peste tot în jurul ei erau copaci, şi multă iarbă şi băncuţe colorate în alb, violet sau chiar roşu aprins.
Cu paşi micuţi, vrăjiţi ce-i drept, Veronika păsi înspre poieniţă, admirând totul. Cerul nu se putea vedea, dar presupunea că soarele strălucea, fiindcă locul era luminat.
Pe chipul ei palid îi apăru un zâmbet mic. Îi plăcea tot ce vedea. Totuşi, era sigură că visa. Locul ăsta nici nu semăna cu cartierul sărăcăcios din New Jersey.
Îşi umezi buzele, şi încă zâmbiind, se mai uită fascinată în jurul ei, simţind brusc cum o cuprindea o veselie nemaisimţită până atunci. Chicoti. Oare de ce ? Asta însemna să fi fericit ? Dacă da, aşa era ea în acel moment.
Văzu, în treacăt, un loc mai întunecat. Ar fi vrut să se abată de la cărare ca să vadă ce era cu el, dar n-o făcu. Continuă să meargă până ajunse.
Oprindu-se, se aşeză pe-o băncuţă vopsită cu un galben deschis. Începu să-şi legene picioarele, uitându-se încă curioasă în jurul ei. Teama îi dispăruse complet, şi chiar dacă nu înţelegea unde se află, ar fi vrut să mai rămână. Dar ştia că nu poate. Ştia că în orice moment se va trezi şi va descoperi că totul a fost un vis.
-Vai, vai, vai ! Dar ce domniţă frumoasă avem noi aici , nu, William ?
Veronika tresări uşor când auzi glasul plăcut. Îşi ridică privirea căpruie spre cel ce vorbise. Ok, asta era ciudat. În faţa sa stătea un motan, cu o coadă pufoasă şi un surâs pe chip. Era alb, cu dungi roşi. Parcă ar fi fost o acadea.
Lângă el, un tânăr blond, înalt şi bine făcut, îmbrăcat în nişte veşminte scumpe, sau aşa părea, o privea zâmbiind finuţ. Se holbă la amândoi lung, ca o proastă fără să scoată un cuvânt.
-Oh, nu ne-am prezentat. Ce idioţi mai putem fi şi noi ! Scuzele mele, domnişoară fără - nume . Eu sunt Fikers, iar el este prietenul meu cel mai bun, de fapt... cel mai bun spadasin din întreg ţinutul nostru, William Stone.
- Încântat, miss.
Spuse acel blond aplecându-se şi sărutându-i mână, timp în care motanul dădea plin de veselie din coada dungată.
Veronika chicoti involuntar. Ba avea nume, dar nu ştia ce să spună.
-Deasemenea. Ah, eu mă numesc Veronika şi atât.
Nu dorea să-şi spună numele de familie. De fapt, nu credea că i-ar fi interesat. Afişă un zâmbet amabil în ciuda curiozitaţi ce-o măcina.
-Ce nume frumos ! DomniÅŸioara Veronika ! Vai, vai, vai ! Draga mea, tu ÅŸtii unde te aflii ?
Şatena doar clătină din cap la întrebarea motanului, încă stupefiată de faptul ca un animal vorbea. Surâse uşor, observând că acest Fikers spunea mereu „vai, vai, vai†.
-În lumea visului ! Da, ştiu că are un nume banal. Din păcate regina nu prea le are cu imaginaţia, dar sunt sigur că ai auzit de ea.
Îi spuse pe un ton plăcut şi elegant motanul, sărind brusc lângă ea şi privind-o cu ochii sticloşi, de smaralad. Blondul rămase unde era, încă privind-o pe Veronika atent.
Din păcate, nu ştia unde e. Dar ştia că ajunsese unde trebuia.
Lectură plăcută !
ÃŽntre vise
1
Avem speranţe, vise şi aspiraţii. Cu toţi vrem o lume în care ne putem pierde, fără să fim găsiţi. Fiindcă, uneori nu dorim ca cineva să ne găsească.
Gândindu-ne bine, şi lăsându-ne purtaţi de imaginaţie, o găsim. Stă acolo, ascună de toţi şi toate. Mică, întunecată, de parcă-ar aştepta ca o rază de soare s-o lumineze. Dar când o găsim, am dori să ne pierdem în ea. Nu putem, realitatea încă ne strânge cu lanţurile, încă ne obligă să vedem adevărul. Parcă uneori vrei să fi minţit, nu ?
Uneori, speri că lumea nu-ţi va da dreptate, te va contrazice doar ca să-ţi facă pe plac, doar fiindcă aşa vrei tu.
Dar nu se întâmplă aşa. Nu. Toţi îţi dau dreptate, te lasă în gunoiul vieţii tale mizerabile, şi-ţi întoarc spatele nepăsătoari.
De aceea, mai tot timpul vrem să avem o mică lume a noastră.
Doar a noastră, hranită cu visele noastre, cu dorinţele şi aspiraţiile.
-Bună dimineaţa !
Glasul metalic, rece, se face auzit în dormitorul întunecat. Cu perdelele vişinii încă trase şi pătura peste cap, Veronika îşi ridică privirea somnoroasă. Cearcănele violet, bolnăvicioase, îi conturau ochii înţesaţi de-o pereche deasă de gene negre, iar în mijloc pupilele căprui.
Clipeşte des în timp ce căsca , ridicându-se în şezut, făcând astfel pătura să cadă pe podeaua rece, învechită de timp. Şi acum, după şaisprezece ani, se întreba când avea locuinţa asta mai veche ca bunica ei să se prăbuşească.
Un oftat scurt îi iese printre buzele rozalii, privirea fugindu-i peste tot în jurul ei. Tatăl său încă nu plecase din cameră, ci stătea cu braţele încrucişate la piept şi-o privrea dur pe şatenă. Ea tăcea. Se vedea de la distanţă că între cei doi exista o tensiune apăsătoare.
Veronika îşi drese glasul, ridicându-se. Când tălpile albicioase atinseră podeaua, îşi strâmbă slab nasul. Ura dimineţile de genul.
Se întinse, trecându-şi degetele lungi şi fine prin părul drept. Tatăl ei părea că era stană de piatră. O privea pe fată tăcut, parcă aşteptând ceva.
-Ce vrei ?
Îl întrebă într-un sfârşit tânăra, când trase perdelele şi lăsă lumina să-i intre în cameră. Hm, se părea că azi va ploua. A doua zi, sau a treia din săptămâna asta când soarele refuza să mai apară.
Veronika se uită puţin afară. Nimic nou, acelaşi străzi prăfuite, aceleaşi case uitate de timp şi lume, aceeaşi oamenii bătrâni şi tineri nenorociţi de viaţă. Noaptea trecută nu schimbase cu nimic locul în care trăia.
-Să aflu unde-ai fost aseară, Veronika ! Mă cam enervează comportamentul ăsta al tau, de adolescentă rebelă ! Mai bine ţi-ai reveni fetiţo, altfel nu ştiu de ce sunt în stare să fac !
Ţipă la ea bărbatul cu părul cărunt, brunet şi pielea măslinie. O săgetă din priviri, iar ea se întoarse înspre el. Îşi drese glasul, îşi arajă cămaşa albă, până la şolduri şi îl privi la fel de rece ca acesta.
Nu era rebelă. Ba chiar cuminte. Nu dorea să-i dea raportul. Undeva o durea de părerile moşului ăsta, sau orice alt gând al său. Nu-i era frică de el. Bine, doar puţin. Dar chiar şi aşa, ea nu avea să recunoască un astfel de adevăr.
-Taci dracului din gură, da ?! Nu vreau să-ţi spun şi punct ! E treaba ce fac, unde mă duc şi cu cine ! Doar a mea ! Aşă că lasă-mă naibii în pace şi nu te mai preface că-ţi pasă, fiindcă ştiu prea bine că nu-i aşa ! Ce-o să-mi faci ? O să mă baţi ? O să mă dai afară ? Şi ce ? Crezi că-mi pasă ?
Tună nervoasă dintr-o dată, întorcându-se repede cu spatele la el. Privi podeaua, în timp ce înghiţea în sec. De când nu mai ţipase la tatăl ei ? Ziua de azi nu părea de loc bună. Cu dimineaţa în cap strigase la el, îl jignise, iar acum doar îi aştepta reacţia cu inima bătându-i nebuneşte, mai-mai să-i sară din piept.
Îi auzi paşi, se apropia încet de el. Parcă-i vedea faţa, cu sprâncele încruntate, cu buzele subţiate într-un mod enervat.
Scânci când îi simţi mâna rece atingându-i umărul. Îl privi cu ochii mari, speriată. Doamen, ce-şi dorea să poată fugi în momentul ăsta ! Dar nu putea, parcă teama îi paralizase orice muşchi.
Când palma grea îi lovi obrazul, întorcându-i chipul în partea cealălantă, scrâşni din dinţi, strângând din ochii. A doua oară, la fel, doar că obrazul celălant îi fusese lovit. Inspiră adânc, sperând ca tatăl ei să plece mai repede. Să se ducă în living şi să bea din nou, să se îmbete, să uite de cele întâmplate. Aşa ar fi scăpat din mâinile lui. Dar se părea că azi n-avea norocul ăsta.
O luă de păr, clătinând-o şi îi mai trase încă o palmă zdravănă peste obrazul drept. O durea.
Deja nu mai suporta. Se enerva, îi era frică de ceea ce va urma şi fără să-şi dea seama, îl lovi cu pumnul în piept. Deschise ochii, şi pentru a doua oară în aceea dimineaţă, se uită stupefiată la el.
Căzuse pe jos. Atât de puternică era ? Nu conta, nici c-o interesa. Începu să tremure, dar îşi lăsă lacrimile amare să-i alunece pe obrajii roşii. Sărind peste trupul bătrânului, luă cu mişcări rapide din dulap o pereche de blugii, converşi roşii şi o jacheta neagră. De pe un scaun de lângă uşă, îşi luă rucsacul în care ştia că avea bani, şi poate că hainele rămase de aseară.
Umezindu-şi buzele pline, trase aer adânc în piept, şi fără a se mai uita o secundă înapoi, iesi din cameră, alergând pe scările ce duceau la parter.
Chiar dacă auzi paşi în urma ei, nu se opri. Când ajunse la uşă, puse mâna pe clanţă, dar nu era chip să se deschidă. Înjură speriată, zgomotul făcut de pistolul încarcat făcând-o să-şi întoarcă privirea în spate.
Tatăl ei, singurul ei sprijin – sau ce mai rămăsese din el – ţinea în mână o armă îndreptată spre ea. Dorea s-o omoare ?
Dacă da, putea să facă.
Acum, ea îşi dorea să ajungă mai repede în lumea ei. Lumea ei colorată, bună, în care trăia după regulile ei. Acolo fusese seara trecută. În locul ei secret, unde doar cei speciali puteau să ajungă.
Mai apăsă odată clanţa, şi-i mulţumi lui Dumnezeu. În tot acest timp ţinuse ochii strâns închişi, dorindu-şi să se piardă printre gânduri, să dispară în propria sa lume. Dar nu se întâmplase nimic.
Când ieşi din casă, respiraţia i se tăie. E adevărat, nu se uitase să vadă dacă tatăl ei mai folosise acea armă, dar se bucura că n-o făcuse. Ca n-o omorâse. Chiar dacă nu avea idee unde era, îi plăcea locul.
O alee lungă, din pietre negre, şi având pe de-o parte şi de alta tot felul de flori, o conducea înspre o poieniţă. Peste tot în jurul ei erau copaci, şi multă iarbă şi băncuţe colorate în alb, violet sau chiar roşu aprins.
Cu paşi micuţi, vrăjiţi ce-i drept, Veronika păsi înspre poieniţă, admirând totul. Cerul nu se putea vedea, dar presupunea că soarele strălucea, fiindcă locul era luminat.
Pe chipul ei palid îi apăru un zâmbet mic. Îi plăcea tot ce vedea. Totuşi, era sigură că visa. Locul ăsta nici nu semăna cu cartierul sărăcăcios din New Jersey.
Îşi umezi buzele, şi încă zâmbiind, se mai uită fascinată în jurul ei, simţind brusc cum o cuprindea o veselie nemaisimţită până atunci. Chicoti. Oare de ce ? Asta însemna să fi fericit ? Dacă da, aşa era ea în acel moment.
Văzu, în treacăt, un loc mai întunecat. Ar fi vrut să se abată de la cărare ca să vadă ce era cu el, dar n-o făcu. Continuă să meargă până ajunse.
Oprindu-se, se aşeză pe-o băncuţă vopsită cu un galben deschis. Începu să-şi legene picioarele, uitându-se încă curioasă în jurul ei. Teama îi dispăruse complet, şi chiar dacă nu înţelegea unde se află, ar fi vrut să mai rămână. Dar ştia că nu poate. Ştia că în orice moment se va trezi şi va descoperi că totul a fost un vis.
-Vai, vai, vai ! Dar ce domniţă frumoasă avem noi aici , nu, William ?
Veronika tresări uşor când auzi glasul plăcut. Îşi ridică privirea căpruie spre cel ce vorbise. Ok, asta era ciudat. În faţa sa stătea un motan, cu o coadă pufoasă şi un surâs pe chip. Era alb, cu dungi roşi. Parcă ar fi fost o acadea.
Lângă el, un tânăr blond, înalt şi bine făcut, îmbrăcat în nişte veşminte scumpe, sau aşa părea, o privea zâmbiind finuţ. Se holbă la amândoi lung, ca o proastă fără să scoată un cuvânt.
-Oh, nu ne-am prezentat. Ce idioţi mai putem fi şi noi ! Scuzele mele, domnişoară fără - nume . Eu sunt Fikers, iar el este prietenul meu cel mai bun, de fapt... cel mai bun spadasin din întreg ţinutul nostru, William Stone.
- Încântat, miss.
Spuse acel blond aplecându-se şi sărutându-i mână, timp în care motanul dădea plin de veselie din coada dungată.
Veronika chicoti involuntar. Ba avea nume, dar nu ştia ce să spună.
-Deasemenea. Ah, eu mă numesc Veronika şi atât.
Nu dorea să-şi spună numele de familie. De fapt, nu credea că i-ar fi interesat. Afişă un zâmbet amabil în ciuda curiozitaţi ce-o măcina.
-Ce nume frumos ! DomniÅŸioara Veronika ! Vai, vai, vai ! Draga mea, tu ÅŸtii unde te aflii ?
Şatena doar clătină din cap la întrebarea motanului, încă stupefiată de faptul ca un animal vorbea. Surâse uşor, observând că acest Fikers spunea mereu „vai, vai, vai†.
-În lumea visului ! Da, ştiu că are un nume banal. Din păcate regina nu prea le are cu imaginaţia, dar sunt sigur că ai auzit de ea.
Îi spuse pe un ton plăcut şi elegant motanul, sărind brusc lângă ea şi privind-o cu ochii sticloşi, de smaralad. Blondul rămase unde era, încă privind-o pe Veronika atent.
Din păcate, nu ştia unde e. Dar ştia că ajunsese unde trebuia.
The stolen kisses are always the sweetest
![[Imagine: 15heo49.png]](http://i53.tinypic.com/15heo49.png)
Thx, MimiÅŸor <3
True love is like ghosts, wich everybody talks and few have seen.