Minciuni dulci

[Yaku-chin]

Multumim frumos pentru cei ce au citit si comentat. :*

Ch. 4

Privirea lui parcurgea camera in care avea sa locuiasca pentru un timp nedeterminat. Ii ceruse tanarului care ii aratase noua sa locuita sa il lase singur. Poate fusese prea dur vorbindu-i pe tonul acela sictirit si rece, dar altul nu avea si nu avea sa se sinchiseasca sa se comporte frumos. Nu ii statea in caracter. Astea nu erau fite, ci doar asa se comporta el. Era persoana lui atat de antisociala incat nu realiza ca nu se comporta normal. Dar lui chiar nu ii pasa de astfel de lucruri. In fata lui nu avea relevanta asa ceva. Isi arunca pe undeva micul bagaj si se aseza pe patul din mijlocul incaperii. Camera sa nu era mare. Avea un mic birou asezat in dreptul geamurilor, patul langa usa si o minibiblioteca. Pe pereti erau asezate diferite tablouri cu diferiti sfinti ce ii erau total necunoscuti.

Daichi oftase descurajat. Acum ce va face? Va astepta noi ordine, va astepta ca destinul sa il scoata in cale pe acel om, poate nevinovat, si ii va da sansa sa il omoare? Era atat de stupid. Lumea aceea era stupida, il acceptase fara prea multe informatii, primindu-l cu bratele deschise . Era…de neconceput. Cat de proasta putea fi lumea, dar ei nu se considerau asa, ei se consideau a fi plini de diferite virtuti, sufletul lor fiind dominat doar de bunatate. Ce aberatie!

Isi schimbase bluza luandu-si una mai groasa, caci ii era frig si el detesta frigul. La fel cum ura anotimpurile reci. Iesise din camera dorind sa faca turul bisericii. Ii fusese aratata in mare, dar dorea sa descopere totul singur. Nu i se parea cine stie ce, fiindca nu era atras de aceste chestii. In schimb putea accepta toata acea liniste si pace pe care o simtea. Asta ii placea. Sa se simta atat de linistit si calm era ceva nou. Avea senzatia ca putea profita de aceste moment si ar fi putut chiar sa se bucure de acele clipe. Dar, motivul pentru care se afla acolo il facea sa se simta vinovat. Caci el nu venise in acel loc cu intentii bune si curate, din contra, venise sa faca rau, venise sa distruga. Motive ce il faceau sa se simta dezamagit de sine si chiar sa simta o urma de melancolie fiindca avea sa distruga pacea aceea binevenita.

In fine, nu era timp de plans acum. Melodramele il lasau rece. Asta era realitatea, cruda, rea, miselica si parsiva. Alta nu exista si daca ar fi existat sigur ar fi fost una falsa, una inchipuita, vazuta doar de nebuni, sau prosti. Inhalase aerul rece si incepuse sa se plimbe prin afara bisericii. Il impresiona florile ce inca rezistau in toamna nemiloasa, iar gradina ce inconjura biserica i se paruse atat de frumoasa. Pace…gandi si zambi trist.

In apropiere zari multe tufe asezate intr-o forma foarte frumoasa de trandafiri. Instinctiv cand vazuse unul dintre trandafiri in mijloc, mare , frumos, puternic, stralucitor, imaginea acelui barbat din biserica ii reveni in minte. Barbatul ce ii intrerupse discutia cu tanarul calugar, sau ce o fi fost, habar nu avea cum se stabileau rangurile la oamenii bisericii.

Dorise pentru un moment sa rupa acel trandafir ce il facuse sa se gandeasca la acel necunoscut. Dar frumusetea acelei flori era prea orbitoare si reusise sa farmece si o inima de gheata ca a lui. Zambi la acest gand. Un zambet amar ca ii facea trasaturile frumoase sa paleasca in fata acelei triste linii ale buzelor. Ochii lui de un albastru inchis priveau cu ciuda floarea, devenind intr-un final melancolici. Albastrul acela transfigurandu-se intr-unul atat de trist, parand atat de abisali incat si intunericul pierea in fata lor. Ii intoarse spatele; ce erau cu gandurile sale atat de intortocheate? Trebuia sa aibe in minte structurat planul, dar de aceasta data nu mergea, nu functiona asa cum functionase mereu. Ceva era diferit si nu intelegea diferenta intre acea misiune si celelalte. Se identifica cu prada sa? Nu, nu avea cum. El, un tradator, isi spalase pacatele, inecandu-le .

Se indeparta de gradina reintrand in biserica, fiecare lucru vazut i se parea nou, ciudat si total straniu. Nu credea ca mai vazuse asa ceva niciodata. Desi biserica parea un loc atat de sacru, pe el nu il atragea nimic altceva decat linistea ce domnea acolo. Pace si liniste. Doar atat percepeau mintea si inima sa. Toate acele lucruri sfinte, lui nu i se pareau prea deosebite. Erau frumoase, dar nu il interesau. Avea puterea de a recunoaste ceva interesant, dar caruia el nu ii oferea niciun pic de importanta.
Auzea pasi indreptandu-se spre el si observase o figura ilustrandu-se in fata lui. Zambetul mic de pe chipul necunoscutului, ce parea a fi in varsta, nu il impresiona. Ce le provoca tuturor acea bucurie ce se citea clar pe chipul lor?

-Fiule, am auzit de sufletul tau ratacit. Esti aici pentru a-ti cauta drumul, iar noi iti vom fi calauze. Pana atunci da-mi voie sa te primesc in casa Domnului cum se cuvine.

L-a privit suspicios pe batran si nu putea intelege. Asa se facea intotdeauna? Serios, parca se afla la nebuni. Dadu afirmativ din cap si il urma pe batran prin biserica. Ii prezenta fiecare lucru din biserica incercand sa il faca sa inteleaga. Dar Daichi nu era cu gandul acolo. El tanjea dupa linistea si siguratatea sa. Doua lucruri ce acum nu putea sa le aiba cu acel necunoscut.

-Fratele Tsukasa a venit si el de curand aici. Cred ca va veti intelege. Nu aveti de ce sa nu va intelegeti. Aici toata lumea este o familie si toti ne oferim ajutorul neconditionat. Uite, acolo este camera lui.
Daichi ridica privirea neinteresat la informatia primita, insa se uita in directia camerei acelui Tsukasa. Interesant… gandi. Desi nu percepea ce i se paruse atat de interesant la acel om.
-Daca as dori sa fiu singur si sa… meditez, unde as putea sa fac asta? intrebarea parea sa il bucure pe batranul preot, ceea ce Daichi iar nu pricepea. Ce era asa de minunat in dorinta sa?
-Biblioteca e un lucru bun pentru voi tinerii. Acolo gasiti raspunsurile la intrebarile voastre. Du-te acum, tinere, du-te!

O lua cu pasi marunti spre biblioteca. Nu cred ca ideea lui de meditare se afla intr-o biblioteca. Era adevarat ca ii placea sa citeasca, dar nu carti cu subiecte religioase. Oftase. Cel putin spera ca acolo va gasi liniste si nimeni nu il va deranja. Ar fi preferat sa stea undeva la caldura cu o ceasca de ciocolata calda in mana si sa fie sub patura. Dar asa…era imposibil. Ajunsese intr-un final in biblioteca si privirea sa se lovi de imaginea acelui barbat ce ii mai aparuse in ganduri in acea zi. Nu schita niciun sentiment. Ridica dintr-o spranceana apoi incepu sa se plimbe prin incaperea ce era destul de mare. Incerca sa salute mimand un ‘buna’ din buze si isi vazu de ale sale. Nu era chiar asa sociabil. Relatiile cu oamenii ii erau fatale, fiindca intotdeauna se dovedeau a fi false.