In dulci stiluri

[CyBeR]

Stiu ca fostul topic e undeva prin arhiva si nici n-a fost corectat de erorile de diacritice. Am sa ma ocup eu de acele lucrari sa le readuc pe topicul asta, tocmai in dorinta de a continua acea serie de istorisiri.

Pana ma ocup de asta si le repostez, va prezint partea a 3-a. In speranta ca apreciati - sau nu - aceste lucrari, va astept cu comentarii si opinii.

In culori crocobazdugate

Gen: Cronica, amuzant
Critica dorita: Orice va lasa inima, ca la cersetoru de la colt
Varsta: Fara varsta
Observatii: Va ramane voua aceasta placere, a mea a fost sa scriu

Mai pornesti din cand in cand, cand n-ai chef de nic si nic nu-ti mai umple seara de bucurie sau macar de tristete sincera, mai pornesti sa te uiti – prin ochelari rozalii, bineinteles – inspre un trecut maiastru si idilic. Ca asa-i mai bine cateodata, sa mai uiti de una, alta si sa-ti aduci aminte cum era cand cea mai mare intrebare in viata nu depasea „Mai, da azi ce mai jucam?”.

Suna a facultate?

Poate pentru voi.

La mine suna a copilarie.

Frumos ii, nu? Mai privesti in urma si mai zambesti, sau te incrunti, la vreun gand razlet caruia parca acu ii dai in sfarsit de coada si cap, dupa ani si ani. Sau la figura vreunuia dus de mult spre alt trai pe alte meleaguri si care parca a uitat ca, la un moment dat,toti transpirati ca porcii la umbra unui corcodus, cu nimic de facut.



Eu am asa un obicei sa-mi amintesc de oameni. Nu, nu-s printre nostalgicii incurabili care parca mereu se plang ca au pierdut pe Icsulescu sau Igreculescu si mai mai ca mor de doru lor. Nu, nicidecum. Mie-mi place sa-mi amintesc oamenii cum erau ei in primavara vietii mele si cum s-au dus, intr-un fel sau altul. Sau nu s-au dus, si acum petrec timp pe Pamant ca niste umbre de mult trecute ale Copilariei - Lor le transmit un „Multumesc!” din inima mereu cand ii vad pe strada -.

Si nu e un izvor mai mare de asa ganduri decat mi-e batranul sat, pitit intre dealuri, la vreo patru kilometri de sosea, ferit de trafic si de orice alte nenorociri care parca mereu le cad altora incap...la stirile de la ora 20, pe TVR1, in fiecare seara – o stiu ca pe o litanie ai putea zice – .

Privesc in urma la vremea cand Coca Cola era doar un nou nume, parca desprins de prin filmele serii, iar presedinte era vreunu Iliescu cu trei trandafiri pe care il tot votau babutele de prin sat. Ca-i om bun cica, si ca asa a votat si Viorica de la vale. Da na, asa-s batranii si asa-s oamenii de la tara, le-as putea dedica sute de pagini si tot nu m-as apropia de ce as vrea sa zic.

Asadar, cu un efort e vointa, am sa ma rezum doar la cativa, pe care ii tin minte ceva mai vivid si care inca au avut bunavointa de a nu dispare complet, de a nu-mi transforma batranul sat intr-un loc complet extraterestru.

Omul de la tara, in experienta mea, e un om simplu. Ii place sa bea dimineata inainte de a pleca la munca, si seara cand se intoarce obosit si asudat; ii place sa rada la glume proaste si sa fumeze tigari mai imputite decat ar trebui sa fie legal si ii place sa fie mandru de propria agoniseala in viata, fie ea si doar o martoaga rapciugoasa. Se cearta pe o palma de pamant si se bucura pe o sacosa de cirese, sta in jurul focului cand fierbe borhotul dar nu gusta pana nu-i gata totul.

Asa-i omul de la tara, omul de la tara din copilaria mea, cu barbati cu palma aspra si femei cu caldari de apa spaland covoare in mijlocul strazii.



Astfel imi amintes de un domn P. –anii trec iar memoriei mele ii lipseste momentan capacitatea de a-mi oferi numele mic al sau -.

Scund de statura de-l puteam prinde de dupa umar la doispe ani, mereu barbierit scurt si mereu in –sau trecut de- pragul betiei, dumnealui e un om interesant pentru care imi permit sa pastrez acest pronume de politete. A crescut trei fiice de care nimeni n-a avut niciodata nimic prea bun de zis, si un fiu care mi-a oferit cateva din cele mai amuzante momente din copilaria mea.

Acesta este un om pe care eu n-as fi dat in viata mea doi bani, mai ales ca si copil. O zi buna pentru el mult timp a fost sa nu fie gasit mut de beat in sant langa podul sau – care m-a acuzat ani lungi ca l-as fi spart, desi pana in ziua de azi eu imi mentin aceasta nevinovatie –; sau o zi in care ar fi muncit mai mult de trei-patru ore inainte de a fi baut suficient incat sa imbete si calul de pe langa. Bineinteles ca nu era nimeni suficient de batut de soare incat sa-i incredinteze vreo martoaga, avand in vedere ca animalul avea toate sansele sa ajunga vandut, ranit sau beat crita.

Ani de zile l-am vazut trecand prin viata intr-un delir alimentat de alcool, cu nimic mai important de facut de la o zila alta decat sa-si procure urmatorul pachet de tigari si urmatorul fraier care sa-i dea o suta de vodca.

Ala in general eram eu, servind la chiosc cat bunicu dormea dus in mijlocul zilei ca sa fie suficient de odihnit incat sa doarma si noaptea.

Eu stiam obiceiurile tuturor, copchil fiind si atent in jur. Stiam cine bea rom –sau acea licoare omonimic asociata cu romul-, cine tragea doar lichior de un fel sau altul sau cine nu-si otravea trupul cu altceva decat cea mai pura si sanatoasa vodca produsa la noi. Le intindeam sticlele si paharele si apoi trebuia doar sa recuperez ce era al nostru, ca de restul se ocupau ei.

Asta e ceva frumos la omul de la tara: nu e taran domle. Omul nostru pitoresc de la tara ma vedea copchil, cu lucruri mai bune de facut in toiul zilei decat sa curat dupa el –ciresele alea nu se mancau singure- asa ca nu-mi facea niciodata probleme. Nu ma injurau si nu ma inselau, nu ma certau cand greseam restul si nu-mi tineau geamul mai mult deschis decat era nevoie; iar eu in schimb aveam grija ca bautura sa fie poate un pic mai multa decat eram instruit sa dau, si-mi tineam gura inchisa cand vreo nevasta ma intreba daca nu l-am vazut pe respectiv azi sau ieri sau alaltaieri pe acolo. Ca eu stiam ca omul de la tara e respectabil, munceste, nu bea, nu fumeaza si, de inteles, nu f... eh, eram prea verde pentru chiar atata cunoastere.



Iar domnul P. nu a fost vreodata o exceptie. Mi-a vorbit frumos mereu si a fost un betiv respectabil din punctul meu de vedere.

Cand cadea in sant ne strangeam toata copchilarimea din jur si-l ridicam, mai cu suturi, mai cu efort sustinut de en brate bronzate in focul verii si murdarite in jocurile noastre cu reguli etern schimbatoare. Dar il ridicam si-l caram, mai pe strada, mai prin sant, pana la el acasa unde-l intindeam in patul sau mirosind a om batran si-l lasam sa-si fumeze tigara de dupa betie cat timp noi ii pradam perele din fundul gradinii. Pentru mine acel par cu fructe micute, tari si dulci a fost dintotdeauna busola mea pentru pupaza din tei a lui Creanga, imaginea ce-mi rasarea mereu in minte cat citeam acele povete, cocotat intr-un corcodus, cu buzunarele pline de pere si mere si perje viermanoase.

Domnul P. mi-a oferit una dintre lectiile de viata care numai la tara pot parea atat de sincere si de neintentionate. El m-a invatat, nevrand mai mult ca sigur, sa apreciez omul de dupa aparente, sa vad adevarurile pe care viata probabil ar prefera sa le ascunda. Caci atunci cand treci prin ani viata nu tinde sa dea de la sine prea multe; de fapt, as zice ca ea tinde sa ia si sa acopere urmele trecerii sale cu o patina groasa de cinicism si dorinta de uitare.



Intr-o buna zi, trecand spre toamna si spre primele zile de liceu, stateam la umbra nucului lui nea Manole si jucam sah cu alti tineri si adulti, fiecare din noi incercand sa impunem superioritatea intelectuala a propriei generatii. Altii erau acolo doar fiindca aveam si un set de carti de joc iar la septica generatiile nu mai conteaza.

Invins fiind de bunicul meu intr-unul din rarele sale momente de iesit la aer curat, ma pregateam sa strang sahul cand domnul in cauza s-a asezat pe banca in fata mea. L-am privit cu curiozitatea cuiva ce vede un pui de strut in cusca leului.

-De cand jucati dumneavoastra?

-Ehei Claudiu, n-am mai jucat eu di mult, da cum sa nu stiu sa joc?

Da, dragii mei, batranii sunt, aproape cu totii, strategi nedescoperiti, antrenati in plictiseala comunista. Aveam in fata mea un alt asa caz.

Si era ceva diferit, ceva ce nu mai vazusem nicicand la el. Nu era faptul ca era ras si mirosea a colonie ieftina, mai fusesera si alte zile de sarbatoare; nu era nici palaria schimbata, fiind aceasi vechitura prafuita, muncita si spalata; nu era nici macar vreo marca de tigara noua, de vreme ce inca se fabricau Carpatii.

Nu, era ceva diferit si nu am reusit sa recunosc ce decat jucand.

A deschis cu caii si m-a decimat in mai putin de o ora. Am fluierat si eu admirativ inainte sa repozitionam piesele si sa incercam din nou, de data asta oferind mai multa atentie jocului decat septicei vesele de la banca vecina.

-Sunteti treaz azi.

Eram tanar si un pic obraznic, de ce sa nu recunosc? Eu apreciez omul de la tara, dar de orice prost beat nu mi-e rusine sa rad cu inflacarare.

-Da. Sunt de vreo doua luni treaz.

A fost a doua oara, in nici doua ore, cand am fluierat admirativ. Doua luni pentru el? Nu-l vazusem in viata mea mai mult de cateva ore treaz, daramite o luna. Nu erau fiicele lui acasa sa-l cuminteasca, nu revenise fosta nevasa cu noua ei fetita, nu era nimic special...era doar treaz de o luna.

-Asta-i nou. Cum de? Nu v-am vazut niciodata treaz atat de mult timp.

E dreptul lui sa nu va redau voua acea conversatie ce se infiripa printre miscarile tactice abile –hah!-, dar nu mi-e rusine sa va zic ca acesta era un om ce s-a hotarat ca viata nu merita traita de la pahar la pahar. Dupa ani si ani de abuz alcoolic, batjocora si amintiri difuze, el luase decizia ca i-a ajuns.

Si i-a ajuns mult timp dupa avand invedere ca niciodata nu m-a mai anuntat ca-i datorez bani pentru o crapatura in podul sau, nu l-am mai vazut in santul nostru si nici nu mi-a mai fost frica c-are sa cada pe strada sa-si crape capul.

Sub toti acei ani de betie am descoperit un om inteligent si placut, cu care am putut discuta ore in sir despre viata si despre istoria tarii, despre societatea de la tara si despre munca campului, rasplatile sale atunci cand stim sa le vedem. Si mai ales am vorbit despre schimbarea sa, despre acel om pe care l-am cunoscut de cand imi pot aminti si pe care abia atunci l-am cunoscut pentru intaia oara.

Acum nu mai am timp sa vorbesc cu el, sunt mereu pe fuga, cu gandul in alte locui.

Dar nu inseamna c-am uitat. Si n-am uitat nici aceasta lectie pe care sansa mi-a pus-o in cale: cateodata e bine sa vedem peste aparenta, peste imediat. Nu stii niciodata ce se poate ascunde.



Cum nu stii niciodata nici ce lucruri fantastice pot face unele fete cu vopsea verde.

Despre alti oameni, alta data, poate. Si poate mai afla si unii ca omul frumos nu-i doar cel cu Dumnezeu pe limba in fiecare moment al fiecarei zile.

Zic si eu, sa ma aflu-n treaba.

[CyBeR]

Iote ca le-am gasit corecte pe undeva. Lectura...sau recitire...sau ignorare placuta.
Se aplica totul de la prima de mai sus. De ce o repostez de vreme ce-a mai fost si s-a inecat sub valuri?
Fiindca-mi plac si incet incet devin o serie hehe.

In dulcele stil epic

Epic. Stiti, chiar totul a devenit asa zis epic in ziua de azi.
-Frate, ai vazut pozele cu pisicile de aseara? Epic, frate! Epic.
Da ma, e epica viata. Sunt epice cartile citite.
Ahahaha, da, carti.
Dar sunt epici inamicii din jocuri, pe bune ca sunt. Si povestile. Si grafica. Si mai sunt epice si melodiile cu videoclipurile lor, chit ca-s trei pitipoance dand din fese acolo.
E epic frate.
Ce mai e epic? Cazaturile in cap pe asfalt, smecheriile cu bicicleta sau skateboardul (depinde de fiecare cu ce prefera sa-si rupa coastele)…fumatul, marijuana, copiii care si-o pun pe trei lei, smecherii care fac PK-uri in MMO-uri, cainii de pe strada care sar la babe, babele din metrou, babele din autobuz, partida aia de aseara de au tremurat peretii si timpanele vecinilor. Da, ultimele le-am pus la intamplare unele langa altele. Va zic asa, sa nu va vina idei. Epice.
Ce se intampla aici totusi de a devenit totul echivalentul operei lui Homer? Nu mai merge un misto acolo? Un tare, super, smecher, frumos, fain, plus plus pozitiv?
Totu-i epic acum…
Stiti ceva? Copilaria mea fost epica. In propriul ei fel, misto adica. Na!

Ca sa va zic si eu ca ala, Creanga, ,,Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand ma gandesc…”. Ehehe, eu ma gandesc la multe din copilaria mea, si chiar des. Ca a fost epic si acum parca parca mi-ar place sa ma arunc iar in apele alea mocirloase ale perioadei si sa zic ca-s copchil din nou. Ce muma naibii, cand esti pici vrei sa cresti. Cand esti mare vrei sa fii iar pici si sa stai cu…ahem, curu la umbra in cine stie ce copac. Asa ne-o construit natura, sa nu avem stare in nici o varsta si sa tanjim mereu dupa altceva. Si uite asa, fara sa-ti dai seama treci de la tanji dupa ce-i sub fusta Ilenei Cosanzene, la merele de aur, ca parca-s mai interesante dupa o vreme.
Si iote asa, ma gandesc si eu in urma, la merele alea de aur din gradina bunicilor mei, inconjurate de stive de scanduri. Numa de-a naibii, sa nu le pangaresc eu pana nu se coc. De parca conta, stiam sa ma catar pe atunci.
Imi vin in minte imagini verzi si aramii si albe si verzi iar, cu coline sub anotimpuri si copaci care parca se inaltau odata cu mine.
-Ajung eu mare si ma catar in ala!
Era usor de zis atunci. Da uite-ma acu, flacau, vlajgan, student chiar. Si tot a dracu de inalt imi pare copacu ala si tot nu m-as sui in el. Da acum vad si bufnita din varf si chestia aia nu mi-a parut niciodata prea prietenoasa. In fine, conteaza prea putin.
Dar sa revin la campurile si campiile si oasele mele zdruncinate in copilarie. Ca atunci cand ma gandesc bine de tot la ea, la asta ma duce capu: campuri verzi, dealuri unde abia asteptam iarna, si oase abuzate in variate si interesante feluri. Ce mai, viata de copchil cu jar la mic dejun, pranz si cina.
Si ca ieri imi amintesc un mal de iaz. Frumos iaz facuse omu acolo, in gradina noastra. Asa de frumos ca inunda si-n ziua de azi recoltele bunicilor mei. Dar na, era visul verii, copchil fiind, sa stai pe marginea iazului si sa dai la peste. Si nu oricum, ci cu borcan cu mamaliga inauntru, legat c-o sfara de aia trainica.
-Ai grija sa arunci bine, ziceau niste de aia mai mari. Ca pestele sta mai prin centru lacului.
Da, ca daca nu intra pestele singur in borcan, poate aveai noroc si-l nimereai macar in cap. Aveai ce-i drept o sansa sa-l tragi afara buimac si sa-l tii apoi intr-o cada acasa. Si apoi sa-l fi pazit sfantu pe ala care-ti zicea ca-ti pregateste pestele cu usturoi pentru cina, sa vezi atunci batut din picioare, plansete si amenintat ca dai drumul inapoi in iaz.
Bineinteles ca n-am prins nici pe dracu-n iazu ala si pana-n ziua de azi am dubii ca acolo traiau si alte vietati in afara de broaste si o specie suspecta de rata. Am reusit sa scot o cizma chiar si pot zice ca am adeverit mitul din desene animate: in orice iaz, pentru pescarul amator, exista o sursa nelimitata de cizme de cauciuc cu talpa rupta.
Era sa fiu si eu pescuit din iaz la un moment dat. Lectie si morala de viata dragii mei: cand nu stii sa inoti, nu te apropia naibii de marginea apei ca ai vazut o broasca. Aia nu-i broasca ci purice de balta, iar tu descoperi cum corpul uman nu prea stie sa pluteasca singur.

Si uite ca ma mai gandesc si la dealurile pline de livezi, tot de acolo din satucul ala intre coline. Erau livezi de alea, de pe vremea lui Ceasca, randuri si randuri de meri de aia micuti si stropiti in fiecare primavara. Asta pe vremea cand CeAPe-ul (pentru aia din voi care sunteti prea tineri ca sa stiti ca C.A.P. nu se citea ca si ,,cap”) inca mai functiona la oarecare capacitate si mai avea grija de asa chestii. Candva cand tara inca nu se dusese naibii de-a binelea si viata era simpla, ca eram copchil si nu-mi pasa de asa treburi.
Imi pasa in schimb ca aveam trei randuri de meri in livada si puteam merge toamna sa-i culegem. Baietandru harnic, caram saci goi dupa mine si eram bun doar sa-i umplu. In general de prin merii vecinilor, ca-mi pareau ca au fructe mai mari si mai frumoase.
Si uite asa face intamplarea ca am ajuns departe de bunicamea intr-o buna zi, cautand mere frumoase de pangarit, unde nu fusesera deja proprietarii. Si hai hui asa dau de una din comorile copilariei: un mar dublu-rosu, cum ii ziceam atunci. Mai pe intelesul vostru, erau mere bot-de-iepure, care dadusera intr-o coacere de aia cum numai odata la trei ani poate ar reusi: era plin copacu, si toate erau mari si tari, imbietoare de numa numa.
Ce, numa Creanga sa mearga la furat de fructe si sa plece cu sanu plin?
Pana la bunica mancasem deja vreo doua si pierdusem un dinte. Pana acasa, eram deja stirb de doi dinti si aratam ca batut de soarta. Nu a zis nimeni vreodata ca ar fi usor sa te cateri intr-un mar legat cu sarma de ceilalti.
Dracu s-o ia, vreau un mar acu. Poate trag o fuga la toamna pana acolo, sa mai fur un mar sau doua. Din pacate nu mai am voie acum, dupa o obturatie de canal la un molar, mi-a interzis dentistu sa mai musc sanatos din mere. Eh, raman stirb iar.
Si poate sa vad iar si casa de apa din varful dealului, unde multe ore am stat sa speculez cu un anume B. ce se ascunde in subsolul ei intunecat. Nimic nu depaseste imaginatia de copchil in asa treburi, mai ales cand are vreunu mai mare o idee creata cum c-ar fi murit careva pe acolo.
-Du-te mai aproape.
-Ba du-te tu!
-Daca cobor ma scoti?
-Daca mai am ce scoate din tine. Fug dupa nea Culita daca nu pot, si venim cu satu sa te salvam.
-Nu mai vreau!
Eh, copilarie, dulce construire de caracter.

Daca merii erau cum erau, sa fi vazut visinii si ciresii. De astia chiar nu m-am apropiat, mai ales in casa aia din varful dealului care acum e suspect de absenta. Cea mai mare recolta de visine din sat, fara stapan sau caine sa le pazeasca, dar convinge fraieru mic ca nu e nici un bau bau acolo in fantana. Doar vulpi, daca aveai noroc.
Da, zic noroc, fiindca n-am vazut niciodata. Dar povesti am auzit sa-mi tina pe o viata, de multele vulpi de pe langa copacii aia. Pesemne ca semnasera intelegere doar cu unii sateni, sa li se arate doar lor, nu si noua, picilor. Picii care stateam ore in fata custii vulpilor la gradina zoologica, tinandu-ne de nas, si incercand sa ne dam seama de ce rahiticile alea nu seamanau deloc cu Robin Hood. Erau prea portocalii si nu prea stiau sa faca altceva decat sa se catere pe varful pietrelor sau sa se uite la noi urat prin portita de sarma impletita. Pesemne ca Robin Hood se ascundea prin mica livada de visini si ciresi si avea toata haita vesela cu el.
Da cineva tot murise acolo si locu tot bantuit era. Sa-i fie de bine lui Robin Hood, eu am ramas la merii mei.

Sa nu credeti vreo secunda ca am trait o copilarie fara visine si cirese. Cand gusti din copacu potrivit, nu-ti mai pasa de povestea locului si spiritele rau voitoare. Daca era nevoie astupai fantana cu mainile tale si apoi te rugai sa nu apara prea curand nou proprietar. Pe ala nu-l mai astupai ca pe fantana. Si mai si stia sa alerge mosu. Nu stia sa se catere in schimb, da a dracu de greu se mai plictisea langa copac.
Si acolo sus ramaneam, sub cerul albastru al unei veri aproape nesfarsite (cel putin pana venea iarna) si contemplam la sensul vietii. Iar sensul vietii putea sa astepte pana mai infulecam un pumn de visine.
Undeva, intr-o departare nu foarte indepartata se vedeau combinele traierand in spatelor colinelor. Nu era foarte indepartata privelistea fiindca nu multe lucruri par indepartate cand esti intr-un varf de visin. Apareau si dispareau dupa creasta colinei mele cu livada, de nu le vedeai cateodata decat fuioarele de fum. Si alea dispareau dupa o vreme, da reaparea treieratoarea si facea o pauza lunga acolo, pana venea vreun tractor mai harnicut (cu un sofer care suiduia ca tocmai era trezit din somnul lui de amiaza sub remorca) si lua graul.
Ca orzul parca niciodata nu se treiera. Era plantat, crestea, era tavalit de noi, isi revenea, se cocea si apoi disparea peste noapte. O fi fost vreo proprietate magica a acestuia, sa se treiere singur si sa ramana doar siruri lungi, paralele de paie, pe care mergeam sa le adun cu bunica si sa fac capite.

Dar decat varful de visin, altceva era mai frumos.
Ma, voi ati vazut vreodata o mare de aur? Va pariez ca jumate din voi deja se gandesc la lingouri sau cine stie ce nebunii, iar ceilati dati oieste din cap a nu.
Eu am vazut si acolo inca-mi merge imaginatia cand n-are alta treaba mai buna. Am vazut marea de spice de grau, aurite si atat de coapte de aproape credeai ca au sa pocneasca singure daca nu le treierai.
Si acolo eram eu, in cabina vreunei treieratori cu un sofer mai acatarii, care avea promisa o suta de la bunicu daca ma plimba si pe mine, si vedeam in fata ochilor doar o imbinare de albastru si galben. Dar mai mult galben, ca la treieratoarele alea cabina era inclinata si complet din sticla. Vedeai lamele cum spinteca spicele, si apoi cum astea dispareau undeva in adancurile masinariei spre a iesi doar paiele undeva. Zbura puf in jur si-mi puneam dorinte pe noroace care ajungeau si-n cabina deschisa. In departare, undeva in spatele nostru mereu, soferii de tractoare si camioane dormeau la umbra masinilor, cu o rosie langa si o sticla de Saniuta.

Poate candva zic si de altele. Unii copii, mai ales fete, stiu sa faca chestii epice cu vopsea verde…dar nu va zic si ce.

[Mariaa]

Plictisindu-ma la tara si cutreierand aiurea toate topicurile am dat de tine si am ramas sa citesc tot, defapt sa recunosc cuvintele moldovenesti din primul paragraf, respectiv din toata povestirea m-au atras in mod special. Aceasta atractie pentru limbajul modovean se datoreaza de cand am auzit din greseala o cearta intre moldoveni si cand zic cearta ma refer la injuraturi la tot tacamul. Dar sa nu deviez de la subiect pot sa spun ca imi place aceasta serie de istorisiri. Ai prezentat viata de la sat intr-o alta perspectiva fiind putin filozofica. Pana acum nu am citit la nimeni o povestire care sa ma faca sa imi aduc aminte de copilarie, mi-am adus aminte de toate prostiile pe care le-am facut totul datorita povestiri tale.
In primul capitol am observat greseli de tastare, dar sunt total afara daca ma apuc sa iti atrag atentia pentru asa ceva, deci pentru mine nici nu au existat.
In al doilea capitol nu am vazut, dar mi-au placut acele intamplari mai ales cea a pescuitului si partea de inceput cu epic chiar am ras de abordarea ironica de care ai dat dovada. Mentionez ca simtul umorului este prezent in ambele capitole.
Nu pot sa spun mai multe decat ca apreciez felul tau de a scrie, dar sunt curioasa daca pana la urma ne vei spune despre ceea ce pot face fetele cu vopsea verde.
Nota 10+ din partea mea si astept next-ul pentru o noua doza de ras. Succes !

[CyBeR]

Si cu asta rog un moderator sa mute asta de la One Shots la Proza. De acum pot zice ca e o serie de povestiri, nu doar cateva disparate pe ici si colo, cu a patra in lucru acum.

Mariaa, iti multumesc frumos de comentariu. Eu incerc sa scriu ceva ce stiu mai bine si poate ceva ce nu prea se scrie in general pe forumuri anime, ceva simplu si care sper sa fie placut de cat mai multa lume sa fie citit.
Pe moment...imi gasesc mai greu cititori, dar vazandu-te aici imi da speranta.
Asadar, am tras de la arhiva si a treia poveste care era in serie, iar in curand vin si cu ceva nou nout, pentru placerea voastra, oricine suntati.

[center]In dulce stil acrisor
-Amintiri dintr-o viata citadina-[/center]


V-ati gandit vreodata cat de urat e de fapt sa poti intelege? Sa nu mai ai sansa sa te minunezi la cele mai putin fantastice lucruri din lume? Sa poti privi spre cer si sa zici exact ce-i fiecare constelatie in loc sa lasi imaginatia sa zburde printre stele?
In ironie va zic asta acum, e trist sa nu mai fii in stare sa recunosti epicul din viata. Sau in vorba poetului, sa "strivesti corola de minuni a lumii".
HA! Va vad cum va strambati acum ca v-ati amintit de domnul Blaga si opera sa multistratificata. Si pun pariu ca va amintiti si cu o placere netarmuita de comentariul scris cu atata sudoare din cartea doamnei Mariana Badea. Hehe, va las sa apreciati sentimentul inainte sa trec mai departe.

Gata?
Bun, hai sa revin. Va ziceam ca-i urat pana la urma sa devii cinic si cunoscator intr-ale vietii, desi poate nu sunteti de acord cu mine. Ne place sa gandim ca viata ne face intelepti, anii ne aduc cunostiinte iar scoala nu ne tampeste de fapt.
Dar adevarul e ca noi strivim corola de minuni ca sa ajungem aici. Calcam in picioare posibilitatile fara numar din copilarie, si le alegem doar pe cele ce raman, printr-o minune, nedisecate. Nu ne mai intrebam cu adevarat ce inseamna ceva ci, in intelepciunea noastra capatata -si un pic incapatanata-, stim din prima ce e si cu ce se mananca. Daca zboara, o mananci cu furculita; daca prin pamant rama, ii dai in cap cu sataru; si de inoata, te tii departe ca-i dubios mirosul.
Am vizionat azi un film pe care multi il stiti, de la parinti probabil. E filmu al' misto, cu guvernatorul Californiei care s-a ingrasat ca un purcelus, "Terminator 2: Judgement day". Da, are si subtitlu, ca in anii '90, frumosii ani '90, s-a ajuns la concluzia ca nu mai e indeajuns un numar in coada ca sa-ti dai seama ca-i sicual. Asa ca, pentru mintile mai putin luminate, s-a facut si distingerea asta clara.
Si dragii mei, eu am ajuns la concluzia ca de fapt nu vroiam sa inteleg filmul asta. E frumos, exploziv, plin de actiune, chestii trestii, dar mie tot mai mult mi-a placut cand eram bighidiu. Ce-mi trebuie mie de fapt sa inteleg cum nu poate functiona calatoria in timp si cum e tehnic imposibil sa faci un robot dintr-un aliaj polimorf care sa mai si functioneze dupa o tura zdravana de calire? De ce puricii mei imi trebuiesc mie astea cand sunt explozii pe ecran, un Arnold in zilele lui de glorie dand in stanga si-n dreapta cu cate o gluma de aia care numai la el poate fi amuzanta?
Tocmai asta-i: nu-mi trebuie sa inteleg asa ceva. Nu-mi trebuie sa inteleg multe din viata, da vorba aia: sunt adult, sunt tampit inainte de vreme, daca nu stiu aia si aialalta sunt de rasu lumii. Nasol.

Fratilor, cu lunga introducere v-am plictisit. Nu-i nimic, recuperam pe parcurs, cum zic totii profesorii carora le era in liceu mai lene decat noua sa se prezinte la ore sambata.
Dar inainte de liceu a fost scoala generala. Si inainte de aia a fost caminul, sau gradinita dupa acceptiunile unora. La mine s-a preferat optiunea cu "lasa-l acolo sa nu ne mai stea pe cap de dimineata pana seara" (glumesc, evident). Dar acolo, la camin, a fost interesant rau. Epic chiar.
Cand esti copil e dovedit stiintific faptul ca timpul trece mai greu. Astepti prea rau tampirea ca sa-ti dai seama ca de fapt o secunda tot o secunda inseamna, nu lungi zile de pedeapsa. Asa se face ca pentru mine pareau a trece ani intre zilele de miercuri in camin, cand aveam parte de cele mai interesante momente acolo.
Pentru o vreme ne-au cumparat linistea cu diapozitive. Dar nu poti asculta multa vreme aceleasi povesti cu lupi si capre si lucruri necurate, asa ca in cel mai scurt timp am trecut la adevarate filme de animatie. Cu o suta de lei dimineata, cu moaca lui Mihai Viteazu la inaintare, si aveam parte de o ora de animatie rusa cred. Si cel mai adesea de subtitrari, ceea ce era iarasi o chestie miraculoasa pentru copilasi de 5-6 anisori. Bineinteles, durata medie a unui film varia in functie de cat de des se rupea. Dar nu era nici o problema caci eu inca n-am gasit copilul care sa nu se priceapa la teatru cu umbre.
Cateodata li se facea mila de mintile noastre tinere si aveam pe cineva care sa citeasca subtitrarile. Trebuie sa existe cineva, oriunde, care sa distruga adevarata placere a unui copil printr-un gest nechibzuit, e o lege a universului. Copii au fost creati spre a fi distrusi.
Imi amintesc si acum visele din urma acelor filme, pe care le mai visez cateodata. Ne oferau in acele scurte ore o idee si apoi aveam o panza imensa in minte pe care sa proiectam posibilitatile. Imagini suprarealiste pentru mintile noastre tinere, limbi necunoscute noua si timp in care sa ne gandim la ele...
Era o binecuvantare sa nu intelegi si sa vezi toata minunea, in marea ei stralucire.
Intreb din nou...la ce-mi trebuie mie sa inteleg totul din lume?
La a ucide copilul din mine. Si din pacate, otrava e acolo de mult.
Despre camin, mancat cu forta, colegi de neuitat, SIDA si un nuc...va zic eu alta data.

A fi copil in oras e o experienta interesanta. Sau era, ca acum stim cu totii ca-i mai "epic" sa stai la computer decat sa misti fundu afara pentru altceva decat un fotbal plictisit.
Am o cicatrice pe limba eu. De fapt mint, am o bucata de limba rupta. Semn de buna purtare l-ar numi matusa mea; eu ii zic semn de prostie bineintentionata si amuzanta.
Aproape de casa mea exista candva un glob construit din tevi unde ne puteam catara in voie. Acum au demolat parculetul pentru o biserica. Dumnezeu sper ca-i mandru ca-mi frange inima de fiecare data cand ma apropii de acel loc.
Cum candva existau ierni adevarate, in fiecare iarna strangeam munti de zapada langa acea cusca sferica. Cu caciuli, geci, maini goale si munca in echipa, se strangea mereu la baza acestuia un morman de omat cat cel putin statura unuia din noi, afanat frumos si gata de a fi distrus.
Da, am zis bine distrus. Ca acea zapada nu avea alt scop in existenta decat de a fi batatorita sub bocancii nostri. Ne cataram astfel in glob, pana pe penultima treapta si saream in gol, bratele agitate si picioarele facute arc, in asteptarea impactului cu zapada moale. Unul dupa altul, fara ragaz intre catarari si sarituri, ne intreceam in a sari de cele mai multe ori si chiar de cat mai sus.
Practica asta a luat sfarsit cand chiar am ales sa accept provocarea de a sari din varf. Intelegeti va rog ca eram mic si pot minti daca va zic ca globul avea 3-4 metri inaltime, asa ca nu ma laud cum nu trebuie. Dar era inalt, iar ultima treapta...ei, imi dadea emotii. Dar chiar si asa, cu aer tras in piept si un tipat animalic...am sarit.
Si am descoperit, bineinteles, ca zapada nu are proprietati elastice prea bune cand forta e destul de mare (ce ziceam eu de inteles?) iar a sari de oriunde cu gura deschisa invita dezastrul. O durere sfasietoare, un moment de panica oarba si fuguta la parinti, scuipand sange. Jumate de ora la medic si o saptamana "condamnat" la a bea doar iaurturi care in mare s-au dovedit a fi de fructe.
Cine zice vreodata ca un copil nu stie ce face cand isi rupe ceva... hehe, mai bine nu-i zicem, ca punem alora mici bete-n roate. Si s-a asigurat societatea ca au oricum destule.

Cand esti mic poti sa te lovesti si sa continui sa alergi de parca n-ai fi patit nimic in viata. Acum e trist sa privesti afara. Cade micutul, e urgenta nationala, medici, dezinfectant, o saptamana de odihna la pat cu ciocolata si televizor. Mi se face scarba.
Eram copil si cadeam des. Nu, nu eram intru tocmai impedicat, doar activ si plin de viata, cum e si normal de altfel. Dar cadeam ca daca nu eram catarat in scranciov, saream din glob sau de pe alte bare, faceam scrima cu bete pe mesele de tenis de masa si echilibristica pe oriunde exista o suprafata destul de ingusta incat sa fie o provocare.
Intr-o buna zi a plouat. Nu ca nu ploua si-n alte bune zile, sau in zile rele de altfel, dar asta a fost mai interesanta decat de obicei. Inca era prin luna lui mai, cand era destul de cald afara incat sa nu racesti, si destul de ploios incat scoala sa para la kilometri departare. Asa ca, in ciuda micilor averse meteorologice, am iesit ca orice alt copil la joaca in parculet. Daca ar fi plouat mai tare probabil m-ar fi gasit undeva prin Bistrita candva dupa, dar era destul de bine si asa.
In ziua aia ne-am strans in parculet, ascunsi la umbra salcamului si am facut sedinta ce sa jucam. Bineinteles ca nu s-a ajuns la nici un consens si s-a facut intrecere pana la scranciove. Am avut loc si cateva minute bune le-am petrecut facandu-mi vant pentru cel mai mare salt de pana atunci. Ca noi nu aveam probleme existentiale ce erau de domeniul oaselor rupte...naah, noi scoteam aburi si saream din scaunul metalic greu, atat de departe de abia ne puteau tine picioarele la aterizare. Pericol pe ploaie? HA! De unde pana unde?
Si am sarit si a fost cel mai lung salt de pana atunci si orice mai vreti sa stiti despre asta. Nu e important.
Important e ca atunci am zbughit-o vesel, cu altii dupa mine, intr-o leapsa improvizata si uda. Cateodata ar fi bine sa te uiti si pe unde alergi caci mi se parea la un moment dat ca ploua cu stele. Si nu orice fel de stele, ci verzi si albastre si multicolore.
Mi-au trebuit cateva secunde sa-mi dau seama ca-s pe spate intr-o mare balta cafenie. Si alte cateva sa realizez ca am incasat un scranciov in cap, cu ocupant speriat cu tot.
- Esti bine? Ai patit ceva? Nu te-am vazut. Nu ma zice te rog. Si tot restul pledoariei.
Eu? Eu m-am ridicat, mi-am stors soldateneste pantalonii si am fugit inapoi la prietenii mei de joaca, sa ne zdruncinam oasele in alte balti si prin alte locuri. Daca mor la 40 de ani de un anevrism cerebral, macar nu va fi un mister pentru nimeni de unde l-am luat. Dar ce conteaza asta cand stii ca ai trait cativa ani?

Ma consider parte din Generatia X desi anii ma contrazic. Nu m-am nascut pentru a fi in acord cu realitatea si cu timpurile, nu accept zeitgeistul si-mi extrag energia din trecut. A scrie despre viata e doar cel mai greu lucru pentru un scriitor, caci nu poti scrie decat ceea ce stii...orice altceva, ei, e fantasma.

Altele, pentru alta data. Poate.

[Unia]

In tot amalgamul asta de ficuri yaoi si povesti care incep cu "Era o dimineata frumoasa" si continua cu multa melodrama fara rost, povestirile tale sunt ca o gura de aer proaspat. Sunt originale, sunt amuzante si sunt la obiect. Imi place ca sunt povestiri scurte, numai bune pentru o doza placuta de lectura (vreau sa spun ca nu trebuie sa astepti zile in sir dupa continuare). Imi place ca nu incarci descrierile cu epitete inutile si nu folosesti "expresii frumoase" doar de dragul de a le folosi. Imi place stilul degajat in care povestesti, imi place umorul care vine natural si nu pare deloc fortat, imi plac regionalismele care dau "charisma" textului (ma rog, daca se poate asa ceva). As putea sa spun ca mi-au placut infinit mai mult decat "Amintirile" lui Creanga, care sunt cam pe acelasi stil, dar asta nu ar fi un criteriu prea bun din moment ce multe lucruri imi plac mai mult decat scrierile lui Creanga. In fine.

De criticat, nu prea am ce, pentru ca nu am fost foarte atenta la greselile de scriere sau de exprimare, ceea ce e un lucru bun, pentru ca inseamna ca textul era foarte captivant. Daca ar fi fost ceva chiar foarte gresit, probabil ca mi-as fi dat seama. Oricum nu sunt eu in masura sa dau critici experte, mai ales ca mi-au placut scrierile tale.

[CyBeR]

I'm on a freaking roll O.O. Ori se alineaza planete, ori fac eu ceva bine, ori nush ce se petrece, dar vad ca primesc comentarii zilele astea. Unu, doua, cate o picatura acolo, da-i o schimbare pentru mine. Creca ajuta si capu de capra sacrificat lui Beelzebub acu vreo saptamana...ummm...n-ati citit asta.

(Mda, am reflexul de a salva dupa fiecare paragraf cand scriu si vad ca-mi da de furca cat raspund).

Multumesc frumos de comentariu, se apreciaza foarte mult. Eu visez ca, daca aceasta serie va ramane vreodata pentru posteritate, sa pot macar sa ma aflu in campul semantic al lui Creanga, ca langa maestru nu voi fi niciodata.

Voi mai reveni curand cu o povestioara noua. Momentan sunt pe val cu fetele mele din Nici un pret prea mare.