11-03-2011, 08:49 PM
Am adus nextul si va multumesc tuturor care mi-ati dat sfaturi. Am incercat pe cat posibil sa tin cont de ele. So aici e:
Capitolul 2:
Kristen P.O.V.:
- Cum spui tu. Eu tot cred ca esti interesata in mod special de el. Apropo, i-am aflat numele,-
Dar in acel moment isi face aparitia profesoara si ne spune sa ne asezam la locurile noastre. Atunci intra in clasa un baiat superb. Se vedea de la o posta ca era bogat, dar avea ceva neobisnuit . Imi atintesc mai bine privirea spre el, ca sa il pot observa mai bine. Era intr-adevar mult mai diferit decat orice baiat pe care l-am vazut pana acum, mai ales faptul cum arata. Avea parul saten, scurt si tepos, ochii de un verde paduratic, buzele carnoase si rozalii, inalt si cu fizicul frumos. Nu stiu cum pot descrie valurile de sentimente necunoscute care m-au cuprins atunci. Erau sentimente frumoase in care daca te adanceai, nu mai reuseai sa iesi la suprafata. Un fel de teama m-a cuprins atunci cand am realizat faptul ca simteam si altceva inafara de tristete si mai ales pentru o persoana necunoscuta. Cine este acest baiat si de ce ma face sa ma simt atat de bine atunci cand il privesc? O gramada de intrebari imi navaleau prin cap, dar, doamna profesoara de matematica, despre care am uitat sa mentionez ca ne era si diriginta, sparge gheata si il intreaba pe baiat:
- Te pot ajuta cu ceva? spuse aceasta cu putina seriozitate in voce. Doamne ajuta sa nu-l sperie si pe el cum a facut ultima data cu noul elev. Baiatul acela a trebuit sa mearga la psiholog dupa ce a stat de vorba cu profesoara despre seriozitatea la ore, deoarece a intarziat 10 minute.
- Da, desigur, raspunse acesta cu o voce groasa dar foarte blanda. Imi puteti spune daca aceasta este clasa a 11-a C? intreaba baiatul, scarpinandu-se in cap cu o mana si afisand un mic zambet. Bun, deci sa inteleg ca acesta este noul elev despre care toata lumea parea sa fie atat de incantata, mai ales populatia feminina din aceasta scoala. Ma intreb ce are atat de special, inafara de faptul ca arata ca un super-model. Oare ce fel de persoana este?
- Aceasta este clasa pe care o cauti, tinere, zise profesoara afisand un zambet cald. Banuiesc ca tu esti noul nostru elev si de asemenea fiul faimosului pianist, Paul Benett. Am dreptate, sau gresesc?spuse doamna profesoara aruncandu-i baiatului o privire curioasa. Acesta merse pana in mijlocul clasei ca sa poata vorbi mai usor cu doamna profesoara.
- Da, aveti dreptate. Daca se poate, as vrea sa-mi scuzati intarzierea, deoarece a trebuit sa merg la directiune sa-mi iau orarul. Stiti cum este cu toate formalitatile acestea, trebuie sa le faci pe toate pe rand, adauga acesta razand. La mica lui afirmatie, jumatate din clasa au pufnit in ras, la fel si doamna profesoara. Nu inteleg ce este asa de amuzant faptul ca a intarziat la ore deoarece a trebuit sa mearga sa-si ia orarul. De asemenea nu inteleg un lucru: daca este atat de bogat si rasfatat asa cum am auzit, de ce a mers el sa-si ia orarul? Oare nu avea oameni sa faca asta pentru el? Nu-mi place de loc personalitatea lui pana acum. Imi da prea multe batai de cap. Sirul gandurilor mele fu intrerupt de strigatul strident al doamnei profesoare care ne spunea sa facem liniste. Dupa cateva clipe dupa ce se linistisera apele, profesoara spuse:
- Te iert de data asta, dar sa nu se mai repete. Te rugam sa te prezinti si sa ne spui cateva lucruri despre tine, daca se poate. Spre exemplu: ocupatii, planuri de viitor, hobby-uri etc.
- Ma numesc Anthony Benett, imi place foarte mult muzica, de aceea am venit la acest liceu. Ca hobby, as putea spune, ca imi petrec majoritatea timpului cantand la chitara si compunand muzica, iar ca planuri de viitor, imi doresc sa fac o facultate foarte buna si sa devin un cantaret renumit.
Wow. Era genul de raspuns la care nu m-as fi asteptat din partea lui, dar tot nu mi se pare ca are ceva special. Ar trebui sa o intreb pe Diana ce parere are despre el. Macar i-am aflat in sfarsit numele. Doamna profesoara il invita sa se aseze in banca din fata mea. Acesta, traverseaza sirul loung de banci pana la destinatia dorita. Se aseaza, isi scoate incet cartile si isi deschide caietul pentru a nota lectia predata. Imi intorc privirea de la el, pentru ca in tot acest timp, ma holbasem la el ca o nebuna si ma concentrez la ce aveam de scris.
Toata ora m-am plictisit ascultand-o pe profesoara povestindu-ne despre tot felul de legi ale matematicii. Nu prea eram atenta la ea, desi imi placea matematica si aveam note foarte bune la aceasta materie. Pur si simplu, imi doream sa fiu acasa, la pianul meu si sa-mi pot dezmierda auzul cu frumoasele sonate, menueturi, valsuri si alte feluri de compozitii ale marilor scriitori de muzica clasica. Daca s-ar fi putut as fi plecat imediat dupa ce am fi inceput ora, dar nu vroiam sa-mi bat joc de educatia mea. Vroiam sa ajung cineva, chiar daca pana acum a fost un haos total in viata mea. Chiar ieri vorbisem cu mama mea adoptiva despre faptul ca as vrea sa-mi caut mama adevarata. Daca o voi gasi, as vrea sa o intreb de ce m-a parasit cand eram atat de mica. Sunt chiar asa de mare povara pentru toata lumea? De ce de fiecare data, inainte sa ma pun in pat si sa ma culc, ma gandesc la tot ce am facut in acea zi si realizez ca de fapt nu am facut nimic. Aceeasi rutina si aceleasi ganduri. Ma simt exact ca si cum as fi prinsa intr-o cusca si am nevoie de cineva care sa ma ajute sa ies, dar nu am chiar pe nimeni. Imi vine sa ma sinucid cand din nou, ma culc cu lacrimi in ochi si cu ideea ca maine nu va fi mai bine decat azi. Doamne, ce am facut sa merit o soarta atat de mizera si de cruda. Dar stiu ca trebuie sa merg mai departe. Nu ma pot lasa tocmai acum cand, sunt atat de aproape de a-mi indeplini visul. As vrea sa ajung cea mai buna pianista din tara si sa imi pot asigura o viata buna, dar as vrea sa gasesc si pe cineva special cu care sa-mi impart viata. Dar ce tot vorbesc eu? Nu ma pot atasa de nimeni. Asta ar insemna sa incarc acea persoana cu problemele mele si asta nu mi-ar conveni.
Clopotelul ma scoate din transa gandurilor mele nebune si anunta pauza pe care o astaptam de multa vreme. Doamna profesoara iese din clasa luand catalogul iar elevii isi fac loc printre banci si se indreapta spre iesire. Ma ridic din banca rapid, grabindu-ma spre iesirea din clasa. Aveam nevoie de putin aer curat ca sa-mi mai limpezesc mintea de la atatea nebunii, iar parcul era cel mai apropiat loc de scoala in care puteam face asta. Dar se pare ca Dumnezeu nu tine cu mine si ma impiedic de ghiozdanul lui Anthony care era lasat pe jos. Imi pun mainile la ochi inainte de a face contact cu pamantul. Grozav, o vanataie la mana. Oare se poate mai rau de atat? Se pare ca da, deoarece Anthony ma ajuta sa ma ridic repede de pe jos, spunandu-mi:
- Vai, imi pare atat de rau! Te rog sa ma ierti,caci nu a fost cu intentie. Trebuie sa te duc la infirmerie, adauga cand vazu mica pata mov care se forma pe mana mea. Isi cerea mii de scuze, dar nu intelegeam de ce. Nu era vina lui.
- Ah, nu, stai linistit. Nu a fost vina ta. Eu am acest obicei de a ma impiedica de lucruri, deci nu-ti fa probleme. O sa-mi treaca, e doar o amarata de vanataie, spun in timp ce imi lasam fata in jos. Nu il puteam privi in ochi. Daca o faceam ma inroseam toata de la imaginea penibila pe care o creasem in fata lui. Deabea a venit la noi in clasa si deja eu ii fac probleme. Bine macar ca toti elevii iesisera afara si nu era nimeni ca sa se holbeze la noi.
- Macar lasa-ma sa imi cer scuze prin a te invita la un suc dupa masa, daca vrei, spuse in timp ce imi puse doua degete sub barba si imi ridica fata in asa fel incat ochii mei se intalnisera cu ai sai. Ma pierdeam deja in acel verde superb dar se pare ca el nu observa asta. Ma trezesc repede din transa si ii raspund:
- Nu e nevoie, multumesc mult. Oricum am putina treaba dupa masa si nu pot veni, dar poate alta data, ii spun cu vocea potin ragusita deoarece aveam niste emotii mai mari decat prima data cand am cantat la pian pe scena cea mare a scolii.
- Ok, dar trebuie sa imi promiti ca o sa vii o data cu mine la un suc caci neaparat trebuie sa ma revansez fata de tine, domnisoara...imi spune in timp ce ma masura din cap pana in picioare, zambind.
- Kristen, Kristen Phillips ma numesc. Incantata de cunostinta, Anthony, ii spun in timp ce dam mana. La contactul mainilor noastre am simtit un mic fulger care mi sa raspandit in tot corpul. Mainile lui erau calde si foarte fine. Imi placea acea senzatie pe care mi-o dadea, mai ales cand ma uitam in ochii lui, adica exact ceea ce faceam acum. Stateam si ma holbam la el in ultimul hal. Acum ii puteam vedea mai bine tresaturile fetei, era de-a dreptul mirific, mai ales cand radea, i se faceau niste gropite mici in obraji. Era adorabil. Imi poti da drumul la mana acum, spun in timp ce ma inrosesc ca un rac.
- Ah, scuze. Ne vedem la urmatoarea ora, trebuie sa plec acum, zise in timp ce imi dadu drumul la mana. Nu stiu de ce, dar , fara mana lui ma simteam incompleta. Vroiam sa nu-i mai dau drumul vreodata dar, pe cine pacalesc, el deabea m-a cunoscut si nu-i este de ajuns ca sa isi faca o parere despre mine, fie ea buna sau rea. Eu pe de alta parte, deja incep sa ma indragostesc de el. Nu e bine deloc. Trebuie sa-l lkas in pace sa-si continue viata, fara sa ma bag eu sa-i iau fericirea. Pentru ca asta fac de obicei, iau fericirea oamenilor.
- Ok, abea astept sa te aud cum canti la chitara, am spus si am luat-o la goana spre usa de la intrarea din clasa, inainte sa mai poata sa-mi mai spuna ceva.
Nu era bine ce faceam. Nu era bine deloc. Trebuia sa il las in pace si sa ma concentrez pe visul meu si pe nimic altceva. Nu trebuie sa ma las absorbita de acei ochi superbi de culoarea padurii in timpul verii. Nu vreau sa mai fiu o povara pentru cineva si nu vreau sa mai sufar pentru cineva pe care il iubesc niciodata. Acum chiar ca aveam nevoie de aer curat mai mult ca oricand. Megream grabita pe coridoare, incercand sa ajung cat mai repede in parc, dar totusi fiind atenta sa nu mai dau peste cineva sau ceva. Ajung intr-un final in parc si ma asez pe o banca. Copacii erau inverziti iar vantul le sufla frunzele facand un zgomot linistitor pentru urechile mele. O briza imi flutura parul castaniu ajutandu-ma sa ma relaxez si dandu-mi o stare de liniste. Copii se jucau si alergau de colo colo, iar cand se plictiseau, mergeau la mamicile lor, si le strangeau in brate cat de tare puteau. O imagine nostalgica pentru mine de asemenea. Cat de mult vroiam si eu sa imi pot imbratisa mama adevarata si sa-i pot povesti toate lucrurile care ma framanta. O lacrima, urmata de multe altele care mi se prelingeau pe chip ma ajutau sa ma descarc intr-un final. Sa ma descarc de toata tristetea care o aveam in suflet, desi mi-am jurat ca nu voi mai plange niciodata si ca nu voi mai fi slaba in fata trecutului meu. Dar imi este imposibil, pentru ca, trecutul meu este ca o bucata de hartie alba si mazgalita dar care nu poate fi rupta sau mototolita. Intotdeauna va fi acolo ca sa ma bantuie si sa-mi aduca aminte cine sunt.
Tresar dintr-o data, cand simt mana cuiva pe umarul meu...
Imi cer mii de scuze daca actiunea este dusa cu trenul in Franta dar nu am avut timp sa ma ocup cum trebuie de capitolul acesta.Imi pare tare rau daca o sa gasiti si graseli de tastare, dara nu am avut timp sa-l corectez. Oricum astept comentarii...:)^^si va rog sa fiti putin mai blanzi cu mine si de data asta chiar daca e varza capitolul
Capitolul 2:
Kristen P.O.V.:
- Cum spui tu. Eu tot cred ca esti interesata in mod special de el. Apropo, i-am aflat numele,-
Dar in acel moment isi face aparitia profesoara si ne spune sa ne asezam la locurile noastre. Atunci intra in clasa un baiat superb. Se vedea de la o posta ca era bogat, dar avea ceva neobisnuit . Imi atintesc mai bine privirea spre el, ca sa il pot observa mai bine. Era intr-adevar mult mai diferit decat orice baiat pe care l-am vazut pana acum, mai ales faptul cum arata. Avea parul saten, scurt si tepos, ochii de un verde paduratic, buzele carnoase si rozalii, inalt si cu fizicul frumos. Nu stiu cum pot descrie valurile de sentimente necunoscute care m-au cuprins atunci. Erau sentimente frumoase in care daca te adanceai, nu mai reuseai sa iesi la suprafata. Un fel de teama m-a cuprins atunci cand am realizat faptul ca simteam si altceva inafara de tristete si mai ales pentru o persoana necunoscuta. Cine este acest baiat si de ce ma face sa ma simt atat de bine atunci cand il privesc? O gramada de intrebari imi navaleau prin cap, dar, doamna profesoara de matematica, despre care am uitat sa mentionez ca ne era si diriginta, sparge gheata si il intreaba pe baiat:
- Te pot ajuta cu ceva? spuse aceasta cu putina seriozitate in voce. Doamne ajuta sa nu-l sperie si pe el cum a facut ultima data cu noul elev. Baiatul acela a trebuit sa mearga la psiholog dupa ce a stat de vorba cu profesoara despre seriozitatea la ore, deoarece a intarziat 10 minute.
- Da, desigur, raspunse acesta cu o voce groasa dar foarte blanda. Imi puteti spune daca aceasta este clasa a 11-a C? intreaba baiatul, scarpinandu-se in cap cu o mana si afisand un mic zambet. Bun, deci sa inteleg ca acesta este noul elev despre care toata lumea parea sa fie atat de incantata, mai ales populatia feminina din aceasta scoala. Ma intreb ce are atat de special, inafara de faptul ca arata ca un super-model. Oare ce fel de persoana este?
- Aceasta este clasa pe care o cauti, tinere, zise profesoara afisand un zambet cald. Banuiesc ca tu esti noul nostru elev si de asemenea fiul faimosului pianist, Paul Benett. Am dreptate, sau gresesc?spuse doamna profesoara aruncandu-i baiatului o privire curioasa. Acesta merse pana in mijlocul clasei ca sa poata vorbi mai usor cu doamna profesoara.
- Da, aveti dreptate. Daca se poate, as vrea sa-mi scuzati intarzierea, deoarece a trebuit sa merg la directiune sa-mi iau orarul. Stiti cum este cu toate formalitatile acestea, trebuie sa le faci pe toate pe rand, adauga acesta razand. La mica lui afirmatie, jumatate din clasa au pufnit in ras, la fel si doamna profesoara. Nu inteleg ce este asa de amuzant faptul ca a intarziat la ore deoarece a trebuit sa mearga sa-si ia orarul. De asemenea nu inteleg un lucru: daca este atat de bogat si rasfatat asa cum am auzit, de ce a mers el sa-si ia orarul? Oare nu avea oameni sa faca asta pentru el? Nu-mi place de loc personalitatea lui pana acum. Imi da prea multe batai de cap. Sirul gandurilor mele fu intrerupt de strigatul strident al doamnei profesoare care ne spunea sa facem liniste. Dupa cateva clipe dupa ce se linistisera apele, profesoara spuse:
- Te iert de data asta, dar sa nu se mai repete. Te rugam sa te prezinti si sa ne spui cateva lucruri despre tine, daca se poate. Spre exemplu: ocupatii, planuri de viitor, hobby-uri etc.
- Ma numesc Anthony Benett, imi place foarte mult muzica, de aceea am venit la acest liceu. Ca hobby, as putea spune, ca imi petrec majoritatea timpului cantand la chitara si compunand muzica, iar ca planuri de viitor, imi doresc sa fac o facultate foarte buna si sa devin un cantaret renumit.
Wow. Era genul de raspuns la care nu m-as fi asteptat din partea lui, dar tot nu mi se pare ca are ceva special. Ar trebui sa o intreb pe Diana ce parere are despre el. Macar i-am aflat in sfarsit numele. Doamna profesoara il invita sa se aseze in banca din fata mea. Acesta, traverseaza sirul loung de banci pana la destinatia dorita. Se aseaza, isi scoate incet cartile si isi deschide caietul pentru a nota lectia predata. Imi intorc privirea de la el, pentru ca in tot acest timp, ma holbasem la el ca o nebuna si ma concentrez la ce aveam de scris.
Toata ora m-am plictisit ascultand-o pe profesoara povestindu-ne despre tot felul de legi ale matematicii. Nu prea eram atenta la ea, desi imi placea matematica si aveam note foarte bune la aceasta materie. Pur si simplu, imi doream sa fiu acasa, la pianul meu si sa-mi pot dezmierda auzul cu frumoasele sonate, menueturi, valsuri si alte feluri de compozitii ale marilor scriitori de muzica clasica. Daca s-ar fi putut as fi plecat imediat dupa ce am fi inceput ora, dar nu vroiam sa-mi bat joc de educatia mea. Vroiam sa ajung cineva, chiar daca pana acum a fost un haos total in viata mea. Chiar ieri vorbisem cu mama mea adoptiva despre faptul ca as vrea sa-mi caut mama adevarata. Daca o voi gasi, as vrea sa o intreb de ce m-a parasit cand eram atat de mica. Sunt chiar asa de mare povara pentru toata lumea? De ce de fiecare data, inainte sa ma pun in pat si sa ma culc, ma gandesc la tot ce am facut in acea zi si realizez ca de fapt nu am facut nimic. Aceeasi rutina si aceleasi ganduri. Ma simt exact ca si cum as fi prinsa intr-o cusca si am nevoie de cineva care sa ma ajute sa ies, dar nu am chiar pe nimeni. Imi vine sa ma sinucid cand din nou, ma culc cu lacrimi in ochi si cu ideea ca maine nu va fi mai bine decat azi. Doamne, ce am facut sa merit o soarta atat de mizera si de cruda. Dar stiu ca trebuie sa merg mai departe. Nu ma pot lasa tocmai acum cand, sunt atat de aproape de a-mi indeplini visul. As vrea sa ajung cea mai buna pianista din tara si sa imi pot asigura o viata buna, dar as vrea sa gasesc si pe cineva special cu care sa-mi impart viata. Dar ce tot vorbesc eu? Nu ma pot atasa de nimeni. Asta ar insemna sa incarc acea persoana cu problemele mele si asta nu mi-ar conveni.
Clopotelul ma scoate din transa gandurilor mele nebune si anunta pauza pe care o astaptam de multa vreme. Doamna profesoara iese din clasa luand catalogul iar elevii isi fac loc printre banci si se indreapta spre iesire. Ma ridic din banca rapid, grabindu-ma spre iesirea din clasa. Aveam nevoie de putin aer curat ca sa-mi mai limpezesc mintea de la atatea nebunii, iar parcul era cel mai apropiat loc de scoala in care puteam face asta. Dar se pare ca Dumnezeu nu tine cu mine si ma impiedic de ghiozdanul lui Anthony care era lasat pe jos. Imi pun mainile la ochi inainte de a face contact cu pamantul. Grozav, o vanataie la mana. Oare se poate mai rau de atat? Se pare ca da, deoarece Anthony ma ajuta sa ma ridic repede de pe jos, spunandu-mi:
- Vai, imi pare atat de rau! Te rog sa ma ierti,caci nu a fost cu intentie. Trebuie sa te duc la infirmerie, adauga cand vazu mica pata mov care se forma pe mana mea. Isi cerea mii de scuze, dar nu intelegeam de ce. Nu era vina lui.
- Ah, nu, stai linistit. Nu a fost vina ta. Eu am acest obicei de a ma impiedica de lucruri, deci nu-ti fa probleme. O sa-mi treaca, e doar o amarata de vanataie, spun in timp ce imi lasam fata in jos. Nu il puteam privi in ochi. Daca o faceam ma inroseam toata de la imaginea penibila pe care o creasem in fata lui. Deabea a venit la noi in clasa si deja eu ii fac probleme. Bine macar ca toti elevii iesisera afara si nu era nimeni ca sa se holbeze la noi.
- Macar lasa-ma sa imi cer scuze prin a te invita la un suc dupa masa, daca vrei, spuse in timp ce imi puse doua degete sub barba si imi ridica fata in asa fel incat ochii mei se intalnisera cu ai sai. Ma pierdeam deja in acel verde superb dar se pare ca el nu observa asta. Ma trezesc repede din transa si ii raspund:
- Nu e nevoie, multumesc mult. Oricum am putina treaba dupa masa si nu pot veni, dar poate alta data, ii spun cu vocea potin ragusita deoarece aveam niste emotii mai mari decat prima data cand am cantat la pian pe scena cea mare a scolii.
- Ok, dar trebuie sa imi promiti ca o sa vii o data cu mine la un suc caci neaparat trebuie sa ma revansez fata de tine, domnisoara...imi spune in timp ce ma masura din cap pana in picioare, zambind.
- Kristen, Kristen Phillips ma numesc. Incantata de cunostinta, Anthony, ii spun in timp ce dam mana. La contactul mainilor noastre am simtit un mic fulger care mi sa raspandit in tot corpul. Mainile lui erau calde si foarte fine. Imi placea acea senzatie pe care mi-o dadea, mai ales cand ma uitam in ochii lui, adica exact ceea ce faceam acum. Stateam si ma holbam la el in ultimul hal. Acum ii puteam vedea mai bine tresaturile fetei, era de-a dreptul mirific, mai ales cand radea, i se faceau niste gropite mici in obraji. Era adorabil. Imi poti da drumul la mana acum, spun in timp ce ma inrosesc ca un rac.
- Ah, scuze. Ne vedem la urmatoarea ora, trebuie sa plec acum, zise in timp ce imi dadu drumul la mana. Nu stiu de ce, dar , fara mana lui ma simteam incompleta. Vroiam sa nu-i mai dau drumul vreodata dar, pe cine pacalesc, el deabea m-a cunoscut si nu-i este de ajuns ca sa isi faca o parere despre mine, fie ea buna sau rea. Eu pe de alta parte, deja incep sa ma indragostesc de el. Nu e bine deloc. Trebuie sa-l lkas in pace sa-si continue viata, fara sa ma bag eu sa-i iau fericirea. Pentru ca asta fac de obicei, iau fericirea oamenilor.
- Ok, abea astept sa te aud cum canti la chitara, am spus si am luat-o la goana spre usa de la intrarea din clasa, inainte sa mai poata sa-mi mai spuna ceva.
Nu era bine ce faceam. Nu era bine deloc. Trebuia sa il las in pace si sa ma concentrez pe visul meu si pe nimic altceva. Nu trebuie sa ma las absorbita de acei ochi superbi de culoarea padurii in timpul verii. Nu vreau sa mai fiu o povara pentru cineva si nu vreau sa mai sufar pentru cineva pe care il iubesc niciodata. Acum chiar ca aveam nevoie de aer curat mai mult ca oricand. Megream grabita pe coridoare, incercand sa ajung cat mai repede in parc, dar totusi fiind atenta sa nu mai dau peste cineva sau ceva. Ajung intr-un final in parc si ma asez pe o banca. Copacii erau inverziti iar vantul le sufla frunzele facand un zgomot linistitor pentru urechile mele. O briza imi flutura parul castaniu ajutandu-ma sa ma relaxez si dandu-mi o stare de liniste. Copii se jucau si alergau de colo colo, iar cand se plictiseau, mergeau la mamicile lor, si le strangeau in brate cat de tare puteau. O imagine nostalgica pentru mine de asemenea. Cat de mult vroiam si eu sa imi pot imbratisa mama adevarata si sa-i pot povesti toate lucrurile care ma framanta. O lacrima, urmata de multe altele care mi se prelingeau pe chip ma ajutau sa ma descarc intr-un final. Sa ma descarc de toata tristetea care o aveam in suflet, desi mi-am jurat ca nu voi mai plange niciodata si ca nu voi mai fi slaba in fata trecutului meu. Dar imi este imposibil, pentru ca, trecutul meu este ca o bucata de hartie alba si mazgalita dar care nu poate fi rupta sau mototolita. Intotdeauna va fi acolo ca sa ma bantuie si sa-mi aduca aminte cine sunt.
Tresar dintr-o data, cand simt mana cuiva pe umarul meu...
Imi cer mii de scuze daca actiunea este dusa cu trenul in Franta dar nu am avut timp sa ma ocup cum trebuie de capitolul acesta.Imi pare tare rau daca o sa gasiti si graseli de tastare, dara nu am avut timp sa-l corectez. Oricum astept comentarii...:)^^si va rog sa fiti putin mai blanzi cu mine si de data asta chiar daca e varza capitolul