06-02-2011, 08:42 PM
Oneshot-ul acesta este format din doua capitole, fiecare avand un titlu oarecare. Sper ca va place.
Baftă la citit!
Este în fața mea și stă drept ca și cum ar fi într-o formație militară. Chiar dacă este la o distanță destul de mare pot să-i văd trăsăturile bărbătești. Ochii albaștrii intenși ca marea volburată mă au pe mine ca și panoramă. Parul brunet ca și cărbunele este tuns scurt, se poate vedea cât de bine îl îngrijește deoarece până și de la această distantă parul lui pare moale și mătăsos ca și bumbacul. Mâinile, picioarele, abdomenul, tot corpul lui este ca unui sportiv, dar în loc sa fie îmbrăcat în trening este în costum. El este cel care m-a făcut cine sunt acum, aceasta este persoana care m-a adus în bratele nebuniei. Numai durere îmi aduce prezența lui, amintiri pline de suferință și chinuri.
Numai eu știu câte lacrimi au traversat obrazul meu ca să ajungă pe podeaua rece și prăfuită pe care cădeam de tristețe. Suspinele îndelungate î-mi omorau și ultimele fărâme de bucurie pe care le aveam, stăteam pur și simplu omorându-mi ultimele momente lucide. Râsetele oamenilor colindă mintea bolnavă care este acum închisă într-o haină a nebuniei. Gânduri pline de răutate le transmiteam celor care își băteau joc de mine și nu mă înțelegeau. Vorbele grele ale oamenilor răsună ca un clopot trezindu-mi dor spre acele momente trecute unde eram una de-a lor, o simplă fată, și nu o ciudată cum mă consideră în această perioadă.
Ce n-aș da ca el să plece, această persoană căruia nu pot sa-i spun ființă, să se îndepărteze de mine. El este decât o pătură de suflet care nu-și găsește liniștea în lumea de apoi...o fantoma. Nu are corp plin de oase, doar o membrană care imită corpul lui de atunci, doar o păpușă mișcătoare care apare în fața mea ca să mă înnebunească. Săracul spirit este atât de apăsat sufletește încât nu poate pleca într-o lume mai buna. Prins cu lacătul de Pământ, această planetă care este înghițită de crimă, violentă, furt, păcat.
Uite că se poate ca o fantomă să treacă prin zid ca și cum ar fi o ușă deschisă pe care scrie "Treci ca nu este nimic!". Dar el pleacă? Jumătate din corpul de spirit este plecat în zidul alb, se evaporă precum apa în zilele de vară. După ani în care l-am implorat să plece, să nu mă transforme în nebună, el pleacă pur și simplu. Din ochii mei a ieșit o mica pietricică prețioasă atât de fierbinte și de îndurerată, chipul meu a devenit trist, iar sufletul meu se destramă în două. Deși mi-a făcut mult rău nu pot să neg că în acești ani el a fost singura persoană care m-a vizitat la spitalul de nebuni. Chiar mă doare inima să-l văd departe de mine, m-am apropriat de el dar totuși eram departe.
A plecat și m-a lăsat aici în această camera alba, în cămașa de forță, încă nebună. Chiar dacă nu o să-l mai văd tot o să fiu arătată cu degetul. Tristă, chinuită, supărată, nebună, tot asa voi fi pentru că niciodată nu o să neg că l-am văzut, niciodată. Poate ochii mi-au jucat feste? Poate chiar sunt nebună? Inima mă doare că el a plecat, era atât de aproape de mine, și totuși în același timp era departe de inima mea. Pot sa plâng cât vreau, să tip ca o nesănătoasă, sufletul meu este conștient că "el" și-a găsit pacea doar sunt fata celui care l-a omorât.
Chinul s-a terminat dar inima încă ma doare, nu o sa-l uit niciodată pe cel care m-a adus la nebunie. Lacrimi mi-au căzut de când l-am văzut, și acum când a plecat parca cad mai mult ca nicicând, doar de durere ca cel care a rămas cu mine m-a părăsit. Deși el mă ura eu țineam la el că era singurul chip pe care îl vedeam. Fără să spună nimic s-a evaporat din viata mea lăsându-mi inima în mi de bucăți, luându-mi mintea lucidă cu el. Ochii lui erau reci și plini de ură pentru persoana mea, deși tatăl meu l-a omorât, Dracula, nu eu.
L-am iubit de aproape, dar el era atât de departe.
Baftă la citit!
Aproape și totuși departe
Doar el este.
Este în fața mea și stă drept ca și cum ar fi într-o formație militară. Chiar dacă este la o distanță destul de mare pot să-i văd trăsăturile bărbătești. Ochii albaștrii intenși ca marea volburată mă au pe mine ca și panoramă. Parul brunet ca și cărbunele este tuns scurt, se poate vedea cât de bine îl îngrijește deoarece până și de la această distantă parul lui pare moale și mătăsos ca și bumbacul. Mâinile, picioarele, abdomenul, tot corpul lui este ca unui sportiv, dar în loc sa fie îmbrăcat în trening este în costum. El este cel care m-a făcut cine sunt acum, aceasta este persoana care m-a adus în bratele nebuniei. Numai durere îmi aduce prezența lui, amintiri pline de suferință și chinuri.
Numai eu știu...
Numai eu știu câte lacrimi au traversat obrazul meu ca să ajungă pe podeaua rece și prăfuită pe care cădeam de tristețe. Suspinele îndelungate î-mi omorau și ultimele fărâme de bucurie pe care le aveam, stăteam pur și simplu omorându-mi ultimele momente lucide. Râsetele oamenilor colindă mintea bolnavă care este acum închisă într-o haină a nebuniei. Gânduri pline de răutate le transmiteam celor care își băteau joc de mine și nu mă înțelegeau. Vorbele grele ale oamenilor răsună ca un clopot trezindu-mi dor spre acele momente trecute unde eram una de-a lor, o simplă fată, și nu o ciudată cum mă consideră în această perioadă.
Ce n-aÈ™ da...
Ce n-aș da ca el să plece, această persoană căruia nu pot sa-i spun ființă, să se îndepărteze de mine. El este decât o pătură de suflet care nu-și găsește liniștea în lumea de apoi...o fantoma. Nu are corp plin de oase, doar o membrană care imită corpul lui de atunci, doar o păpușă mișcătoare care apare în fața mea ca să mă înnebunească. Săracul spirit este atât de apăsat sufletește încât nu poate pleca într-o lume mai buna. Prins cu lacătul de Pământ, această planetă care este înghițită de crimă, violentă, furt, păcat.
Uite că se poate...
Uite că se poate ca o fantomă să treacă prin zid ca și cum ar fi o ușă deschisă pe care scrie "Treci ca nu este nimic!". Dar el pleacă? Jumătate din corpul de spirit este plecat în zidul alb, se evaporă precum apa în zilele de vară. După ani în care l-am implorat să plece, să nu mă transforme în nebună, el pleacă pur și simplu. Din ochii mei a ieșit o mica pietricică prețioasă atât de fierbinte și de îndurerată, chipul meu a devenit trist, iar sufletul meu se destramă în două. Deși mi-a făcut mult rău nu pot să neg că în acești ani el a fost singura persoană care m-a vizitat la spitalul de nebuni. Chiar mă doare inima să-l văd departe de mine, m-am apropriat de el dar totuși eram departe.
A plecat și m-a lăsat...
A plecat și m-a lăsat aici în această camera alba, în cămașa de forță, încă nebună. Chiar dacă nu o să-l mai văd tot o să fiu arătată cu degetul. Tristă, chinuită, supărată, nebună, tot asa voi fi pentru că niciodată nu o să neg că l-am văzut, niciodată. Poate ochii mi-au jucat feste? Poate chiar sunt nebună? Inima mă doare că el a plecat, era atât de aproape de mine, și totuși în același timp era departe de inima mea. Pot sa plâng cât vreau, să tip ca o nesănătoasă, sufletul meu este conștient că "el" și-a găsit pacea doar sunt fata celui care l-a omorât.
Chinul s-a terminat dar inima încă ma doare, nu o sa-l uit niciodată pe cel care m-a adus la nebunie. Lacrimi mi-au căzut de când l-am văzut, și acum când a plecat parca cad mai mult ca nicicând, doar de durere ca cel care a rămas cu mine m-a părăsit. Deși el mă ura eu țineam la el că era singurul chip pe care îl vedeam. Fără să spună nimic s-a evaporat din viata mea lăsându-mi inima în mi de bucăți, luându-mi mintea lucidă cu el. Ochii lui erau reci și plini de ură pentru persoana mea, deși tatăl meu l-a omorât, Dracula, nu eu.
L-am iubit de aproape, dar el era atât de departe.