Minciuni dulci

[Noesis]

Varsta minima: 18
Gen: yaoi, drama, romance
Limba: romana
Observatii cu privire la continut: o parte din actiune se petrece intr-o biserica, mafie, posibil limbaj vulgar
Tipul de comentariu solicitat: avansat


Acest prim capitol si urmatorul vor fi un fel de introducere.
Enjoy!


Ch. 1

Stropii de ploaie cadeau din cer lovind asfaltul si pe oricine le statea in cale, cu violenta. Lunile de noiembrie puteau fi incredibil de reci. Tsukasa alerga cat de repede putea, desi simtea ca nu mai poate sa faca asta pentru mult timp. Avea nevoie de un loc unde sa se adaposteasca macar pentru cateva ore. Respira greu si intretaiat. Se opri pentru a lua o gura de aer si privi in spate. Doi dintre ei erau in urma lui. Stia ca nimeni nu l-ar fi ajutat acum, nu dupa cate a facut. Mai degraba l-ar fi dat pe mana lor cu bucurie si fara sa astepte vreo recompensa indiferent cat de saraci erau.

Dupa cateva clipe incepu sa alerge din nou. Puterile il lasau cu fiecare secunda care trecea, trebuia sa se adaposteasca. Intra intr-un restaurant pe care il vazuse alergand, fara sa ii pese de reactiile oamenilor sau daca il va recunoaste cineva.

Ajunse in bucataria restaurantului si se opri cateva clipe pentru a-si roti privirea prin incapere cautand iesirea. Zari o usa si fara sa stea prea mult pe ganduri intra. Era camera frigorifica, dar nu ii pasa. Mai bine murea inghetat decat sa il prinda ei.

Nu stia cat ramasese in acea camera, dar se trezi pe o alee cu o durere puternica de cap. Nu mai era nici macar in preajma restaurantului ci intr-un parc. Se uita la ceasul de la mana care indica ora paisprezece. Reusi sa se ridice cu greu de jos si merse clatinandu-se spre iesire. Observa ca este undeva la periferia orasului. Oricine l-ar fi adus acolo ii facuse un mare bine.

Hainele ii erau rupte, avea zgarieturi, iar parul brunet ii era ravasit. Inca ii era frig si nu stia incotro sa mearga. Cu siguranta ei il vor cauta prin toata lumea, dar cate sanse sunt sa il caute chiar in Tokyo? Si-ar imagina cineva ca el nu paraseste orasul? Era un risc mare, dar unul pe care trebuie sa si-l asume. A fost tradat si astfel a ajuns in aceasta situatie, acum nu mai putea sa aiba incredere in nimeni decat in el insusi.

Zari o biserica catolica si se indrepta spre ea traversand strada. Usa era deschisa. Se mira putin pentru ca el abia intra intr-un templu, dar intr-o biserica. Pasi inauntru si studie peretii, vitraliile care i se pareau frumoase si statuile. Se incrunta cand vazu altarul. Nu intelegea care este scopul fiecarui obiect de acolo si ramasese in mijlocul incaperii fara sa miste.

Simti sangele cum ii curge in jos pe bratul drept, dar nu se misca. Era incordat, totul ii parea straniu si neobisnuit. Tresari cand auzi pasi in dreapta lui si se intoarse brusc intr-acolo. Un barbat cu trasaturi europene, par carunt si care purta o reverenda neagra cu guler alb se apropie de el. Desigur, Tsukasa aflase mult mai tarziu ca numele acelei imbracaminti este 'reverenda'.

Barbatul zambea bland continuand sa se apropie de el. Lui Tsukasa i se ridicase deja parul de spaima. Poate ca nu fusese o idee atat de buna sa intre acolo. Sub acea imbracaminte putea sa fie ascunsa o sabie, un pumnal sau un pistol.

- Cu ce te pot ajuta? intreba barbatul amabil.
Il deruta pe Tsukasa care sovai inainte sa spuna ceva.

- Stii... cine sunt?
- Nu asta conteaza. Noua nu ne pasa cine esti in viata pamanteasca.
Ce? Ce spusese? Tsukasa nu ii intelegea atitudinea, nu intelgea ce vrea sa spuna si, totusi, lua asta ca pe ceva bun.

- Am nevoie de ajutor. Sunt... ranit si trebuie sa ma ascund un timp.
Barbatul nu mai spunse nimic si ii facu semn sa il urmeze. Il duse intr-o alta cladire in care ajunsera prin spatele bisericii. Traversara o curte mare unde erau plantati mai multi copaci si flori. Cateva inca mai erau inflorite si arata dragut. Intr-una dintre camere cineva ii ingriji ranile, un baiat tanar, japonez, de vreo nouasprezece ani.

Baiatul ii spusese ca barbatul cu care vorbise inainte e un fel de conducator al bisericii si se numeste Federico. Sau cel putin asta intelese Tsukasa. I se parea ciudat ca nimenui nu ii cere explicatii, dar Aido, cum ii spusese ca se numeste tanarul, i-a spus ca lor nu le pasa de aceste lucruri pamantesti, la fel cu ii zisese si Federico cand l-a intrebat daca stie cine este.

In saptamanaile care au urmat pana la sfarsitul lunii noiembrie, Tsukasa a citit multe dintre cartile pe care i le-au dat cei de acolo intelegand astfel mai multe despre atitudinea si convingerile lor. Adoptase si el o parte din ele, dar nu era pe deplin convins. Nu statu prea mult pe acolo si in ultimele zile din noiembrie isi facu bagajul si pleca. Lua cu el o imbracaminte ca a lui Federico si cateva carti pe care i le-a dat Aido. Imbracamintea a fost luata fara ca ei sa stie, dar Tsukasa nu isi facea griji pentru asta. Hotarase sa ramana in Tokyo, dar intr-o alta biserica, drept preot catolic. Nu ii fu prea greu sa faca asta si constata ca ei sunt foarte naivi.

Se refugie la o biserica din cealalta parte a orasului Tokyo unde isi gasi un loc dragut si cald. Mai avea ceva pana sa se acomodeze cu noua lui casa, deoarece nu ii suradea trezitul devreme.

Incerca sa gaseasca cea mai buna solutie sa se intoarca la vechea lui viata, sa intoarca roata, dar de fiecare data isi aducea aminte ca nu mai are pe nimeni de incredere. Yakuza este intotdeauna imprevizibila si este uimitor cat de multe pot face oamenii ca sa ia puterea in propriile lor maini. I se inscenasera tot felul de lucruri, acte de tradare asupra faminilei si a fost chiar acuzat ca planuia sa isi ucida tatal. Stia ca tatal lui nu ar crede asta, dar nici macar el nu putea sa combata dovezile care se aduceau. Nu putea sa zica altceva decat ca totul este o minciuna. Ar fi avut nevoie de timp, dar asta nu mai era posibil.

Stia ca va reusi pana la urma sa revina pe locul care i se cuvine, dar pana atunci trebuia sa gaseasca persoane in care sa poata sa aiba incredere si asta nu era deloc usor.

[Liar]

Ok. Am citit tot.
Mi se pare destul de in regula pentru inceput dar la sfarsit te-ai cam grabit. Povestea este invaluita in mister. Sunt curioasa sa vad cese va mai intampla. Greseli nu prea am vazut si exprimarea e buna. M-a deranjat acolo unde te-ai grabit, apoi ai revenit, apoi iar ai inceput sa te grabesti dar e ok.
Aaa, ce sa mai spun, nici eu nu prea am inteles ce a vrut sa zica patranelul ala dar cu siguranta voi afla. Si daca vrei, sa ma anunti cand pui continuarea sa fiu si eu aici.

[hiimera]

Interesant as putea spune. :-)

Un fic nou, este chiar super, am sa il citesc pana la ultimul capitol.
Misterul chiar predomina in acest capitol, care pot spune ca a fost chiar reusit. Nu ai grabit actiunea, din contra ai luat-o usor si ti-a iesit bine. Greseli de tastare, nu ai avut, eu cel putin nu am vazut nici una.
Capitolul a fost impecabil, mi-a placut foarte mult. Iar continutul pe care il are e unul foarte diferit. Nu prea am mai intalnit asa ceva in alte ficuri. Asta e parerea mea, eu chiar nu am mai vazut o idee ca asta in alte ficuri. Insa nu pot spune chiar foarte multe, caci acest prim capitol mai mult descrie in mare parte. Oricum astept si urmatorul capitol, la fel si pe cel de-al 3. >:D<

Succes la scris si multa imaginatie !! >:D<

[Yaku-chin]

Multumim frumos de comentarii :d

Ch. 2

Soarele se ascundea in spatele norilor, iar razele sale nu aveau destula forta incat sa ii strabata. Totul parea atat de trist. Privirea ii era indreptata spre cer si voia sa zboare, sa se elibereze, sa fie liber, sa simta aerul batandu-i chipul, sa nu se gandeasca, sa traiasca inconstient, sa moara liber, sa fie independent. Dar putea face asta? Nu, acea dorinta era imposibila .

Trebuia sa traiasca in lumea aceea falsa, el prin propria lui natura, prin esenta existentei sale era un fals . Un fals ce isi ura camarazii din tot sufletul, dar carora le era atat de loaial incat si-ar fi dat nenorocita de viata lor, de fapt asta si facea, nu? Le-o vindea in cel mai nesimtit mod, dar nu ii pasa. Nu il interesa asta.
Isi muta privirea spre hartiile ce ii erau in fata.

Alte instructiuni, alte ordine, alte minciuni. A inspirat aer in piept si l-a expirat brusc. Incepuse sa se gandeasca la o posibiliate pentru acea misiune, pe cat era de scarboasa, pe atat de interesanta. Iar avea sa se poarte ca un ticalos, atacand pe la spate, fiind un las ca nu infrunta situatiile direct, cu sau fara arme. El...era detestabil. Stia asta, stia si totusi nu facea nimic .

Pentru ce? Nu avea motiv sa inceteze, nici macar unul cat de mic. Totul era atat de alb si negru in viata sa, incat nu gasea vreo granita intre cele doua nonculori. Ordinul nu era inca sa il omoare. Trebuia sa il supravegheze, sa stie, sa afle, sa descopere.

Ii era sila de asta. Se ridica de pe fotoliu ducandu-se spre bucatarie, deschisese robinetul lasand apa rece sa curga intr-un pahar. Bause cu pofta. O alta viata urma sa fie curmata. Stia, presimtea, asta avea sa ii cere. In fond persoana pe care el trebuia sa o supravegheze, era un tradator, nu?Un tradator...De ce se simtea atat de mizerbail?
Nu conta. Sentimentele lui nu aveau vreo valoare in acel moment.

Viata lui era atat de nesemnificativa incat daca ar murdari-o si mai mult de sange nu s-ar observa, deoarece existenta sa era toata imbibata in sange, inota intr-o intreaga mare plina de acel lichid vascos si rosu. Pe unde mergea totul era transformat intr-o tragedie, era mai ceva ca moartea, sau poate doar era intermediarul mortii sau era insasi moartea?

Atatea intrebari fara rost, atatea...Zambi . Zambetul ce ii alunga orice gand, orice parere, zambetul ce ii infrunta frica si i-o distrugea, o alunga in cea mai infundata parte a mintii sale, adormind-o, inlantuind-o in cele mai groase lanturi .
Isi aprinse o tigara tragand abundent. Buzele sale acaparau cu brutalitate filtru tigarii , iar degetele sale loveau suprafata bufetelor din bucatarie. Trebuia sa se gandeasca, sa gaseasca o solutie, sa isi structureze in gand planul. Dar... ideile il lasau balta.

Informatiile le avea, stia unde il gasea, tocmai intr-un loc atat de sacru. Niste javre ca ei... aflandu-se intr-un asemenea loc, purtand o batalie ce avea sa fie patata, murdarita de niste fiinte atat de nelegiuite.

Aruncase tigara in ghiuveta si merse in propria camera, lua un rucsac si isi arunca niste haine in el . Se enervase, asa ceva era imposibil. El nu gasea o solutie, el nu gasea o portita pe unde sa iasa. Imposibil!
Nervos, iesi din camera, se incalta si iesi din apartament inchizand usa de la intrare. Puse cheia intr-un ghiveci si se aventura afara. Ploua! Era intuneric, norii acaparand soarele iar fulgerele se vedea din ce in ce mai des. Tuna, cerul era furios. La acel gand nu isi putu abtine un ranjet batjocoritor.

- Daichi, Daichi te afunzi din ce in ce mai mult.

Vorbi singur, adresandu-se propriei persoane. Chiar o ducea rau, foarte. Chestia aia nu era de el, stia asta, si totusi, nu facea nimic sa o opreasca, din contra, se avanta si mai mult. Doar ii placeau problemele, nu? Il incata acea stare in care problemele il acaparau si nu gasea decat o singura cale de iesire, o lumina intr-un vid, intr-un abis infect si intunecat. Dar, nu conta, el singur reusea sa se familiarizeze cu intunericul. Acum, ei doi, erau camarazi, frati, erau fideli unul altuia. Doi tradatori atat de loiali.

Pasea victorios pe asfaltul rece ce era brazdat de picaturi mari de ploaie. Se ducea cartre pierzare, dar nu, nu asta era esential. Urma sa fie o simpla si comuna misiune, una atat de tampita . Rolul sau in acea chestie chiar nu il placea, nu era destul ca suferea intotdeauna din cauza a ceea ce era? De ce sa se afunde si mai mult, de ce sa o faca? De ce? Fiindca asa era el, un loial, un tradator atat de devotat alor sai. Iar gandurile iar ii deveneau incoerente.

Isi trecu o mana prin parul saten imprastiindu-l. Avea sa fie un impostor, un tradator, o insecta in acea lume mare, o insecta ce stie doar sa suga sange si sa provoace rau. Asta era, acea definitie il caracteriza intr-un totul.

Pasii sai erau medii, dar erau rapizi. Asa ca in curand ajunsese la destinatie. Cata idiotenie, nu mai calcase intr-un asemenea loc de o gramada de timp. Ce ciudat, se gandea daca acea lume , din interiorul acelui loc sacru, va vedea cine este el cu adevarat. Oare acei oameni vor simti pericolul? Ranji. Ce stupid! Demonul din el nu era asa usor de descoperit. Chiar se indoise ca el putea fi o asemenea persoana, dar realitatea il izbi in fata si nu mai avea vreo indoiala.

- Buna ziua, spuse cand intrase in acel loc.

Momentan nimeni nu il auzise. Se inchinase. Cel putin asa trebuia sa o faca, nu? Spera doar sa nu se faca de tot rasul.
Macar putea sa se relaxeze, era doar intr-o biserica. Macar pentru un minut putea uita de tot si putea sa simta putina liniste, pace si bunavointa.

[Noesis]

Arigato! *hugs* Ne bucuram ca va place. (^_^)


Ch. 3

Zilele treceau destul de repede si totul era calm. Tsukasa se putea relaxa fara sa isi faca griji pentru nimic. Spre norocul lui, nu era nevoit sa oficieze slujbe, biserica avea deja un preot care sa faca asta si el doar mai ajuta uneori. Astfel invata o multime de lucruri si stia deja toate etapele slujbei. Probabil s-ar descurca sa oficieze una, dar nu ar scapa de emotii.

Isi petrecea timpul liber meditand, gandindu-se cum sa scape mai repede de acolo. Desi nu trebuia sa isi faca griji pentru nimic, iar cei de acolo ii acordau incredere, ar prefera sa se trezeasca dimineata la ce ora doreste, sa manance ce are chef si sa se bucure de oras. In cele doua saptamani de cand era acolo, nu parasise biserica, desi ar fi avut ocazia. Nu putea sa riste sa intalneasca pe cineva care ar fi mai mult decat fericit sa ii ia capul.

Hotarandu-se ca vrea sa faca si altceva in afara de a medita, a hotarat sa citeasca o carte. Intra in uriasa biblioteca a bisericii si se opri cateva secunde fiind uimit de cat de multe carti se aflau acolo. Nu si-ar fi imaginat vreodata ca pot exista atat de multe carti cu subiect religios intr-o biblioteca. Poate in toata lumea, adunate din tote colturile, dar nu intr-o biblioteca a unei biserici din Japonia. Nici macar nu stia ce carte sa aleaga. Trecu printre rafturile ticsite cu carti privind in stanga si in dreapta. Ar avea nevoie de o viata intreaga sa le citesca pe toate. Bine ca nu asta ii era intentia.

Se opri in fata unui raft si examina cu ochii cartile. Sa aleaga dupa nume? Dupa autor? Nu avea rost, nu ii spunea nimic nici numele si nici autorul. Se hotarase sa aleaga una la intamplare. Isi indrepta mana spre o carte, dar se opri cand zari o alta carte pe care nu se putea distinge nicio litera. O lua pe aceea. Copertile ii erau lipite si nici chiar in interiorul ei nu putea distinge cine era autorul sau titlul. Primele pagini erau si ele greu de citit, dar nu imposibil. Isi putea da seama din context ce cuvinte lipsesc. O rasfoi putin si stranuta din cauza prafului care se ridica in aer. Era intr-adevar o carte foarte veche scrisa intr-o japoneza veche. Pe langa faptul ca nu se intelegeau toate cuvintele, Tsukasa isi facea acum griji ca nu va intelege aceasta japoneza. Putea totusi sa incerce.

Iesi din gigantica biblioteca cu un zambet pe buze. Nu isi explica de ce are aceasta stare spirituala, dar cert este ca se simtea foarte bine. Traversa holul lung al bisericii cu pasi mici. Nu avea niciun rost sa se grabeasca. In timpul in care statuse acolo invata sa fie mai calm, sa aiba rabdare si probabil ca asta ii va prinde bine.

Traversa biserica printre scaune si ceva ii atrase atentia. Auzea slab doua voci si isi indrepta privirea intr-acolo. Se apropie mai mult pentru a putea sa vada mai bine si lua loc pe unul dintre scaune. Nu il interesa atat de mult discutia cat identitatea celor doua persoane. Era vorba de un ucenic din biserica care parea sa ii explice ceva persoanei straine care statea cu spatele, spre nemultumirea lui Tsukasa. Isi plimba privirea pe spatele lui, de sus pana jos. Era imbracat cu o geaca destul de groasa si o pereche de pantaloni foarte stramti, scotandu-i in evidenta trasaturile delicioase. Reflexiv, Tsukasa isi trecu limba peste buza inferioara continuand sa il studieze pe strain. Isi dorea sa isi treaca mana prin parul lui saten, apoi in jos pe ceafa si pe spate. Isi scutura capul alungand acele ganduri si se ridica brusc lovind cu genunchiul scaunul din fata.

- Ah! isi inghiti o injuratura si se apleca pentru a-si freca genunchiul ranit usor.

Cei doi isi intoarsera privirile curioase spre el intrebandu-l, parca, ce cauta acolo.
- Ma scuzati! Nu vreau sa va intrerup. Eu tocmai plecam, se intoarse si incerca sa plece de acolo schiopatand putin, dar o voce il opri.
- Frate Tsukasa, ma scuzati, dar poate ma puteti ajuta, stramba din nas nedorind sa faca nici un fel de act de caritate, dar se intoarse zambind fortat spre cei doi.
- Desigur! Ce s-a intamplat? fata celui care vorbise se lumina si un zambet larg isi facu aparitia.
- Acest tanar care spune ca se numeste Daichi si-a exprimat dorinta de a ramana aici o perioada.

Tsukasa il privi cateva clipe, in capul lui auzindu-se cu ecou "Daichi". Vroia sa deschida gura si sa zica "ce nume frumos", dar se razgandi repede, realizand cat de nepotrivit ar fi sa spuna asa ceva.

- Sigur. Suntem oricand fericiti cand cineva ni se alatura. Ce as putea sa fac eu?
- Am fi recunoscatori daca l-ai indruma pe parcursul sederii lui, sunteti singurul care ar putea sa aiba destul timp liber, zise tanarul ezitand.
- Mda, sigur.

Dupa ce se apleca in semn de respect, sub privirile aproape dezgustate ale lui Tsukasa, tanarul pleca. Abia acum Tsukasa isi indrepta spatele si era pregatit sa vorbeasca cu Daichi care nu spusese nimic. Chiar vroia sa ii auda vocea.
- Eu sunt Tsukasa, zise el stangaci, nestiind cum altcumva sa inceapa discutia.
- Daichi, raspunse satenul cu o expresie si un ton plictisite, facandu-l pe Tsukasa sa zambeasca fortat.
- Daca ai nevoie de ceva ma gasesti in capatul acelui coridor, ultima usa pe dreapta, indica Tsukasa observand fericit ca ucenicul se intoarse. Cred ca mai bine ii arati lui Daichi unde va sta ca sa se poata odihni, adauga pe un ton cava mai vesel.

Nu mai astepta raspunsul si se indrepta spre camera lui in care intra val-vartej trantind usa. Ce a fost cu atitudinea aia? gandi furios. Arunca cartea pe masa minuscula de lemn aflata intr-un colt si se tranti pe pat, sprijinindu-se cu spatele de perete. Era furios, dar incerca sa se calmeze. La urma urmei nici nu se cunosteau, habar n-avea ce e cu Daichi, deci nu ar trebui sa se infurie, nu? Trase aer in piept si se intinse pe pat, inchizand ochii. Chipul satenului era in mintea lui si, ciudat, dar desi era furios din cauza lui, tot el il calma. Zambi. Abia astepta sa il vada din nou si regreta ca plecase atat de repede. I-ar fi placut sa mai discute chiar si cu acea atitudine indiferenta.

[Yaku-chin]

Multumim frumos pentru cei ce au citit si comentat. :*

Ch. 4

Privirea lui parcurgea camera in care avea sa locuiasca pentru un timp nedeterminat. Ii ceruse tanarului care ii aratase noua sa locuita sa il lase singur. Poate fusese prea dur vorbindu-i pe tonul acela sictirit si rece, dar altul nu avea si nu avea sa se sinchiseasca sa se comporte frumos. Nu ii statea in caracter. Astea nu erau fite, ci doar asa se comporta el. Era persoana lui atat de antisociala incat nu realiza ca nu se comporta normal. Dar lui chiar nu ii pasa de astfel de lucruri. In fata lui nu avea relevanta asa ceva. Isi arunca pe undeva micul bagaj si se aseza pe patul din mijlocul incaperii. Camera sa nu era mare. Avea un mic birou asezat in dreptul geamurilor, patul langa usa si o minibiblioteca. Pe pereti erau asezate diferite tablouri cu diferiti sfinti ce ii erau total necunoscuti.

Daichi oftase descurajat. Acum ce va face? Va astepta noi ordine, va astepta ca destinul sa il scoata in cale pe acel om, poate nevinovat, si ii va da sansa sa il omoare? Era atat de stupid. Lumea aceea era stupida, il acceptase fara prea multe informatii, primindu-l cu bratele deschise . Era…de neconceput. Cat de proasta putea fi lumea, dar ei nu se considerau asa, ei se consideau a fi plini de diferite virtuti, sufletul lor fiind dominat doar de bunatate. Ce aberatie!

Isi schimbase bluza luandu-si una mai groasa, caci ii era frig si el detesta frigul. La fel cum ura anotimpurile reci. Iesise din camera dorind sa faca turul bisericii. Ii fusese aratata in mare, dar dorea sa descopere totul singur. Nu i se parea cine stie ce, fiindca nu era atras de aceste chestii. In schimb putea accepta toata acea liniste si pace pe care o simtea. Asta ii placea. Sa se simta atat de linistit si calm era ceva nou. Avea senzatia ca putea profita de aceste moment si ar fi putut chiar sa se bucure de acele clipe. Dar, motivul pentru care se afla acolo il facea sa se simta vinovat. Caci el nu venise in acel loc cu intentii bune si curate, din contra, venise sa faca rau, venise sa distruga. Motive ce il faceau sa se simta dezamagit de sine si chiar sa simta o urma de melancolie fiindca avea sa distruga pacea aceea binevenita.

In fine, nu era timp de plans acum. Melodramele il lasau rece. Asta era realitatea, cruda, rea, miselica si parsiva. Alta nu exista si daca ar fi existat sigur ar fi fost una falsa, una inchipuita, vazuta doar de nebuni, sau prosti. Inhalase aerul rece si incepuse sa se plimbe prin afara bisericii. Il impresiona florile ce inca rezistau in toamna nemiloasa, iar gradina ce inconjura biserica i se paruse atat de frumoasa. Pace…gandi si zambi trist.

In apropiere zari multe tufe asezate intr-o forma foarte frumoasa de trandafiri. Instinctiv cand vazuse unul dintre trandafiri in mijloc, mare , frumos, puternic, stralucitor, imaginea acelui barbat din biserica ii reveni in minte. Barbatul ce ii intrerupse discutia cu tanarul calugar, sau ce o fi fost, habar nu avea cum se stabileau rangurile la oamenii bisericii.

Dorise pentru un moment sa rupa acel trandafir ce il facuse sa se gandeasca la acel necunoscut. Dar frumusetea acelei flori era prea orbitoare si reusise sa farmece si o inima de gheata ca a lui. Zambi la acest gand. Un zambet amar ca ii facea trasaturile frumoase sa paleasca in fata acelei triste linii ale buzelor. Ochii lui de un albastru inchis priveau cu ciuda floarea, devenind intr-un final melancolici. Albastrul acela transfigurandu-se intr-unul atat de trist, parand atat de abisali incat si intunericul pierea in fata lor. Ii intoarse spatele; ce erau cu gandurile sale atat de intortocheate? Trebuia sa aibe in minte structurat planul, dar de aceasta data nu mergea, nu functiona asa cum functionase mereu. Ceva era diferit si nu intelegea diferenta intre acea misiune si celelalte. Se identifica cu prada sa? Nu, nu avea cum. El, un tradator, isi spalase pacatele, inecandu-le .

Se indeparta de gradina reintrand in biserica, fiecare lucru vazut i se parea nou, ciudat si total straniu. Nu credea ca mai vazuse asa ceva niciodata. Desi biserica parea un loc atat de sacru, pe el nu il atragea nimic altceva decat linistea ce domnea acolo. Pace si liniste. Doar atat percepeau mintea si inima sa. Toate acele lucruri sfinte, lui nu i se pareau prea deosebite. Erau frumoase, dar nu il interesau. Avea puterea de a recunoaste ceva interesant, dar caruia el nu ii oferea niciun pic de importanta.
Auzea pasi indreptandu-se spre el si observase o figura ilustrandu-se in fata lui. Zambetul mic de pe chipul necunoscutului, ce parea a fi in varsta, nu il impresiona. Ce le provoca tuturor acea bucurie ce se citea clar pe chipul lor?

-Fiule, am auzit de sufletul tau ratacit. Esti aici pentru a-ti cauta drumul, iar noi iti vom fi calauze. Pana atunci da-mi voie sa te primesc in casa Domnului cum se cuvine.

L-a privit suspicios pe batran si nu putea intelege. Asa se facea intotdeauna? Serios, parca se afla la nebuni. Dadu afirmativ din cap si il urma pe batran prin biserica. Ii prezenta fiecare lucru din biserica incercand sa il faca sa inteleaga. Dar Daichi nu era cu gandul acolo. El tanjea dupa linistea si siguratatea sa. Doua lucruri ce acum nu putea sa le aiba cu acel necunoscut.

-Fratele Tsukasa a venit si el de curand aici. Cred ca va veti intelege. Nu aveti de ce sa nu va intelegeti. Aici toata lumea este o familie si toti ne oferim ajutorul neconditionat. Uite, acolo este camera lui.
Daichi ridica privirea neinteresat la informatia primita, insa se uita in directia camerei acelui Tsukasa. Interesant… gandi. Desi nu percepea ce i se paruse atat de interesant la acel om.
-Daca as dori sa fiu singur si sa… meditez, unde as putea sa fac asta? intrebarea parea sa il bucure pe batranul preot, ceea ce Daichi iar nu pricepea. Ce era asa de minunat in dorinta sa?
-Biblioteca e un lucru bun pentru voi tinerii. Acolo gasiti raspunsurile la intrebarile voastre. Du-te acum, tinere, du-te!

O lua cu pasi marunti spre biblioteca. Nu cred ca ideea lui de meditare se afla intr-o biblioteca. Era adevarat ca ii placea sa citeasca, dar nu carti cu subiecte religioase. Oftase. Cel putin spera ca acolo va gasi liniste si nimeni nu il va deranja. Ar fi preferat sa stea undeva la caldura cu o ceasca de ciocolata calda in mana si sa fie sub patura. Dar asa…era imposibil. Ajunsese intr-un final in biblioteca si privirea sa se lovi de imaginea acelui barbat ce ii mai aparuse in ganduri in acea zi. Nu schita niciun sentiment. Ridica dintr-o spranceana apoi incepu sa se plimbe prin incaperea ce era destul de mare. Incerca sa salute mimand un ‘buna’ din buze si isi vazu de ale sale. Nu era chiar asa sociabil. Relatiile cu oamenii ii erau fatale, fiindca intotdeauna se dovedeau a fi false.

[Rain]

Buna! Citesc de la primul capitol si sper ca voi citi si de acum incolo ( nu ca sper...sigur o sa citesc). Ideea imi place mult,la fel si cum descrieti actiunea si personajele. Suntati tari ^_^ !
Fic-ul este plin de mister sau probabil ca nu am mai citit eu asa ceva,actiunea mi se pare diferita si mai ales locul unde se petrec toate astea : biserica catolica. Wow, e primul fic citit de genul asta.=D>
Momentan nu am personaj preferat,chiar nu stiu intre cine sa aleg : Tsukasa sai Daichi? In fine,poate mai apare cineva pe parcurs asa ca... Succes guys la fic,sa nu ne lasati sa asteptam mult :)

[Noesis]

Multumim mult pentru comentarii si ma bucur ca va place.
Now, am de facut cateva precizari.
1. Ideea ficului (biserica) ii apartine 100% lui iubi. (Yaku-chin)
2. Dialogul din acest capitol l-am scris impreuna.

Si inca ceva. As vrea sa ii dedic capitolul asta lui KawaiiS pentru msajul incredibil de dragut pe care mi l-a lasat la profil. Nu stiu cat de bine mi-a iesit, though.

Sper sa va placa. :-)
*hugs*

Ch. 5

Nu rezista prea mult in interiorul camerei sale. Gandurile ii erau pline de Daichi si numele lui i se invartea obsesiv in cap. Incerca sa citeasca, rasfoi cartea pe care o luase si se chinui sa descifreze cuvintele aproape sterse si dialectul acela vechi, dar fara succes. Oricat de mult ar fi incercat, nu putea sa citeasca acea carte. O lasa langa el, pe pat, si se ghemui razamandu-se de perete, inconjurandu-si genunchii cu bratele. Nu si-a ales cel mai bun moment sa se gandeasca la un tip pe care il cunoscuse cu putin timp in urma. Recunostea ca se simtea atras de el si nu era ca si cum Tsukasa nu avea niciun fel de experienta in relatiile de acest gen, ba din contra, se simtea mult mai satisfacut in compania unui barbat decat a unei femei.

Isi aminti, cu un zambet amar, de primul baiat care i s-a daruit... Se numea Ryo si era unul dinte cei mai buni prieteni ai lui. Crescusera impreuna si odata, Ryo, fusese singura persoana in care avusese incredere. Chiar si acum ii mai vorbea, apoi se intreba daca il aude sau ce i-ar raspunde. Uneori se intreba ce ar face Ryo in locul lui. Numai in ultimele zile isi pusese aceasta intrebare de sute de ori. Tsukasa stranse pumnii, amintindu-si acel 'te iubesc' soptit si chipul lui Ryo atunci cand a murit in bratele lui. Isi spuneau ca se iubesc si ca vor fi pentru eternitate impreuna, dar ce stiau ei atunci? Erau la o varsta mult prea frageda ca sa poate vorbi macar de iubire. Acum, Tsukasa stia asta, stia ca niciodata nu l-a iubit cu adevarat pe Ryo, dar la fel de bine stia ca daca ar fi in viata, ar face orice pentru el, pentru ca tinea la el, il pretuia ca persoana.

Se ridica brusc de pe pat si lua cartea cu el. Cu pasi repezi intra in biblioteca si se duse tinta la raftul de unde o luase. O puse la loc si inchise ochii pentru cateva clipe. Inima ii batea puternic. Toate acele amintiri nu ii faceau bine, mai ales stiind motivul pentru care a murit Ryo, stiind ca Ryo a murit pentru ca el sa traiasca. Un zambet trist isi facu aparitia pe buzele lui si alesese o alta carte, de data aceasta una cu coperti noi, dar din nou nu ii pasa autorul sau titlul. Se indrepta spre una dintre mesele din biblioteca si lua loc. Deschise cartea la o pagina oareceare, dar nu avu timp sa citeasca mai mult de trei randuri, fiind intrerupt de cineva care tocmai intrase in incapere. Ridica ochii si inima i se opri cand il zari pe Daichi. Ii urmari miscarile, cum lua o carte de pe raft si o deschise. Il saluta slab si nu era convins ca acesta il auzise. Vroia sa inceapa o conversatie, dar ce ar putea sa ii spuna? Cum sa il abordeze.

Isi reintoarse atentia la cartea care ii statea in fata incercand sa citeasca cateva randuri, dar privirea ii fugea la Daichi. Nu se putea concentra la cartea aia daca Daichi era acolo.
- Te-ai acomodat cu imprejurimile? intreba intr-un final, vorbind suficient de tare ca Daichi sa il auda, acesta ridicand privirea neinteresat din carte si privindu-l pe Tsukasa timp de cateva secunde.
- Aha, ii raspunse plictisit si indiferent.

Tsukasa se simti putin incurcat, nestiind cum sa treaca peste acea bariera din jurul lui Daichi. Vroia sa vorbeasca cu el atat de mult, dar tanarul din fata lui nu facea nimic sa ii usureze situatia.
- Daca ai nevoie de ajutor... spune-mi.
- Hm... Ok. Voi tine minte. Cred, raspunse fara convingere.

Atitudinea lui il facea pe Tsukasa sa se simta oarecum intimidat. Nu stia cum ar trebui sa vorbesca cu el, ceea ce era destul de bizar pentru el. Nu mai avusese probleme de genul asta si il mira propriul lui comportament. Si nici nu avea motive sa se simta asa, nu il cunostea pe Daichi. In momentul de fata tot ce stia despre el era numele, cum arata si ca este atras fizic de el, nimic mai mult.
- Nu ar strica daca ai fii mai cald, stii? zise fara sa gandeasca
- Stiu, dar nu cunosc, raspunse Daichi, buzele arcuindu-se intr-un zambet.
- Daca ai nevoie de ajutor cu asta... poate reusesc sa te ajut, veni raspunsul lui Tsukasa care inghiti in sec in secunda in care realiza ce spusese. Asta se putea interpreta in mai multe feluri si din postura lui de preot nu era prea bine.
- Te oferi? vocea ii era usor ironica, iar privirea amuzata atunci cand rostise intrebarea.
- Umm... d-da...
- Sa te vad.
- A-acum...? Adica...
- Las-o balta!

Tsukasa, intr-un moment aproape disperat, se apropie de Daichi, ridicandu-se brusc de pe scaun. Il prinse de mana, apoi isi uni buzele cu ale lui. Sarutul acela fusese mai mult decat isi putea imagina. Interiorul cald si umed al gurii lui Daichi parca il invita sa il sarute in continuare, desi Daichi nu participa la sarut. Il accepta, dar nu ii arata nimic in schimb. Si totusi, acel sarut, buzele lui Daichi lipite de ale lui Tsukasa era unul dintre cele mai uimitoare lucruri pe care le experimentase pana acum. Era sigur de asta.

Atunci cand sarutul luase sfarsit, Daichi il privi in ochi cu aceeasi expresie indiferenta, deja mult prea cunoscuta de Tsukasa.
- Nu cred ca trebuia sa fac asta..., incerca sa se scuze.
- Mai bine nu o faceai si punct. Ma dezgusta regretele, veni raspunsul indiferent si Daichi vru sa pleace.
- Dar am vrut sa o fac! Stai! striga Tsukasa si il prinse din nou de mana. Vroiam sa spun... nu regret, dar... n-as vrea sa incepem cu stangul.

Acum chipurile lor erau foarte aproape. Tsukasa incerca sa citeasca ceva in ochii lui, dar aceeasi privire nepasatoare si indiferenta il intampina. Isi simtea inima batand foarte tare si respiratia greoaie. Era nesigur pe el si incredibil de confuz.
- Incepem? Ce sa incepem?
- Orice... Nu stiu. Pentru inceput ce ai zice sa fim prieteni?
Intrebarea lui primi un raspuns mut, o ridicatura din umeri si aceeasi privire indiferenta. De ce era asa? Incepea sa il frustreze faptul ca nu putea sa se apropie mai mult de Daichi. Nu putea de fiecare data sa ii fure cate un sarut si, mai mult de atat, vroia sa il cunoasca pe Daichi, sa stie ce se ascunde in spatele acelei priviri indiferente si in acelasi timp atat de fermecatoare.
- Bine... Uita de asta, zise Tsukasa aproape resemnat si se intoarse la locul lui, incepand sa rasfoiasca cartea fara sa caute ceva anume.
- Nu stiu prea bine cum sa fiu un prieten. Asta e tot, mai spuse Daichi si parasi biblioteca lasandu-l pe Tsukasa nedumerit.

Privi usa mult timp dupa ce Daichi iesise pe ea, cartea fiind uitata complet. Nu il intelegea deloc si isi dorea atat de mult sa inteleaga... Urmatoarea lor discutie nu putea sa fie in aceeasi nota, dar ce putea sa faca? Nu stia absolut nimic despre Daichi, deci cum ar putea sa discute altfel cu el?

Isi sprijini capul in palme, inca privind usa. Poate ca isi dorea ca Daichi sa se intoarca si sa inceapa sa vorbeasca cu el, sa ii spuna tot ce vrea sa stie si sa il priveasca cu caldura. Deja incepuse sa il obsedeze privirea lui si atunci, in acea clipa, Tsukasa a hotarat ca nu se va opri pana cand Daichi nu il va privi cu caldura.

[Rain]

Aww, sankyu Omi-sama pentru dedicatie, sa zic asa :"> Dau edit dupa ce citesc, vreau sa fiu prima ^^ Si aici pun punct [.]

_________
Edit: Multumesc inca o data pentru capitolul dedicat. Cred ca a fost cea mai frumoasa parte citita de mine si acum, ca i-am aflat si comportamentul lui Daichi pot spune ca Tsukasa este preferatul meu ;)) este un luptator, asta am dedus eu din sfarsitul fic-ului ^^ Nu e putin ciudat ca am inceput cu sfarsitul?:))
Ma rog, voiam sa spun ca inima mi s-a oprit in loc cand ai amintit de Ryo. Sunt curioasa ce s-a intamplat cu adevarat intre ei si de ce a trebuit sa moara. Nu stiu sa descriu sentimentul atunci cand ai spus ca a murit in fata lui, dar m-am simtit ca si cum as trai prin Tsukasa si este foarte placut sa simti ce simt si personajele. Asta inseamna ca sunteti niste scriitoare bune ^^
Pai Daichi mi se pare cam indiferent, dar pun pariu ca pe parcurs o sa se indragosteasca de Tsukasa. Cam brusc sarutul acela, dar placut ;))
Asa, acum am vorbit despre continut..sa trecem la gramatica. Am observat cateva greseli dar sincera sa fiu eram concentrata pe poveste nu pe greselile de tastare. Uneori ati folosit repetitia si nu suna prea bine, insa pana la sfarsit a fost perfect ^^

Astept nextu` >:D< :perv:

[Yaku-chin]

Multumim ca ati comentat si citit :* >:D<

Ch. 6

Usa camerei sale se inchise incet, iar el se aseza in pat strangand perna la piept. Gandurile sale o luasera razna, iar mintea sa incepea sa isi puna diferite intrebari, a caror raspuns nu voia sa il afle. Se inveli si puse capul pe o alta perna, cea din brate strangand-o cu putere. El nu simtea nimic, era constient de asta, dar atunci pe moment, cand buzele brunetul le atinse pe ale sale totul se transformase intr- o caldura inexplicabila ce izvorase din interiorul sau. O caldura pe care cu multa forta reusi sa o stapaneasca, desi simti pentru acea minisecunda cum se imprastie prin tot corpul si ii ofera senzatii stranii, pe care nu le incercase pana atunci. Ofta zgomotos. Inima ii batea rapid, iar palmele ii erau transpirate, de fapt, tot corpul ii transpira si ochii cautau cu disperare ceva pe pereti, dorind o escapada din acea transa in care pica incetul cu incetul.

Pentru o secunda se gandi ca fusese atras de acel barbat si chiar ii placuse acel sarut. Se simti bine. Poate prea bine, iar lucru acesta il deranja. El venise acolo cu o anumita intentie, de unde stia Daichi ca nu Tsukasa era tinta lui, de unde putea avea certitudinea ca acel barbat nu era inamicul sau? Sau si mai rau, daca Tsukasa chiar era inamicul si aflase ca Daichi trebuia sa il distruga si de aceea se apropiase de el? Posibilitatile erau atat de multe, iar el nu voia sa pice in propria sa capcana. Asa ca mai bine se tinea departe de acel barbat ce il facea sa se simta atat de diferit.

Dar analizand mai atent situatia, in acea clipa gandul ii zbura doar la el si se vedea clar ca incearca din rasputeri sa uite si sa nu bage in seama doar o mica intamplare. Insa, totul ii revenea in minte, ca un film, derulandu-se in fata ochilor, impregnandu-se fix in memorie, ramanand fiecare detaliu infipt sanatos si zdravan. Maraii inconstient si stranse perna mai puternic. Cum putea el sa simta in doar cateva momente o asa mare atractie fata de acel strain pe care nici macar nu il vazuse de prea multe ori, cum putea corpul sau sa reactioneze atat de bine si pacifist la atingerea aceea corupa si total nepotrivita unui asa zis preot, deci cum putea Daichi sa se increada in cineva ce nici macar nu avea nimic concret si sigur de demonstrat? Nu putea, nu stia, nu voia, era total incolacit in niste idei poate prea preconcepute, dar erau ale sale, ii apartineau, el si le crease, dar cu toate astea, din acea clipa simtea ca se impiedica de acestea, devenind toate un obstacol prea greu de indurat si ignorat.

Dar daca ar accepta? Daca ar lua ca o posibilitate, faptul ca ii placea? Da... ii placea, dar nu ii statea in caracter sa recunoasca. Aceasta, simpla si momentan inofensiva, placere ar putea fi chiar dusmanul sau de moarte, prietenul ce avea sa-l duca spre moarte fara doar si poate, iar el nu isi permitea luxul de a jongla momentan cu moartea, nu cand stia ca aceasta avea prea multe avantaje importriva lui. Si daca s-ar interesa... Daca ar face-o? Ce s-ar intampla? Oricum va afla mai tarziu sau mai devreme... se va intampla asta. Daca va lasa placerea sa ii intre sub piele, va mai putea el sa actioneze cum trebuie? Va reusi sa infrunte ceea ce poate ar simti daca ar lasa liber acel sentiment rebel ce se zbatea inauntrul sau? Nu, stia ca nu va reusit. Stia ca ...daca printr-o banala si stupida ideea a sortii s-ar intampla nenorocirea ca Tsukasa sa fie... Dar el era. Un preot nu saruta pe oricine, dar daca nu e preot. Daca era o momeala...

Nu! Nu trebuia sa se gandeasca. Se ridica nervos de pe pat. Capul ii zvacnea prea tare, informatiile erau prea multe, parerile atat de intortocheate, iar sentimentele, dorintele erau prea coplesitoare, tentatia fiind prea mare si sufocanta. Aerul nu ii mai era indeajuns, parea a se termina imediat, iar Daichi nu suporta acea senzatie de asfixiere. Iesi rapid din camera, mergand pe culoarul ce dadea spre iesire. Pasi rapizi si fermi il duceau undeva departe, undeva unde putea sa isi recapete echilibrul pierdut doar din cauza unui eveniment atat de simplu, dar care parea a avea o gravitatea destul de mare, iar urmarea acelei intamplari parea sa-l tulbure destul.

-Ai fost la biblioteca, fiule? Vocea usor ragusita si calma, ce inspira atata liniste i se parea usor suparatoare. Daichi se intoarse si il analiza pe batranul pe care-l vazuse cu putin timp inainte de acea intamplare cu preotul Tsuakasa.

-Mda...de acolo...vin, zambetul de abia perceptibil inflori pe buzele sale, desi era unul atat de fals, parea a fi intr-adevar mortal. De parca acea fiinta ar fi fost in stare sa aduca distrugerea cu zambetul pe buze. Dar oare, nu putea sa faca asta? El... un inger de mult cazut, ce candva trebuia sa aduca linistea si pacea reusise sa cutremure atatea vieti si sa distruga cu acelasi zambet contrafacut multe lumi ale multor oameni. Se putea el numi un adept al pacii si linistii? Nu... nu putea, cu toate ca le adora din strafundul inimii. Insa el avea un destin de mult petcetuit, prea conturat in atatea culorii inexistente, sterse, aproape transparente, dar avand in acelasi timp un contrast prea bine evidentiat. Si atunci... aducandu-si aminte prea bine de ce trebuia sa faca, cazu in propria capcana, cazu intr-o idee prea inexacta, dar atat de perfecta pentru o inima disperata.

-Parintele Tsukasa e... cum a venit aici? Mi se pare o persoana foarte buna, as fi cu adevarat curios despre istoria acestuia si sunt destul de timid sa-l intreb.

Prea multa vorbarie i se parea inutila, avea vaga impresie ca isi irosea cuvintele intr-un mod total gresit, dar merita, sau... cel putin asta voia sa creada.

-Hm... viata celorlalti e a lor, noi nu trebuie sa intervenim in ea, dar suntem aici sa ne cunoastem, sa stim cu adevarat cine suntem. Parintele Tsukasa e aici sa se regaseasca. El e un preot ce a cerut ajutorul nostru, iar noi cu mila Domnului am facut tot ce ne sta in putere, mai departe depinde doar de credinta acestuia. De asta esti si tu aici tinere, nu? Pentru regasirea sufleteasca...

In interiorul sau se crispa usor. Ce erau cu acele cuvinte? Groaza i s-ar fi putut citi pe chip, daca nu ar fi avut o asa mare stapanire a emotiilor. Dadu aprobator din cap si pleca fara alte cuvinte, indepartandu-se de batranul preot, dand dovata de needucare. Dar preotul il ierta caci tanarul ii cazuse chiar bine, simtea ca e o persoana buna, dar are un drum greu de strabatut in viata. Dar oare, nu asa era fiecare persoana?
Daichi se intoarse cu pasi rapizi spre biblioteca si tranti usa cu putere.

-Tu... tu nu esti preot!

Afirmarea ii suna atat de sigura, atat de increzatoare, tonul fiindu-i usor aspru si superior. Tsukasa nu avea cum sa fie preot, poate fusese, dar... nu, nu era. Deci daca nu era... atunci se dovedea a fi... a fi exact cine nu trebuia. Dar prea tarziu. Daichi cazuse deja in propria lui capcana. Scufandandu-se cu sau fara voia sa in ea.

Ajungand din vanator, vanat, mai mult sau mai putin.