Nu ești un membru încă? Înregistrează-te acum!
Creează un cont nou  

Călcând pe cioburi

#5
Bună, bună. Am venit şi eu cu primul capitol, deşi cam târziu ( nu e vina meaaa :)) ). Cât despre comentarii, vă mulţumim tuturor şi sper că acest capitol o să vă lămurească oarecum.
Vă las acum. Lectură plăcută şi sper să vă placă!


[center]Capitolul unu[/center]


Era una din acele zile monotone, în care rutina zilnică devenea solicitantă şi obositoare. Toţi lucrau neîncetat pentru a termina mai repede ca să ajungă la timp acasă şi să nu mai stea peste program, chiar dacă asta însemna să nu iasă nici măcar în pauzele de cafea şi să devină foarte ursuzi şi nesociabili.
Revizuiam încruntată pentru a nu ştiu câta oară corectura manuscrisului lui Grace Holt, o tânără scriitoare, proaspăt absolventă de liceu, cu o imaginaţie bogată şi idei originale, dar care avea un umor forţat şi mici probleme cu timpurile verbale, când colega şi buna mea prietenă, Sandra, s-a apropiat uşor de mine. În mână ţinea o cană cu ciocolată caldă şi am bănuit imediat că era pentru mine.
-Faye, draga mea, te suprasoliciţi – lucrezi la cartea aceea de mai bine de patru ore. Las-o mai uşor!
Am ridicat privirea din calculator şi mi-am îndreptat-o asupra chipului său trandafiriu. Ochii ei mari şi albaştrii mă priveau cu multă dragoste, în timp ce buzele mici şi delicate erau arcuite într-un zâmbet fermecător, radiant.
Uneori mă întrebam cum de o femeie ca ea era singură. Pentru că Sandra era superbă din toate unghiurile. Nu era prea înaltă, însă avea un corp de milioane, o faţă cu nişte trăsături drepte, perfecte, simetrice şi un păr negru şi strălucitor ce i se unduia pe spatele micuţ.
Şi-a pus mâinile pe umerii mei încercând să-i maseze, dar eu m-am smucit şi i-am aruncat o privire încruntată.
-Sandra, îţi mulţumesc pentru grija pe care mi-o porţi, dar ştii cât de perfecţionistă sunt. Nu pot face ceva doar ca să fie făcut pentru că e împotriva firii mele. Şi înainte de toate, eu chiar îmi ador slujba!
Lucram ca editor general la Sargent Books de aproape doi ani şi ajunsesem într-un timp foarte scurt în această poziţie solicitantă, dar de o importanţă majoră în lumea aceasta nebună a cărţilor pe care cei din afară nu o cunoşteau mai deloc. Majoritatea scriitorilor care veneau la editura asta mă doreau pe mine – Faye Rossini. Şi desigur, fără falsă modestie, multe dintre bestseller-urile Marii Britanii au trecut prin mâinile mele.
Adevărul e că am ştiut din copilărie că vreau să devin editor de carte. Deja din liceu studiam cu mare atenţie paginile cu mulţumiri ale cărţilor care-mi plăceau, visând cu ochii deschişi că într-o zi, un talent sclipitor avea să vadă în mine persoana care “a făcut ca romanul său să existe” sau care “a îmbunătăţit fiecare pagină în parte cu inteligenţa şi cunoştinţele ei editoriale”. Şi cu un efort supra-omenesc şi multă dăruire, visul mi s-a împlinit; eram cea mai tânără editoare de succes a Marii Britanii.
Cu toate acestea, mulţi spun că am ajuns atât de sus în urma logodnei mele cu Hareton Keyes, dar invidia de obicei te face să spui multe lucruri prosteşti.
-Eşti incurabilă, Faye! Chicoti ea, apoi deveni brusc serioasă. Deşi ne e de ajutor cineva care-şi ia atât de în serios munca, îţi doresc să nu ajungi niciodată într-un moment de cumpănă, în care să regreţi că ţi-ai dedicat atâta timp slujbei în loc să te bucuri de viaţa superbă alături de logodnicul tău. Eşti tânără, scumpo – poate prea tânără pentru acest post atât de solicitant de editor general – şi ţin la tine prea mult ca să nu mă intrige faptul că te-ai maturizat mai devreme decât trebuia!
M-am uitat la ea uluită fiind de ceea ce auzeam. Mă bucuram de viaţă, de dragostea şi atenţia deplină şi nedivizată pe care logodnicul meu mi-o acorda ca orice altă femeie de douăzeci şi doi de ani, doar că în acelaşi timp mai şi munceam; reuşisem să-mi stabilesc un echilibru perfect în viaţă, iar Hareton nu s-a plâns niciodată de faptul că nu-i acordam destulă atenţie sau că mă dedicam mai mult slujbei decât lui. Pentru că, evident, nu era aşa.
-Sandra, am zis oftând prelung, te rog să închizi uşa când ieşi.
Aceasta a chicotit din nou şi a ieşit din birou îndeplinindu-mi ordinul. Ştiu că oricine altcineva s-ar fi supărat în locul Sandrei auzind ceea ce am spus şi tonul pe care mi-l luasem, dar toţi cei de la editură şi care mă cunoşteau se obişnuiseră cu felul meu nesuferit de a fi şi nimeni nu îmi zicea nimic. Din nou, gurile rele spun că aici intervine logodna mea cu Hareton Keyes.
Cine e acest Hareton Keyes şi de ce e el atât de important?
Simplu. E fiul unui mare şi influent om de afaceri din Londra ce şi-a lăsat averea şi acţiunile pe mâinile celor doi fii ai săi, gemeni de altfel, Xander şi Hareton. Şi mai este, dacă nu e evident, logodnicul meu de mai bine de un an.
Fără să vreau, privirea mi-a căzut pe ceasul din colţul monitorului. Era deja 18:30 – când trecuse atât de repede?
Obosită, m-am întins în scaunul meu. Oasele îmi trosneau sec, ca nişte ramuri de viţă-de-vie care se rup. Capul îmi zvâcnea şi ochii mă usturau. Mi-am lăsat privirea să se plimbe prin încăperea simplu, dar cu bun gust, decorată. Se oprise asupra fotografiei înrămate cu mine şi Hareton de pe birou.
Hareton ura să mă vadă obosită. În unicele momente în care oboseala îmi ieşea prin toţi porii şi nu o puteam ascunde orice aş fi făcut, se enerva, ţipa şi îmi spunea că nu era nevoie să mai lucrez şi eu pentru că stăteam prea bine cu banii. Într-adevăr, aşa era. Dar erau banii moşteniţi de la tatăl său, iar eu eram o fire mult prea independentă ca să mă bazez doar pe moştenirea lui. Şi, desigur, voiam să le închid gura celor care spuneau că mă logodisem cu Hareton pentru averea lui.
Am luat fotografia în mână şi m-am uitat mai atent la ea. Plin de energie ca întotdeauna şi cu zâmbetul ştrengăresc veşnic întipărit pe chip, mă strângea în braţe, înghesuindu-mă la pieptul său. Chipul meu nu se vedea prea mult, doar surâsul palid, obrajii îmbujoraţi şi strălucirea din ochii căprui erau vizibile. Era atât de bine în braţele sale...
Bâzâitul telefonului meu m-a trezit din mica pauza de contemplare. Am răspuns fără să mă uit la numărul de pe ecran; ştiam că el era.
-Să vin să-mi iau superba logodnică de la muncă? a întrebat vesel. Avea o voce dulce, irezistibilă, inconfundabilă şi un râs molipsitor.
Am stat să mă gândesc la ce mai aveam de făcut şi dacă mai avea rost să rămân iarăşi peste program. Am salvat documentul cu manuscrisul lui Grace, am închis calculatorul şi m-am ridicat de pe scaun.
-Da.
-Poţi să cobori, a zis chicotind. Tocmai am parcat maşina.
Am început să râd. Mereu venea la mine la birou înainte de a-mi termina programul, mai ales în zilele când mai rămâneam o oră, două sau chiar trei, în plus. Şi ca să scap de el îl puneam să mă ajute cu corecturile, dar se plictisea mereu şi ieşea din birou sub pretextul că vrea să vadă ce mai face Sandra sau că vrea ca Marnie să-i ghicească în cărţi.
-Bine, cobor imediat, i-am zis luându-mi paltonul şi geanta din cuier.
-Faye, iubito?
-Da?
-Ştii că te iubesc, nu?
-La fel de mult cât de iubesc şi eu, da. Ce doreşti?
-O cafeaaaa. Am neapărată nevoie de o cafea cum numai la voi se găseşte!
Era să uit; pe lângă editorii cu o experienţă profesională de invidiat, vânzări de carte şi profituri foarte mari, renume şi mult alte lucruri de genul ce făceau din editura noastră cea mai de succes din Marea Britanie, Joseph, directorul general, adusese în firmă cele mai performante automate de cafea. Iar Hareton, care considera cafeaua la fel de importantă şi indispensabilă ca şi apa, era înnebunit după automatele noastre.
-Bine, o să-ţi aduc. Altceva?
-Pe tine! a strigat cu nerăbdarea-i specifică în glas.
-Dacă eşti cuminte...
-Sunt cel mai cuminte!
-Atunci lasă-mă să-ţi fac cafeaua, iubitule! am zis şi înainte să termin el deja încheiase apelul.
Am ieşit din birou zâmbind şi m-am îndreptat către automatul de cafea de lângă uşa sălii de conferinţe. Sandra tocmai ce ieşise de acolo cu o falcă în cer şi una-n pământ. Bănuiam că iar nu i se acceptaseră ideile pentru petrecerea aniversară a editurii. Am încercat să-mi înăbuş câteva chicote, dar nu îmi ieşea. Era atât de nostimă când era furioasă.
-Salută-l pe Hareton din partea mea, mi-a zis bosumflată.
-O să vorbesc eu cu Joseph, i-am spus amuzată în timp ce apăsam butoanele automatului. Nimeni nu poate organiza o petrecere mai bine decât tine, iar el ştie foarte bine asta. Îţi spun eu că nu vrea să te lase – iar ! – să o organizezi din cauza orgoliului său masculin, foarte stupid de altfel. Îi este ruşine de faptul că mereu se bazează pe tine când de fapt e treaba lui.
A început să râdă şi a plecat în biroul său, nu înainte să-mi mai spună despre ce s-a discutat la sedinţă – la care refuzasem să merg din cauza faptului că eram prea stresată din cauza manuscrisului pe care îl aveam de corectat – şi de a-mi săruta obrajii.
-Ce ţi-a luat atât?
Hareton stătea pe treptele de marmură de la intrare, sprijinit de balustradă, băţâind din picior şi privindu-mă bosumflat.
Era superb în costumul său cel nou, ochii negrii, atât de adânci şi abisali că te puteai pierde în ei, strălucind sub fruntea bombată şi părul brunet şi ciufulit.
ÃŽnalt, frumos ÅŸi de neatins. Åži era logodnicul meu... Era al meu ÅŸi numai al meu!
Cu un mers plin de aroganţă, hotărât, sigur pe sine s-a apropiat de mine. Inima mea s-a oprit în loc. De fapt nu, bătea atât de tare încât nici nu îmi mai dădeam seama ce făcea cu adevărat.
Am respirat adânc, dar parcă nu o făcusem eu. Îmi ascundeam emoţiile chiar şi în faţa lui.
-Cafeaua ta, am spus înmânându-i-o cu blândeţe.
Mi-a luat paharul cu brutalitate din mână şi l-a aruncat la coşul din metal de lângă uşile automate. Apoi m-a tras spre el, mi-a luat chipul în mâini şi m-a sărutat. Iar eu chiar acest lucru îl aşteptam. Mâinile sale erau în jurul trupului meu, fără să îl slăbească şi eu îl trăgeam şi mai aproape de mine. Asta pentru că... Îmi fusese un dor nebun de logodnicul meu. Oricât de rece aş încerca să par, nu puteam exprima în cuvinte ceea ce simţeam pentru Hareton, cât de mult îl iubeam, dorinţa mea de a fi cu el, atunci şi întotdeauna.
-Lui Joseph n-o să-i placă asta, am chicotit cu buzele lipite în continuare de ale sale.
-Că i-am aruncat cafeaua sau că i-am sărutat cea mai tânără editoare de succes în faţa intrării principale? întrebă zâmbind şmechereşte.
-Amândouă.
-Mai dă-l încolo, zise întizându-mi braţul şi conducându-mă la maşina parcată chiar în faţă. Mi-a deschis portiera Rolls-Royce-ului negru şi eu am urcat.
Pornind maşina începuse să-mi povestească despre şedinţa pe care o avea astăzi fratele său geamăn cu o firmă din Franţa şi despre beneficiile pe care le-ar putea avea firma lor dacă francezii semnau contractul cu ei.
-Mi-ar fi plăcut să fiu şi eu acolo, dar ştiu că orice ar fi, Den se va descurca şi fără ajutorul meu, a spus clătinând din cap admirativ.
Cum spuneam, tatăl celor doi le lăsase averea şi acţiunile celor doi. Însă Hareton nu era interesat de munca la birou, el fiind mai mult un visător, iar toată munca grea, ca să spun aşa, îi revenise lui Xander – fratele său geamăn. Şi de când firma trecuse în mâinile sale, pot să zic, fără fiu subiectivă, că “Întreprinderile Keyes” avusese o evoluţie semnificativă.
-L-am invitat pe Den la cină. Sper că nu te deranjează, mi-a spus cu un zâmbet inocent.
Ce mă înduioşa cel mai tare era dragostea pe care Hareton i-o purta fratelui său. El fusese mereu ataşat de familie şi aveam o senzaţie ciudată când îl auzeam mereu zicând că trebuie să afle şi părerea lui Xander despre anumite lucruri sau că i-ar plăcea ca acesta să mai lase biroul şi să-şi petreacă timpul cu noi – familia lui. Iar în serile în care venea la cină şi îi vedeam atât de uniţi şi veseli şi vorbindu-şi atât de deschis, amintindu-şi despre copilăria lor, voiam din tot sufletul să dispar de acolo.
Nu ştiu... Mă simţeam o nenorocită amintindu-mi că fratele meu mai mic era într-un internat la Dublin şi că îl vizitam atât de rar. Şi mă trezeam în miezul nopţii strângând telefonul în mână şi tastând cu mâinile tremurânde numărul lui Vincent. Şi asta numai ca să-i aud vocea şi să mă asigur că nu mă urăşte pentru că îl ţin departe de mine.
-Cum ar putea să mă deranjeze? am spus. Xander face parte din familie până la urmă. Şi îi sunt datoare pentru faptul că are grijă de Vincent. Deşi asta e responsabilitatea mea...
-Gata, Faye! Nu te mai gândi la asta – Den s-a oferit să te ajute pentru că... Nu ştiu sigur de ce, dar cert e că nu îţi cere nimic pentru asta. Vincent face parte din familie până la urmă!
-Nu mă mai cita, am spus uşor bosumflată.
A râs uşor în timp ce se asigura înainte să treacă pe cealaltă bandă. Apoi s-a apropiat precaut de mine şi m-a sărut drăgăstos pe frunte. A revenit la poziţia iniţială, schimbând vitezele concentrat.
Înaintând destul de vioi prin mulţimea de maşini venind de la lucru, trecusem la o conversaţie banală despre cum ar fi cazul să mai facem ceva schimbări la apartamentul nostru.
Nu aveam nici cea mai vagă idee despre evenimentele ce se derulau la intersecţie – o femeie care a tâşnit pe neaşteptate în stradă, un şofer de taxi care a virat spre a o evita şi cum roata din faţă a alunecat într-o pată de ulei, lăsate de o maşină care rămăsese în pană. Într-o binecuvântată ignoranţă, tocmai spuneam “Am putea încerca să schimbăm mobila. Şi draperiile. Şi chiar să schimbăm culoarea pereţilor...” când am trecut într-o altă dimensiune. Cu o forţă zdrobitoare, un taxi intrase lateral în maşina noastră şi bara din faţă încerca să intre pe bancheta noastră din spate – genul de lucruri care se întâmplă doar în coşmaruri. În cap îmi răsunau scrâşnete şi zgomote de sticlă spartă, apoi ne răsuceam de jur împrejur în stradă, de parcă am fi fost într-un carusel malefic.
Şocul a fost de nedescris şi impactul i-a zdrobit pelvisul lui Hareton, i-a rupt şase coaste şi i-a rănit mortal ficatul, rinichii, pancreasul şi splina. Am văzut totul – cu încetinitorul, desigur: cioburile împrăştiindu-se în aer ca o ploaie de argint, metalul îndoit, sângele care a ţâşnit scurt din gura lui Hareton şi expresia de surpriză din ochii lui.
Oamenii de pe stradă ţipau, cineva a strigat “Iisuse! Iisuse Hristoase!” şi vedeam trecând pe lângă mine picioarele oamenilor.
Am avut mare noroc, au spus oamenii apoi. “Noroc” pentru că Hareton a luat impactul în plin. Până să fie încetinită de trupul lui Hareton, cealaltă maşina îşi pierduse cu totul elanul, nemaiavând forţă decât atât cât să-mi rupă mâna dreaptă, câteva oase, să-mi disloce genunchiul şi să-mi fractureze uşor cutia craniană. Dar nu am murit.
-Vine salvarea, a zis o voce de bărbat şi m-am întrebat dacă într-adevăr o auzisem sau era doar în imaginaţia mea.
Pentru scurt timp, totul a fost ciudat de liniÅŸtit.
Eu şi Hareton ne-am uitat unul la celălalt cu o expresie de îţi-vine-să-crezi-? şi el a spus:
-Iubito, eÅŸti bine?
-Da, dar tu?
-Mda.
Dar vocea lui suna ciudat, parcă înnecată.
Pe cămaşa lui şi pe cravată era o pată de sânge lipicios, roşu aprins şi am fost necăjită pentru că era o cravată aşa de frumoasă, una din preferatele lui.
-Să nu-ţi faci griji pentru cravată, am zis. O să-ţi luăm alta.
-Te doare ceva? a întrebat.
-Nu.
În acel moment, nu simţeam nimic. Şocul, bunul nostru prieten, ne ajută să trecem peste ceea ce e de neîndurat.
-Dar tu?
-Mă cam doare.
Atunci am ştiut că era rănit grav.
M-am întins strângând din dinţi spre el şi l-am strâns de mână.
-Voi fi bine...
-Dacă nu mai vorbeşti.
-Nu te las singură!
-Åžtiu.
-Eu...
A închis ochii.
Am auzit sirenele în depărtare, s-au apropiat şi au devenit mai puternice, apoi erau chiar lângă noi, până când, abrupt, în plin ţipăt, s-au oprit. Sunt pentru noi, m-am gândit. N-am crezut niciodată că ni se va întâmpla aşa ceva.
-Nu închide ochii, m-am tânguit eu şi i-a deschis brusc. Orice ar fi, te rog, iubitule, nu închide ochii...
Mi-a zâmbit şi mi-a strâns şi el la rândul lui mâna, spunându-mi din priviri să nu-i dau drumul.
Hareton a fost scos din maşina deformată, apoi eram în ambulanţă şi totul a părut să se întâmple foarte rapid. În spital, pe două tărgi separate eram purtaţi în fugă pe coridoare şi, din modul în care toţi ne acordau atenţie, eram cele mai importante persoane de acolo.
Le-am dat datele noastre de asigurare, pe care mi le aminteam limpede, cu o acuitate fotografică – până şi numerele noastre de membru. Dacă ar fi putut, Hareton mi-ar fi lăudat în acel moment memoria care, comparativ cu a sa, era atât de excleentă. Dacă ar fi putut...
Mi s-a cerut să semnez ceva, dar nu am putut din cauză că aveam mâna ruptă aşa că au zis că e în regulă.
-Care e relaţia dumneavoastră cu acest pacient, am fost întrebată. Soţia? Prietena?
-Amândouă, a răspuns Hareton cu vocea aceea înecată, zâmbindu-mi chinuit.
Când l-au dus în grabă în sala de operaţii, începuseră să mă doară mâna şi capul şi o mână de oameni se strânsese în jurul meu, punându-mi tot felul de întrebări ameţitoare – mai mult sau mai puţin din cauza vitezei cu care erau spuse decât din cauza întrebărilor în sine, care erau de rutină – în timp ce îmi administrau nişte calmante, probabil morfină şi nu am apucat să văd când au plecat cu el. Am putut însă doar să-l aud:
-Te iubesc.
Părea atât de calm, de liniştit, de împăcat cu sine că pentru o secundă mi-a apărut în faţa ochilor imaginea în care-mi spusese pentru prima oară că mă iubeşte. Iar asta mă făcuse să intru în panică şi nu înţelegeam de ce – nu voiam să înţeleg care era motivul pentru care Hareton părea atât de liniştit, iar mie începuseră să îmi apară în faţa ochilor imagini cu el şi cu mine. Bănuiam că din cauza somniferelor ce uşor-uşor păreau să-şi facă efectul.
-Faceţi-l bine, l-am rugat pe chirurg, un bărbat scund, bronzat.
-Îmi pare rău, a spus. Probabil că nu va supravieţui.
Am simţit că mi-a căzut o stâncă în cap. Nu-mi venea să cred că în urmă cu o jumătate de oră Hareton îmi spunea că Xander o să vină la cină şi acum nu mai exista nicio şansă ca el să trăiască.



Răspunsuri în acest subiect
Călcând pe cioburi - de Teh - 31-12-2010, 09:52 AM
RE: Călcând pe cioburi - de Ryuu - 31-12-2010, 04:45 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Amy :3 - 04-01-2011, 03:11 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Cherie - 21-01-2011, 06:42 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Katniss - 21-01-2011, 11:01 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Amélie - 23-01-2011, 02:20 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Assyria - 24-01-2011, 12:38 AM
RE: Călcând pe cioburi - de Teh - 28-01-2011, 12:10 PM
RE: Călcând pe cioburi - de ultimate wulf - 29-01-2011, 11:08 AM
RE: Călcând pe cioburi - de Tweety - 29-01-2011, 06:42 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Cherie - 01-05-2011, 07:22 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Katniss - 01-05-2011, 10:16 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Me†al. - 01-05-2011, 11:29 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Cristinel - 11-08-2011, 11:54 PM
RE: Călcând pe cioburi - de Teh - 12-08-2011, 01:39 AM
RE: Călcând pe cioburi - de Mad Hatter - 12-08-2011, 02:40 PM

Subiecte de discuție similare...
Subiect: Autor Răspunsuri: Vizite: Ultimul răspuns
  [Naruto] Cioburi de sticla [+16] StelutaAlbastra 1 2.894 08-11-2012, 08:39 PM
Ultimul răspuns: nimeni


Utilizatori care citesc acest subiect:
7 Vizitator(i)