15-01-2011, 07:54 PM
Merci, merci, merci >:D<
Am venit cu un nou one shot, de abia scris. Personal, îmi place destul de mult. LOl, da , nici mie nu îmi vine să cred prea tare, probabil după câteva zile, sau câteva momente de gândire asupra propriei creaţii, nu îmi va mai fi atât de dragă lucrarea. Dar, până atunci, îmi rezerv dreptul de a avea o părere bună asupra lui * lol *.
În orice caz, nu are titlu, nu am putut găsi nimic care să se potrivească şi să îmi placă şi oricum v-am obişnuit cu creaţiile mele fără nume.
Lectură plăcută şi aştept părerile voastre!
*
Aş vrea să îţi pot spune acum tot ce simt, dar nu pot. Închid ochii, îmi arcuiesc sprâncenele şi încerc să prind curaj. Să prind curajul necesar de a face doar doi paşi în faţă, de a mă mişca din locuşorul pe care îl apuc în tren şi să îţi vorbesc, să îţi spun că în fiecare zi te văd şi nu pot să îţi zic nimic. Sau poate doar să mă prezint… Ar fi atât de frumos să pot face aşa ceva; în fond… nu aveai cum să nu mă observi; de un semestru întreg călătorim împreună în acest tren, în fiecare zi, spre liceu. Şi în fiecare zi ne vedem şi ne salutăm din priviri, însă nici unul nu are curajul să spună, cu adevărat, ceva celuilalt.
Åži tac ÅŸi acum.
Uniforma mi-e puţin şifonată, de abia m-am trezit azi de dimineaţă. Nu am mai avut timp să o aranjez, nu am vrut să întârzii. Mă speria ideea de a nu te putea vedea şi azi, la fel ca în fiecare zi. În fond… era prima dată când ne întâlneam după sărbătorile de iarnă. Părul mi-l lăsasem desprins, era încurcat, nepieptănat şi deloc aranjat. Arătam ca o epavă umană ce nu se uitase în oglindă înainte să plece. Doar că eu o făcusem, însă îmi fusese teamă să nu întârzii dacă mă voi aranja. Şi ce conta? Oricum eu eram cea care îi arunca priviri pe furiş.
Astăzi nici nu se uitase la mine. Poate că ar trebui să mă înfurii, dar de ce să o fac? Există ceva între mine şi acest blond superb pe care îl văd în acest tren întotdeauna? Între mine, o fată mediocră din toate punctele de vedere… O persoană de înălţime medie, cu părul lung până la umeri şi şaten, atât de normal şi cu o pereche de ochi căprui ce nu au nimic special, nici o nuanţă ce să îţi atragă atenţia. O fată ce nu este nici măcar inteligentă, ce ia note destul de nesatisfăcătoare la şcoală, care nu arată nici excepţional şi cu o singură mare calitate, o inimă prea mare pe care, oricum, nu o vede nimeni… Şi un băiat înalt, atrăgător – şi de multe ori m-am gândit că, poate, doar pentru mine este aşa! – cu ochii albaştrii ce i-au câteodată nuanţe cenuşii, uneori sunt mai închişi, alteori atât de deschişi, parcă ar fi două biluţe albăstrui pe care nu te poţi opri să le priveşti. Un zâmbet ce te întoarce pe toate părţile, sfârtecându-te, făcându-te să roşeşti, să înnebuneşti din cauza frumuseţii lor divine. Tenul nu prea deschis, potrivit, cu o căldură a pielii ce se putea citi prin simpla privire a tenului…
Ce poate exista între mine şi o asemenea creatură de care am dat întâmplător, într-un tren?
Îmi deschid ochii şi sprâncenele îşi reiau locul normal. Mă privesc şi ştiu că arăt extraordinar de neîngrijită şi dezordonată în această clipă, îmi văd reflexia într-unul din geamuri. Şi geaca de iarnă mă face aproape gigantică, mă gândesc. Şi apoi, o iau de la capăt, ce contează? Oricum nu se uită la mine.
Aş vrea totuşi să pot să îmi prind părul acesta. Stă atât de urât….
Oftez, pentru a câta oară? Şi tresar când îmi dau seama că trenul se opreşte şi trebuie să ies. Mă uit spre acesta, însă e iar pierdut cu capul în nori, fără a mă observa. Se pare că azi nu vom mai face schimb de priviri, cum făceam întotdeauna când intram şi ieşeam din tren.
Azi, băiatul misterios, frumos, pe care l-am întâlnit într-o zi perfectă, însorită, a uitat cine sunt. Nu a ştiut, de fapt, niciodată cine eram eu, fata care îi zâmbeşte şi îl priveşte în fiecare dimineaţă, care îi transmite printr-o simplă privire toată dragostea de care ar avea cineva nevoie.
El nici nu îşi dă seama de existenţa ei. De existenţa mea. Şi doare, doare atât de tare că lacrimile încep să îmi curgă pe obraji în timp ce merg, depărtându-mă, căutând strada atât de cunoscută, pentru a ajunge la semafor şi a merge mai departe.
Şi trec şi pe lângă el, căci aici căile noastre se despart. El o ia spre dreapta iar eu spre stânga, şi nu ne vom mai întâlni decât mai târziu, când vom pleca acasă. Şi nu mă vede, nu îmi observă lacrimile, nu ştie cine sunt. Este pierdut în propriile sale gânduri şi în adâncul meu… ştiu că se gândeşte la o altă fată. Pe care, poate nu o cunosc, poate că nici nu o voi cunoaşte vreodată şi pe care… totuşi, o urăsc din tot sufletul meu.
Åži de ce nu mi se opresc lacrimile? De ce? De ce? De ce?
O să ajung curând la şcoală şi în mintea mea nu sălăşluiesc decât nişte idei mişele, ce-mi învârt rotiţele creierului pe toate părţile, dându-mi o durere infernală de cap.
Măcar de ar trăda pentru o singură dată locul nostru de întâlnire, atunci aş putea renunţa să îl mai privesc în fiecare zi… Căci eu, ştiu sigur, nu aş putea să nu mă duc azi, la aceeaşi oră fixă, să văd dacă a venit. Nu pot, nu pot, nu pot.
[center]*[/center]
Dacă nu va veni azi, dacă nu ne vom întâlni în tren, în acelaşi loc, voi renunţa.
Nu îl voi mai privi, nu voi mai spera ca el să îmi zâmbească de fiecare dată când ne vedem.
- Hei, noi mergem la un film acum, după ore, nu vii cu noi? Mă întreabă binevoitor colegul meu şi îl refuz, ca în nenumărate rânduri.
Plec, aproape entuziasmată şi înfricoşată, vrând să ajung la tren – mai repede, mai repede, mai repede. Şi nu ştiu când încep să alerg prin fulgii de nea ce nu contenesc a se opri. Vin din cer fulgi mari de zăpadă, acoperindu-mă cu totul, făcându-mă să măresc pasul, să îmi accelerez respiraţia, până ce ajung la semafor, mă opresc. Stau mai mult decât trebuie. Este verde, dar aştept să se facă roşu, şi iar verde, şi iar roşu… Până ce ştiu că trebuie să plec, şi alerg din nou, mai repede, mai repede, mai repede… mă dor picioarele, de abia mai pot respira, dar am ajuns la tren. Încă nu a sosit cel ce mă va duce spre casă.
Aştept nerăbdătoare şi nu ştiu ce este acest sentiment. Vreau cu atât de multă dorinţă ca el să nu apară? Nu… nu e asta.
Şirul gândurilor mele este oprit de sosirea trenului. Urc vijelios, luându-mi locul atât de preţios, în picioare, aşteptând. Aşteptând… Dar uşile trenului dau semne să se închidă.
NU. NU VÄ‚ ÃŽNCHIDEÅ¢I.
Şi ce e sentimentul acesta dinăuntrul meu? De ce nu a venit? De ce nu e aici? De ce face asta? Nu vreau să renunţ la el, la zâmbetul lui, la acest loc, la acest tren, la privirea lui şi ochii aceia ce nu contenesc să mă fascineze de fiecare dată… nu vreau să renunţ la simpla speranţă că într-o zi îşi va da seama că … da, într-adevăr, noi ne vedem aici mereu…
Şi lacrimile ameninţă să înceapă să curgă. Nu vreau să plâng şi încerc să mă abţin. Dar uşile vor să se închidă şi el nu vine.
DOAR DE NU AÅž FI FÄ‚CUT PROMISIUNEA ACEEA CU MINE ÃŽNSUMI.
E prea târziu să dau înapoi…
Şi apare! Inima mea bate mai tare decât oricând, se zbate cu atât de multă putere că am impresia că îmi va sparge pieptul. Urcă cu atâta rapiditate, fără a se uita înapoi, şi totuşi – având o mână în spate. Trage pe cineva după el, şi inima-mi accelerează din ce în ce mai tare, văzând tot ceea ce se întâmplă.
Băiatul meu perfect, a sosit. Este aici şi eu nu trebuie să renunţ la el. Dar… este de mână cu o altă fată, au fugit până aici, să prindă trenul. Îşi zâmbesc reciproc, se ţin de mână şi se sărută scurt, misterios, parcă ferindu-se, oferindu-şi iar câte un surâs.
Şi eu o urăsc pe fata aceasta de statură mică, veselă, cu părul brunet, scurt, ce stă atât de aproape de blondul pe care îl văd în fiecare zi…
Nu ştiu cum trece timpul căci sunt pierdută în spaţiu şi încerc să îmi ocup mintea cu miliarde de alte lucruri, să nu mă uit la ei, să nu observ ceea ce se întâmplă chiar în faţa mea. Sunt pierdută în propriul meu coşmar, secată de lacrimi şi sentimente, care de fapt nu sunt decât ascunse undeva adânc, aşteptând să ajung acasă să le pot dezlănţui.
Am sosit la destinaţie. Doar eu cobor aici. El rămâne, nu ştiu câte staţii mai merge. Trebuie să ies, aşa că, făcând aceiaşi paşi mărunţi dintotdeauna, mă îndrept spre ieşire.
Şi îi aud vocea atât de suavă şi blândă şi extraordinar de dulce şi mângâitoare, aproape trădătoare.
- Pa!
Îmi strigă uitându-se la mine, dând din mână, zâmbind cu atât de multă sinceritate şi blândeţe, de parcă îşi cerea scuze că azi nu m-a observat.
Băiatul de care sunt îndrăgostită mi-a vorbit, pentru prima oară după atâtea săptămâni de când ne întâlnim constant, 5 zile din 7…De ce nu pot fi doar fericită? Ce este amestecătura aceasta ciudată între ură pentru ea, dragoste pentru el, nenorocire şi ură pentru mine însumi, de ce lacrimile vor să curgă şi inima mi-e înţepată de miliarde de săgeţi, în timp ce scot un zâmbet pe jumătate sincer şi îi fac şi eu cu mâna, fără a fi capabilă să-mi mişc buzele?...
Căci acum, când mi-a vorbit, el se ţine de mână cu o altă fată şi inima lui îi aparţine acesteia...
Am venit cu un nou one shot, de abia scris. Personal, îmi place destul de mult. LOl, da , nici mie nu îmi vine să cred prea tare, probabil după câteva zile, sau câteva momente de gândire asupra propriei creaţii, nu îmi va mai fi atât de dragă lucrarea. Dar, până atunci, îmi rezerv dreptul de a avea o părere bună asupra lui * lol *.
În orice caz, nu are titlu, nu am putut găsi nimic care să se potrivească şi să îmi placă şi oricum v-am obişnuit cu creaţiile mele fără nume.
Lectură plăcută şi aştept părerile voastre!
*
Aş vrea să îţi pot spune acum tot ce simt, dar nu pot. Închid ochii, îmi arcuiesc sprâncenele şi încerc să prind curaj. Să prind curajul necesar de a face doar doi paşi în faţă, de a mă mişca din locuşorul pe care îl apuc în tren şi să îţi vorbesc, să îţi spun că în fiecare zi te văd şi nu pot să îţi zic nimic. Sau poate doar să mă prezint… Ar fi atât de frumos să pot face aşa ceva; în fond… nu aveai cum să nu mă observi; de un semestru întreg călătorim împreună în acest tren, în fiecare zi, spre liceu. Şi în fiecare zi ne vedem şi ne salutăm din priviri, însă nici unul nu are curajul să spună, cu adevărat, ceva celuilalt.
Åži tac ÅŸi acum.
Uniforma mi-e puţin şifonată, de abia m-am trezit azi de dimineaţă. Nu am mai avut timp să o aranjez, nu am vrut să întârzii. Mă speria ideea de a nu te putea vedea şi azi, la fel ca în fiecare zi. În fond… era prima dată când ne întâlneam după sărbătorile de iarnă. Părul mi-l lăsasem desprins, era încurcat, nepieptănat şi deloc aranjat. Arătam ca o epavă umană ce nu se uitase în oglindă înainte să plece. Doar că eu o făcusem, însă îmi fusese teamă să nu întârzii dacă mă voi aranja. Şi ce conta? Oricum eu eram cea care îi arunca priviri pe furiş.
Astăzi nici nu se uitase la mine. Poate că ar trebui să mă înfurii, dar de ce să o fac? Există ceva între mine şi acest blond superb pe care îl văd în acest tren întotdeauna? Între mine, o fată mediocră din toate punctele de vedere… O persoană de înălţime medie, cu părul lung până la umeri şi şaten, atât de normal şi cu o pereche de ochi căprui ce nu au nimic special, nici o nuanţă ce să îţi atragă atenţia. O fată ce nu este nici măcar inteligentă, ce ia note destul de nesatisfăcătoare la şcoală, care nu arată nici excepţional şi cu o singură mare calitate, o inimă prea mare pe care, oricum, nu o vede nimeni… Şi un băiat înalt, atrăgător – şi de multe ori m-am gândit că, poate, doar pentru mine este aşa! – cu ochii albaştrii ce i-au câteodată nuanţe cenuşii, uneori sunt mai închişi, alteori atât de deschişi, parcă ar fi două biluţe albăstrui pe care nu te poţi opri să le priveşti. Un zâmbet ce te întoarce pe toate părţile, sfârtecându-te, făcându-te să roşeşti, să înnebuneşti din cauza frumuseţii lor divine. Tenul nu prea deschis, potrivit, cu o căldură a pielii ce se putea citi prin simpla privire a tenului…
Ce poate exista între mine şi o asemenea creatură de care am dat întâmplător, într-un tren?
Îmi deschid ochii şi sprâncenele îşi reiau locul normal. Mă privesc şi ştiu că arăt extraordinar de neîngrijită şi dezordonată în această clipă, îmi văd reflexia într-unul din geamuri. Şi geaca de iarnă mă face aproape gigantică, mă gândesc. Şi apoi, o iau de la capăt, ce contează? Oricum nu se uită la mine.
Aş vrea totuşi să pot să îmi prind părul acesta. Stă atât de urât….
Oftez, pentru a câta oară? Şi tresar când îmi dau seama că trenul se opreşte şi trebuie să ies. Mă uit spre acesta, însă e iar pierdut cu capul în nori, fără a mă observa. Se pare că azi nu vom mai face schimb de priviri, cum făceam întotdeauna când intram şi ieşeam din tren.
Azi, băiatul misterios, frumos, pe care l-am întâlnit într-o zi perfectă, însorită, a uitat cine sunt. Nu a ştiut, de fapt, niciodată cine eram eu, fata care îi zâmbeşte şi îl priveşte în fiecare dimineaţă, care îi transmite printr-o simplă privire toată dragostea de care ar avea cineva nevoie.
El nici nu îşi dă seama de existenţa ei. De existenţa mea. Şi doare, doare atât de tare că lacrimile încep să îmi curgă pe obraji în timp ce merg, depărtându-mă, căutând strada atât de cunoscută, pentru a ajunge la semafor şi a merge mai departe.
Şi trec şi pe lângă el, căci aici căile noastre se despart. El o ia spre dreapta iar eu spre stânga, şi nu ne vom mai întâlni decât mai târziu, când vom pleca acasă. Şi nu mă vede, nu îmi observă lacrimile, nu ştie cine sunt. Este pierdut în propriile sale gânduri şi în adâncul meu… ştiu că se gândeşte la o altă fată. Pe care, poate nu o cunosc, poate că nici nu o voi cunoaşte vreodată şi pe care… totuşi, o urăsc din tot sufletul meu.
Åži de ce nu mi se opresc lacrimile? De ce? De ce? De ce?
O să ajung curând la şcoală şi în mintea mea nu sălăşluiesc decât nişte idei mişele, ce-mi învârt rotiţele creierului pe toate părţile, dându-mi o durere infernală de cap.
Măcar de ar trăda pentru o singură dată locul nostru de întâlnire, atunci aş putea renunţa să îl mai privesc în fiecare zi… Căci eu, ştiu sigur, nu aş putea să nu mă duc azi, la aceeaşi oră fixă, să văd dacă a venit. Nu pot, nu pot, nu pot.
[center]*[/center]
Dacă nu va veni azi, dacă nu ne vom întâlni în tren, în acelaşi loc, voi renunţa.
Nu îl voi mai privi, nu voi mai spera ca el să îmi zâmbească de fiecare dată când ne vedem.
- Hei, noi mergem la un film acum, după ore, nu vii cu noi? Mă întreabă binevoitor colegul meu şi îl refuz, ca în nenumărate rânduri.
Plec, aproape entuziasmată şi înfricoşată, vrând să ajung la tren – mai repede, mai repede, mai repede. Şi nu ştiu când încep să alerg prin fulgii de nea ce nu contenesc a se opri. Vin din cer fulgi mari de zăpadă, acoperindu-mă cu totul, făcându-mă să măresc pasul, să îmi accelerez respiraţia, până ce ajung la semafor, mă opresc. Stau mai mult decât trebuie. Este verde, dar aştept să se facă roşu, şi iar verde, şi iar roşu… Până ce ştiu că trebuie să plec, şi alerg din nou, mai repede, mai repede, mai repede… mă dor picioarele, de abia mai pot respira, dar am ajuns la tren. Încă nu a sosit cel ce mă va duce spre casă.
Aştept nerăbdătoare şi nu ştiu ce este acest sentiment. Vreau cu atât de multă dorinţă ca el să nu apară? Nu… nu e asta.
Şirul gândurilor mele este oprit de sosirea trenului. Urc vijelios, luându-mi locul atât de preţios, în picioare, aşteptând. Aşteptând… Dar uşile trenului dau semne să se închidă.
NU. NU VÄ‚ ÃŽNCHIDEÅ¢I.
Şi ce e sentimentul acesta dinăuntrul meu? De ce nu a venit? De ce nu e aici? De ce face asta? Nu vreau să renunţ la el, la zâmbetul lui, la acest loc, la acest tren, la privirea lui şi ochii aceia ce nu contenesc să mă fascineze de fiecare dată… nu vreau să renunţ la simpla speranţă că într-o zi îşi va da seama că … da, într-adevăr, noi ne vedem aici mereu…
Şi lacrimile ameninţă să înceapă să curgă. Nu vreau să plâng şi încerc să mă abţin. Dar uşile vor să se închidă şi el nu vine.
DOAR DE NU AÅž FI FÄ‚CUT PROMISIUNEA ACEEA CU MINE ÃŽNSUMI.
E prea târziu să dau înapoi…
Şi apare! Inima mea bate mai tare decât oricând, se zbate cu atât de multă putere că am impresia că îmi va sparge pieptul. Urcă cu atâta rapiditate, fără a se uita înapoi, şi totuşi – având o mână în spate. Trage pe cineva după el, şi inima-mi accelerează din ce în ce mai tare, văzând tot ceea ce se întâmplă.
Băiatul meu perfect, a sosit. Este aici şi eu nu trebuie să renunţ la el. Dar… este de mână cu o altă fată, au fugit până aici, să prindă trenul. Îşi zâmbesc reciproc, se ţin de mână şi se sărută scurt, misterios, parcă ferindu-se, oferindu-şi iar câte un surâs.
Şi eu o urăsc pe fata aceasta de statură mică, veselă, cu părul brunet, scurt, ce stă atât de aproape de blondul pe care îl văd în fiecare zi…
Nu ştiu cum trece timpul căci sunt pierdută în spaţiu şi încerc să îmi ocup mintea cu miliarde de alte lucruri, să nu mă uit la ei, să nu observ ceea ce se întâmplă chiar în faţa mea. Sunt pierdută în propriul meu coşmar, secată de lacrimi şi sentimente, care de fapt nu sunt decât ascunse undeva adânc, aşteptând să ajung acasă să le pot dezlănţui.
Am sosit la destinaţie. Doar eu cobor aici. El rămâne, nu ştiu câte staţii mai merge. Trebuie să ies, aşa că, făcând aceiaşi paşi mărunţi dintotdeauna, mă îndrept spre ieşire.
Şi îi aud vocea atât de suavă şi blândă şi extraordinar de dulce şi mângâitoare, aproape trădătoare.
- Pa!
Îmi strigă uitându-se la mine, dând din mână, zâmbind cu atât de multă sinceritate şi blândeţe, de parcă îşi cerea scuze că azi nu m-a observat.
Băiatul de care sunt îndrăgostită mi-a vorbit, pentru prima oară după atâtea săptămâni de când ne întâlnim constant, 5 zile din 7…De ce nu pot fi doar fericită? Ce este amestecătura aceasta ciudată între ură pentru ea, dragoste pentru el, nenorocire şi ură pentru mine însumi, de ce lacrimile vor să curgă şi inima mi-e înţepată de miliarde de săgeţi, în timp ce scot un zâmbet pe jumătate sincer şi îi fac şi eu cu mâna, fără a fi capabilă să-mi mişc buzele?...
Căci acum, când mi-a vorbit, el se ţine de mână cu o altă fată şi inima lui îi aparţine acesteia...