Minciuni dulci

[Yaku-chin]

Multumim ca ati comentat si citit :* >:D<

Ch. 6

Usa camerei sale se inchise incet, iar el se aseza in pat strangand perna la piept. Gandurile sale o luasera razna, iar mintea sa incepea sa isi puna diferite intrebari, a caror raspuns nu voia sa il afle. Se inveli si puse capul pe o alta perna, cea din brate strangand-o cu putere. El nu simtea nimic, era constient de asta, dar atunci pe moment, cand buzele brunetul le atinse pe ale sale totul se transformase intr- o caldura inexplicabila ce izvorase din interiorul sau. O caldura pe care cu multa forta reusi sa o stapaneasca, desi simti pentru acea minisecunda cum se imprastie prin tot corpul si ii ofera senzatii stranii, pe care nu le incercase pana atunci. Ofta zgomotos. Inima ii batea rapid, iar palmele ii erau transpirate, de fapt, tot corpul ii transpira si ochii cautau cu disperare ceva pe pereti, dorind o escapada din acea transa in care pica incetul cu incetul.

Pentru o secunda se gandi ca fusese atras de acel barbat si chiar ii placuse acel sarut. Se simti bine. Poate prea bine, iar lucru acesta il deranja. El venise acolo cu o anumita intentie, de unde stia Daichi ca nu Tsukasa era tinta lui, de unde putea avea certitudinea ca acel barbat nu era inamicul sau? Sau si mai rau, daca Tsukasa chiar era inamicul si aflase ca Daichi trebuia sa il distruga si de aceea se apropiase de el? Posibilitatile erau atat de multe, iar el nu voia sa pice in propria sa capcana. Asa ca mai bine se tinea departe de acel barbat ce il facea sa se simta atat de diferit.

Dar analizand mai atent situatia, in acea clipa gandul ii zbura doar la el si se vedea clar ca incearca din rasputeri sa uite si sa nu bage in seama doar o mica intamplare. Insa, totul ii revenea in minte, ca un film, derulandu-se in fata ochilor, impregnandu-se fix in memorie, ramanand fiecare detaliu infipt sanatos si zdravan. Maraii inconstient si stranse perna mai puternic. Cum putea el sa simta in doar cateva momente o asa mare atractie fata de acel strain pe care nici macar nu il vazuse de prea multe ori, cum putea corpul sau sa reactioneze atat de bine si pacifist la atingerea aceea corupa si total nepotrivita unui asa zis preot, deci cum putea Daichi sa se increada in cineva ce nici macar nu avea nimic concret si sigur de demonstrat? Nu putea, nu stia, nu voia, era total incolacit in niste idei poate prea preconcepute, dar erau ale sale, ii apartineau, el si le crease, dar cu toate astea, din acea clipa simtea ca se impiedica de acestea, devenind toate un obstacol prea greu de indurat si ignorat.

Dar daca ar accepta? Daca ar lua ca o posibilitate, faptul ca ii placea? Da... ii placea, dar nu ii statea in caracter sa recunoasca. Aceasta, simpla si momentan inofensiva, placere ar putea fi chiar dusmanul sau de moarte, prietenul ce avea sa-l duca spre moarte fara doar si poate, iar el nu isi permitea luxul de a jongla momentan cu moartea, nu cand stia ca aceasta avea prea multe avantaje importriva lui. Si daca s-ar interesa... Daca ar face-o? Ce s-ar intampla? Oricum va afla mai tarziu sau mai devreme... se va intampla asta. Daca va lasa placerea sa ii intre sub piele, va mai putea el sa actioneze cum trebuie? Va reusi sa infrunte ceea ce poate ar simti daca ar lasa liber acel sentiment rebel ce se zbatea inauntrul sau? Nu, stia ca nu va reusit. Stia ca ...daca printr-o banala si stupida ideea a sortii s-ar intampla nenorocirea ca Tsukasa sa fie... Dar el era. Un preot nu saruta pe oricine, dar daca nu e preot. Daca era o momeala...

Nu! Nu trebuia sa se gandeasca. Se ridica nervos de pe pat. Capul ii zvacnea prea tare, informatiile erau prea multe, parerile atat de intortocheate, iar sentimentele, dorintele erau prea coplesitoare, tentatia fiind prea mare si sufocanta. Aerul nu ii mai era indeajuns, parea a se termina imediat, iar Daichi nu suporta acea senzatie de asfixiere. Iesi rapid din camera, mergand pe culoarul ce dadea spre iesire. Pasi rapizi si fermi il duceau undeva departe, undeva unde putea sa isi recapete echilibrul pierdut doar din cauza unui eveniment atat de simplu, dar care parea a avea o gravitatea destul de mare, iar urmarea acelei intamplari parea sa-l tulbure destul.

-Ai fost la biblioteca, fiule? Vocea usor ragusita si calma, ce inspira atata liniste i se parea usor suparatoare. Daichi se intoarse si il analiza pe batranul pe care-l vazuse cu putin timp inainte de acea intamplare cu preotul Tsuakasa.

-Mda...de acolo...vin, zambetul de abia perceptibil inflori pe buzele sale, desi era unul atat de fals, parea a fi intr-adevar mortal. De parca acea fiinta ar fi fost in stare sa aduca distrugerea cu zambetul pe buze. Dar oare, nu putea sa faca asta? El... un inger de mult cazut, ce candva trebuia sa aduca linistea si pacea reusise sa cutremure atatea vieti si sa distruga cu acelasi zambet contrafacut multe lumi ale multor oameni. Se putea el numi un adept al pacii si linistii? Nu... nu putea, cu toate ca le adora din strafundul inimii. Insa el avea un destin de mult petcetuit, prea conturat in atatea culorii inexistente, sterse, aproape transparente, dar avand in acelasi timp un contrast prea bine evidentiat. Si atunci... aducandu-si aminte prea bine de ce trebuia sa faca, cazu in propria capcana, cazu intr-o idee prea inexacta, dar atat de perfecta pentru o inima disperata.

-Parintele Tsukasa e... cum a venit aici? Mi se pare o persoana foarte buna, as fi cu adevarat curios despre istoria acestuia si sunt destul de timid sa-l intreb.

Prea multa vorbarie i se parea inutila, avea vaga impresie ca isi irosea cuvintele intr-un mod total gresit, dar merita, sau... cel putin asta voia sa creada.

-Hm... viata celorlalti e a lor, noi nu trebuie sa intervenim in ea, dar suntem aici sa ne cunoastem, sa stim cu adevarat cine suntem. Parintele Tsukasa e aici sa se regaseasca. El e un preot ce a cerut ajutorul nostru, iar noi cu mila Domnului am facut tot ce ne sta in putere, mai departe depinde doar de credinta acestuia. De asta esti si tu aici tinere, nu? Pentru regasirea sufleteasca...

In interiorul sau se crispa usor. Ce erau cu acele cuvinte? Groaza i s-ar fi putut citi pe chip, daca nu ar fi avut o asa mare stapanire a emotiilor. Dadu aprobator din cap si pleca fara alte cuvinte, indepartandu-se de batranul preot, dand dovata de needucare. Dar preotul il ierta caci tanarul ii cazuse chiar bine, simtea ca e o persoana buna, dar are un drum greu de strabatut in viata. Dar oare, nu asa era fiecare persoana?
Daichi se intoarse cu pasi rapizi spre biblioteca si tranti usa cu putere.

-Tu... tu nu esti preot!

Afirmarea ii suna atat de sigura, atat de increzatoare, tonul fiindu-i usor aspru si superior. Tsukasa nu avea cum sa fie preot, poate fusese, dar... nu, nu era. Deci daca nu era... atunci se dovedea a fi... a fi exact cine nu trebuia. Dar prea tarziu. Daichi cazuse deja in propria lui capcana. Scufandandu-se cu sau fara voia sa in ea.

Ajungand din vanator, vanat, mai mult sau mai putin.