23-01-2011, 06:23 PM
Hello again people... well... Poate va asteptati la altceva... Dar nu, nu a mai izbucnit niciun razboi intre Ingeri si Demoni... nu inca :)
Pai... Here I come... Cu ultima particica din tot ficull asta... :)
Va multumesc pentru citit ;)
Ja'ne!
_________________________________________
Toţi vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară, îmi ziceam în timp ce zburam, invizibilă muritorilor, pe deasupra New-York-ului, în căutarea fetei care cerea disperată ajutor divin. Am găsit-o la timp, aproape semănând cu un afiş, de tare ce se împinsese într-un zid, în timp ce un psihopat mergea agale spre ea, trăgând câteo duşcă de alcool dintr-o sticlă murdară. N-am voit să-mi bat capul cu ipotezele prin care s-ar fi putut ajunge la o asemenea scenă – nu c-ar fi fost prea multe – aşa că l-am făcut pe psihopat să se împiedice, astefl încât cutia sa craniană să se ciocnească zdravăn de bordură, dându-i astfel cale liberă de fugă fetei.
Bineînţeles, pentru asta n-am avut nevoie de cine ştie ce timp de gândire, deci nici n-am aterizat ci mi-am continuat zborul nocturn, bucurându-mă pe cât puteam de senzaţie, în timp ce mintea mintea îmi era invadată de sute de alte rugăciuni. După două secunde de analizat, am decis că oamenii care-şi fac probleme doar din pura dorinţă de a le avea şi din plictiseală, nici nu merită ajutorul meu.
Noaptea de vară era perfectă: răcoritoare, fără nori pe cer, iar semiluna parcă-mi făcea cu ochiul dintre puzderia de stele. Am aterizat pe un heliport, simţind prezenţa Clarei prin apropiere. De când devenise Demoniţă, după ce muşcase Elite din ea, era într-o euforie continuă, iar dacă o vedeam ţopăind de pe un picior pe altul nu trebuia să mă mai mir. Transfoarmarea i s-a părut dureroasă şi ciudată, având în vedere că nu-i conveneau nici soarele nici luna şi că n-avea stare nicăieri. Asta până a aflat gustul puterii, iar transfoarmarea completă i-a seschis noi orizonturi.
- Hei, Ju! Care-i treaba? întrebă ea imediat ce ateriză fără niciun zgomot. Avea aripile negre ca pana corbului, la fel de mari ca ale mele, încât prima dată s-a speriat de ele.
- Oameni... i-am răspuns scrutând periferia oraşului, unde o contrabandă de droguri era în plină desfăşurare. Nu mi-a luat mai mult de o secună pentru a intra în mintea poliţiei comunitare şi a o trimite acolo.
- Ei se autodistrug, iar noi trebuie să-i oprim de la asta, nu? medită Clara trimiţând un norişor deasupra unui parc în care o gaşcă de derbedei se hotărâse să se apuce de fumat pentru prima dată.
În minte îmi levita cuvântul distrugere ce în realitate era strâns legat de Vincent. Pentru el asta reprezenta puritatea lucrurilor, legea universală a fizicii. Intiţia mea de mamă îmi spunea că trebuie să fac ceva cu el până nu e prea târziu, dar spre mâhnirea mea nu-mi venea nicio idee salvatoare.
Iar faptul ca el, Kira şi toţi ceilalţi rezultaţi dintre un părinte Inger şi altul Demon erau Vampiri, nu-mi înfăţişa deloc o situaţie cu un aspect roz.
Vampirii erau rasa ce întruchipase cele mai puternice trăsături ale părinţilor lor, iar ăsta era aspectul care prin comparaţie cu un Vampir mă făcea inferioară puterii lui. În aceeaşi ordine de idei, nu li se puteau citi gândurile sau determina mişcările, viteza lor de reacţie fiindu-ne cu mult superioară.
- Ju, eu nu văd cu ochi buni relaţia dintre Kira şi Vincent, rosti Clara întorcându-se spre mine.
Deci, nu mă înşelasem. Mama din cea mai bună prietenă a mea gândea ca mine.
- Ştiu. Faza e că momentan nu putem face altceva decât să lăsăm să se aleagă taberele.
***
- N-are rost să vă explic ceva atât de evident, dar care voi cu minţile voastre înguste refuzaţi să pricepeţi. Distrugerea e artă, e plăcere, e realitate. Lăsaţi-o baltă. Sunt lihnit, am nevoie de sânge.
În prag, Vincent se întoarse şi ne spuse că dacă vom încerca să-l oprim va declanşa războiul.
Mai târziu, aveam să-mi dau seama că războiul începuse deja.
Pai... Here I come... Cu ultima particica din tot ficull asta... :)
Va multumesc pentru citit ;)
Ja'ne!
_________________________________________
Toţi vor să ajungă în rai, dar nimeni nu vrea să moară, îmi ziceam în timp ce zburam, invizibilă muritorilor, pe deasupra New-York-ului, în căutarea fetei care cerea disperată ajutor divin. Am găsit-o la timp, aproape semănând cu un afiş, de tare ce se împinsese într-un zid, în timp ce un psihopat mergea agale spre ea, trăgând câteo duşcă de alcool dintr-o sticlă murdară. N-am voit să-mi bat capul cu ipotezele prin care s-ar fi putut ajunge la o asemenea scenă – nu c-ar fi fost prea multe – aşa că l-am făcut pe psihopat să se împiedice, astefl încât cutia sa craniană să se ciocnească zdravăn de bordură, dându-i astfel cale liberă de fugă fetei.
Bineînţeles, pentru asta n-am avut nevoie de cine ştie ce timp de gândire, deci nici n-am aterizat ci mi-am continuat zborul nocturn, bucurându-mă pe cât puteam de senzaţie, în timp ce mintea mintea îmi era invadată de sute de alte rugăciuni. După două secunde de analizat, am decis că oamenii care-şi fac probleme doar din pura dorinţă de a le avea şi din plictiseală, nici nu merită ajutorul meu.
Noaptea de vară era perfectă: răcoritoare, fără nori pe cer, iar semiluna parcă-mi făcea cu ochiul dintre puzderia de stele. Am aterizat pe un heliport, simţind prezenţa Clarei prin apropiere. De când devenise Demoniţă, după ce muşcase Elite din ea, era într-o euforie continuă, iar dacă o vedeam ţopăind de pe un picior pe altul nu trebuia să mă mai mir. Transfoarmarea i s-a părut dureroasă şi ciudată, având în vedere că nu-i conveneau nici soarele nici luna şi că n-avea stare nicăieri. Asta până a aflat gustul puterii, iar transfoarmarea completă i-a seschis noi orizonturi.
- Hei, Ju! Care-i treaba? întrebă ea imediat ce ateriză fără niciun zgomot. Avea aripile negre ca pana corbului, la fel de mari ca ale mele, încât prima dată s-a speriat de ele.
- Oameni... i-am răspuns scrutând periferia oraşului, unde o contrabandă de droguri era în plină desfăşurare. Nu mi-a luat mai mult de o secună pentru a intra în mintea poliţiei comunitare şi a o trimite acolo.
- Ei se autodistrug, iar noi trebuie să-i oprim de la asta, nu? medită Clara trimiţând un norişor deasupra unui parc în care o gaşcă de derbedei se hotărâse să se apuce de fumat pentru prima dată.
În minte îmi levita cuvântul distrugere ce în realitate era strâns legat de Vincent. Pentru el asta reprezenta puritatea lucrurilor, legea universală a fizicii. Intiţia mea de mamă îmi spunea că trebuie să fac ceva cu el până nu e prea târziu, dar spre mâhnirea mea nu-mi venea nicio idee salvatoare.
Iar faptul ca el, Kira şi toţi ceilalţi rezultaţi dintre un părinte Inger şi altul Demon erau Vampiri, nu-mi înfăţişa deloc o situaţie cu un aspect roz.
Vampirii erau rasa ce întruchipase cele mai puternice trăsături ale părinţilor lor, iar ăsta era aspectul care prin comparaţie cu un Vampir mă făcea inferioară puterii lui. În aceeaşi ordine de idei, nu li se puteau citi gândurile sau determina mişcările, viteza lor de reacţie fiindu-ne cu mult superioară.
- Ju, eu nu văd cu ochi buni relaţia dintre Kira şi Vincent, rosti Clara întorcându-se spre mine.
Deci, nu mă înşelasem. Mama din cea mai bună prietenă a mea gândea ca mine.
- Ştiu. Faza e că momentan nu putem face altceva decât să lăsăm să se aleagă taberele.
***
- N-are rost să vă explic ceva atât de evident, dar care voi cu minţile voastre înguste refuzaţi să pricepeţi. Distrugerea e artă, e plăcere, e realitate. Lăsaţi-o baltă. Sunt lihnit, am nevoie de sânge.
În prag, Vincent se întoarse şi ne spuse că dacă vom încerca să-l oprim va declanşa războiul.
Mai târziu, aveam să-mi dau seama că războiul începuse deja.
... One day... Freedom will be legalized... One day... One day...
![[Imagine: sad_anime_by_CrimsonMoonTide.jpg]](http://3.bp.blogspot.com/_fr-pBgRtMVs/TSg8c5mmqfI/AAAAAAAAAD0/qjvQMZzPJbc/s1600/sad_anime_by_CrimsonMoonTide.jpg)