Teh`s oneshots

[Better Off Alone]

A trecut mult timp de când nu ţi-am mai lăsat reply-uri la one-shot-uri şi îmi cer scuze pentru asta. Ba am fost prinsă cu teze şi teste şi alte porcării legate de şcoală, ba am fost bolnavă ( ştii că am o fire destul de bolnăvicioasă şi imunitatea varză, iar mai ales acum, că e iarnă, răcesc imediat - până şi la teza la info am fost chit că aveam febră şi se învârtea camera cu mine ). Dar nu vreau să te plictisesc cu detaliile astea inutile. Îmi cer scuze doar că nu am trecut mai devreme. Am să îţi las părerea la ultimele două lucrări - sper ca astfel să mă revanşez cât de cât.

Deci chiar se vede că e scrisă cu dedicaţie. Cherie trebuie să fie foarte mândră, dar aici sunt doar subiectivă. Oricum este o lucrare briliantă şi mi-a fost chiar dor să citesc ceva scris de tine, iar one-shot-ul acesta mi-a stâpânit toată pofta. Deci chiar nu am cuvinte pein care să îţi spun cât de mult mi-a plăcut. La sfârşit mi-au dat şi lacrimile. Am rămas fără cuvinte. Genial, de-a dreptul genial.
Sinceră să fiu, nu m-a deranjat deloc lipsa titlului. Am fost mult prea absorbită în lectură ca să îmi mai pese. Într-un fel parcă e mai bine aşa, fără niciun titlu. Vreau să spun că începutul e mult prea bun ca să mai aibă nevoie de vreun intermediar - ca să spun aşa. Întrebarea din incipit te captează încă din prima secundă şi te face să te desprinzi de lucrurile din jur şi să acorzi atenţie doar textului. Direct, la subiect şi foarte sugestiv. Cel puţin eu mi-am dat seama încă de cum am citit întrebarea că va fi ceva - pe lângă faptul că va fi foarte bun, doar e scris de tine şi mă aşteptam la asta încă dinainte să citesc - cu adevărat emoţionant şi de o sensibilitate aparte.
Momentul întâlnirii a fost foarte bine ales. Deşi Radu e un bou şi jumătate şi mă enerva la culme, protagonista mi-a atras atenţia. Săraca, ea era prinsă la mijloc doar pentru că a încercat să salveze biata pisicuţă. Nici nu ştii ce satisfacţie deplină am avut atunci când Horia l-a pus la punct. Momentul a fost chiar dulce ( ştiu că sună cam ciudat, dar chiar mi s-a părut dulce intervenţia lui Horia, dar aici intră în acţiune subiectivismul ), oarecum tensionat, iar salvatorul a dat dovadă de curaj şi , bineînţeles, l-am adorat în acele momente. Absolut perfect.
Pasajele următoare mi-au întărit convingerea că citesc o drama. Mă aşteptam ca el să moară, dar asta nu m-a oprit să nu vărs două lacrimi. Pur şi simplu ai descris mult prea bine sentimentele şi întâmplările. La fel ca de obicei, ce-i drept, dar tot impresionant rămâne. Nu ştiu dacă ţi-am mai spus, dar ai o manieră de a scrie care pe lângă faptul că te face să o adori şi să reciteşti la infinit anumite fragmente, cuvinte, fraze, e mereu de partea inovării. Nu poţi să te plictiseşti când citeşti ceva scris de tine, eşti genială şi nu exagerez deloc. Pur şi simplu tot ce scrii tu e de calitate superioară. Ai talent şi ştii cum să ţi-l foloseşti.
Revenind la one-shot, mi s-a părut extrem de dulce şi faza cu buchetul de flori. Foarte bine aleasă şi aceasta. Şi faptul că a condus-o de fiecare dată la liceu şi toată grija pe care i-a purtat-o nu numai că denotă iubirea lui imensă pentru ea, dar arată şi ce persoană minunată este el. Dulce, galant, curtenitor, un adevărat gentilom. Nu ai cum să nu îl adori.
Sentimentele fetei au fost atât de bine conturate şi transpuse în scris încât le-am putut simţi. Fiecare stare, fiecare gând, tristeţea, neputinţa, negarea, toate acestea au fost evidenţiate fără cusur. Ca de obicei.
Mi-au plăcut extrem de mult ultimele trei fragmente. Negarea morţii lui, confuzia, oarecum disperarea, neputinţa şi dragostea uriaşă. Toate acestea m-au impresionat - aici am început să plâng. Am compătimit-o pe ea, iar pentru el am avut o mare stimă, o mare admiraţie pentru forţa şi intensitatea şi profunzimea cu care trăia şi se bucura de viaţă. Un comportament de apreciat. Un model, dacă îl pot numi aşa.
Cât despre final, ei bine, nu cred că ai fi putut încheia mai bine decât ai făcut-o. Acea afirmaţie a iubirii ei a fost foarte bine pusă acolo şi având în vedere faptul că nu a mai spus asta, acel simplu Te iubesc a intesificat trăirile fetei şi suferinţa ei. Impresionant, profund, tragic, intens, emoţionant, de o sensibilitate ce te impresionează până la lacrimi. Lucrarea asta este genială. Felicitările mele sincere şi tot respectul în faţa ta.

Revin cu un edit mai târziu să termin şi comentariul de la ultima lucrare.
Edit:
Bun, am revenit. Am citit şi ultima lucrare şi e... Uau. Chiar nu am cuvinte. O lume dură, plină de suferinţe, de depresii, nenorociri, nedreptăţi, fapte şi caractere ale personajelor duse la extrem. Dur, foarte dur. Şi când spun asta nu mă refer la cuvintele folosite ci la idee în sine şi felul în care ai conturat-o, ai scris-o. Foarte diferită de precedenta, dar acest lucru nu mă face să constat - din nou - cu câtă uşurinţă poţi schimba registrul şi cât de bine abordezi fiecare temă, ca să nu mai spun că ai nişte idei foarte bune. Aceeaşi realitate tu o transpui în mii de perspective, fiecare specială, înduioşătoare sau surprinzătoare, dar mai ales reală. Pentru că, în cele din urmă, toate lucrările tale surprind realitatea sub diferite unghiuri. Şi te descurci de fiecare dată excepţional. O altă calitate de a ta.
Nici această lucrare nu are titlu, dar nici aici nu mă deranjează. La fel ca la precedenta, titlul nici măcar nu îşi are locul. Nu este nevoie de el când începutul - cât se poate de direct - e atât de bun, de fermecător. Frapant de-a dreptul.
Şi din nou, încă din primele propoziţii mă aşteptam la o drama, la o nenorocire, dar aici chiar am rămas fără cuvinte. Nicidecum nu mă aşteptam la ce ai scris tu acolo. Am fost surprinsă, nici nu mă gândeam la întorsăturile pe care avea să le ia one-shot-ul.
Scrisoarea fetei a fost cu adevărat înduioşătoare. Se vede clar suferinţa ei, dar şi tăria de caracter pe care o afişa. O fire puternică, hotărâtă, ce nu se abate din drumul său. Şi în ciuda situaţiei precare în care se afla privea înainte, nu s-a dat bătută, nu s-a plâns. O luptătoare. O adevărată luptătoare.
Grija pemanentă pentru Marcel, puterea ei de a pleca, de a-l părăsi cu toate că ţinea la el, de fapt a plecat tocmai din acea cauza denotă maturitate şi chiar responsabilitate şi luciditate chit că nu era tocmai sănătoasă mental. Dar cel mai mult m-a impresionat faptul că nu şi-a amintit numele şi s-a semnat drept "x" afirmând că nu are nume. A fost partea care chiar m-a marcat. A avut cel mai mare efect asupra mea. Foarte dur.
Şocantă a fost şi continuarea. Chiar nu mă aşteptam ca Marcel să fi fost cel care a adus-o de fapt pe Julie în starea în care era. Dacă la început îl compătimeam nu pot spune că mi-am păstrat părerea relativ bună despre el. Să o drogheze şi să o ţină pe propria lui soră lângă el din simplu egoism prost întemeiat, să o distrugă şi să o aducă în pragul morţii doar pentru că nu dorea ca ea să îl părăsească, voia să o ţină lângă el cu orice preţ. De această dată preţul a fost mult prea mare.
Dar a fost dureros momentul morţii lui Julie când ea şi-a amintit cine e şi dorind să se întoarcă la fratele ei este izbită din plin de o maşină, viaţa fiindu-i curmată în cel mai urât mod posibil. Aş îndrăzni să o numesc victimă, dar atitudinea ei de învingătoare nu mă lasă. Într-adevăr un personaj puternic.
Sfârşitul a fost foarte bine ales. Suferinţa băiatului te mişcă şi chiar ascunde oarecum culpabilitatea lui - adică, cel puţin eu nu l-am mai învinuit chiar atât de tare.
Refuzul de a merge la morgă, tristeţea copleşitoare, dispreţul faţă de sine, dorinţa de a se sinucide. Cu adevărat cutremurător.
Felicitările mele. Eşti genială !!!

Spor la scris şi multă imaginaţie >:D<
Mai astept şi alte lucrări.
Multă baftă ! >:D<

[Teh]

Merci, merci, merci >:D<


Am venit cu un nou one shot, de abia scris. Personal, îmi place destul de mult. LOl, da , nici mie nu îmi vine să cred prea tare, probabil după câteva zile, sau câteva momente de gândire asupra propriei creaţii, nu îmi va mai fi atât de dragă lucrarea. Dar, până atunci, îmi rezerv dreptul de a avea o părere bună asupra lui * lol *.

În orice caz, nu are titlu, nu am putut găsi nimic care să se potrivească şi să îmi placă şi oricum v-am obişnuit cu creaţiile mele fără nume.
Lectură plăcută şi aştept părerile voastre!

*

Aş vrea să îţi pot spune acum tot ce simt, dar nu pot. Închid ochii, îmi arcuiesc sprâncenele şi încerc să prind curaj. Să prind curajul necesar de a face doar doi paşi în faţă, de a mă mişca din locuşorul pe care îl apuc în tren şi să îţi vorbesc, să îţi spun că în fiecare zi te văd şi nu pot să îţi zic nimic. Sau poate doar să mă prezint… Ar fi atât de frumos să pot face aşa ceva; în fond… nu aveai cum să nu mă observi; de un semestru întreg călătorim împreună în acest tren, în fiecare zi, spre liceu. Şi în fiecare zi ne vedem şi ne salutăm din priviri, însă nici unul nu are curajul să spună, cu adevărat, ceva celuilalt.
Åži tac ÅŸi acum.

Uniforma mi-e puţin şifonată, de abia m-am trezit azi de dimineaţă. Nu am mai avut timp să o aranjez, nu am vrut să întârzii. Mă speria ideea de a nu te putea vedea şi azi, la fel ca în fiecare zi. În fond… era prima dată când ne întâlneam după sărbătorile de iarnă. Părul mi-l lăsasem desprins, era încurcat, nepieptănat şi deloc aranjat. Arătam ca o epavă umană ce nu se uitase în oglindă înainte să plece. Doar că eu o făcusem, însă îmi fusese teamă să nu întârzii dacă mă voi aranja. Şi ce conta? Oricum eu eram cea care îi arunca priviri pe furiş.

Astăzi nici nu se uitase la mine. Poate că ar trebui să mă înfurii, dar de ce să o fac? Există ceva între mine şi acest blond superb pe care îl văd în acest tren întotdeauna? Între mine, o fată mediocră din toate punctele de vedere… O persoană de înălţime medie, cu părul lung până la umeri şi şaten, atât de normal şi cu o pereche de ochi căprui ce nu au nimic special, nici o nuanţă ce să îţi atragă atenţia. O fată ce nu este nici măcar inteligentă, ce ia note destul de nesatisfăcătoare la şcoală, care nu arată nici excepţional şi cu o singură mare calitate, o inimă prea mare pe care, oricum, nu o vede nimeni… Şi un băiat înalt, atrăgător – şi de multe ori m-am gândit că, poate, doar pentru mine este aşa! – cu ochii albaştrii ce i-au câteodată nuanţe cenuşii, uneori sunt mai închişi, alteori atât de deschişi, parcă ar fi două biluţe albăstrui pe care nu te poţi opri să le priveşti. Un zâmbet ce te întoarce pe toate părţile, sfârtecându-te, făcându-te să roşeşti, să înnebuneşti din cauza frumuseţii lor divine. Tenul nu prea deschis, potrivit, cu o căldură a pielii ce se putea citi prin simpla privire a tenului…
Ce poate exista între mine şi o asemenea creatură de care am dat întâmplător, într-un tren?

Îmi deschid ochii şi sprâncenele îşi reiau locul normal. Mă privesc şi ştiu că arăt extraordinar de neîngrijită şi dezordonată în această clipă, îmi văd reflexia într-unul din geamuri. Şi geaca de iarnă mă face aproape gigantică, mă gândesc. Şi apoi, o iau de la capăt, ce contează? Oricum nu se uită la mine.
Aş vrea totuşi să pot să îmi prind părul acesta. Stă atât de urât….

Oftez, pentru a câta oară? Şi tresar când îmi dau seama că trenul se opreşte şi trebuie să ies. Mă uit spre acesta, însă e iar pierdut cu capul în nori, fără a mă observa. Se pare că azi nu vom mai face schimb de priviri, cum făceam întotdeauna când intram şi ieşeam din tren.

Azi, băiatul misterios, frumos, pe care l-am întâlnit într-o zi perfectă, însorită, a uitat cine sunt. Nu a ştiut, de fapt, niciodată cine eram eu, fata care îi zâmbeşte şi îl priveşte în fiecare dimineaţă, care îi transmite printr-o simplă privire toată dragostea de care ar avea cineva nevoie.
El nici nu îşi dă seama de existenţa ei. De existenţa mea. Şi doare, doare atât de tare că lacrimile încep să îmi curgă pe obraji în timp ce merg, depărtându-mă, căutând strada atât de cunoscută, pentru a ajunge la semafor şi a merge mai departe.

Şi trec şi pe lângă el, căci aici căile noastre se despart. El o ia spre dreapta iar eu spre stânga, şi nu ne vom mai întâlni decât mai târziu, când vom pleca acasă. Şi nu mă vede, nu îmi observă lacrimile, nu ştie cine sunt. Este pierdut în propriile sale gânduri şi în adâncul meu… ştiu că se gândeşte la o altă fată. Pe care, poate nu o cunosc, poate că nici nu o voi cunoaşte vreodată şi pe care… totuşi, o urăsc din tot sufletul meu.

Åži de ce nu mi se opresc lacrimile? De ce? De ce? De ce?
O să ajung curând la şcoală şi în mintea mea nu sălăşluiesc decât nişte idei mişele, ce-mi învârt rotiţele creierului pe toate părţile, dându-mi o durere infernală de cap.
Măcar de ar trăda pentru o singură dată locul nostru de întâlnire, atunci aş putea renunţa să îl mai privesc în fiecare zi… Căci eu, ştiu sigur, nu aş putea să nu mă duc azi, la aceeaşi oră fixă, să văd dacă a venit. Nu pot, nu pot, nu pot.

[center]*[/center]

Dacă nu va veni azi, dacă nu ne vom întâlni în tren, în acelaşi loc, voi renunţa.
Nu îl voi mai privi, nu voi mai spera ca el să îmi zâmbească de fiecare dată când ne vedem.
- Hei, noi mergem la un film acum, după ore, nu vii cu noi? Mă întreabă binevoitor colegul meu şi îl refuz, ca în nenumărate rânduri.
Plec, aproape entuziasmată şi înfricoşată, vrând să ajung la tren – mai repede, mai repede, mai repede. Şi nu ştiu când încep să alerg prin fulgii de nea ce nu contenesc a se opri. Vin din cer fulgi mari de zăpadă, acoperindu-mă cu totul, făcându-mă să măresc pasul, să îmi accelerez respiraţia, până ce ajung la semafor, mă opresc. Stau mai mult decât trebuie. Este verde, dar aştept să se facă roşu, şi iar verde, şi iar roşu… Până ce ştiu că trebuie să plec, şi alerg din nou, mai repede, mai repede, mai repede… mă dor picioarele, de abia mai pot respira, dar am ajuns la tren. Încă nu a sosit cel ce mă va duce spre casă.

Aştept nerăbdătoare şi nu ştiu ce este acest sentiment. Vreau cu atât de multă dorinţă ca el să nu apară? Nu… nu e asta.
Şirul gândurilor mele este oprit de sosirea trenului. Urc vijelios, luându-mi locul atât de preţios, în picioare, aşteptând. Aşteptând… Dar uşile trenului dau semne să se închidă.

NU. NU VÄ‚ ÃŽNCHIDEÅ¢I.

Şi ce e sentimentul acesta dinăuntrul meu? De ce nu a venit? De ce nu e aici? De ce face asta? Nu vreau să renunţ la el, la zâmbetul lui, la acest loc, la acest tren, la privirea lui şi ochii aceia ce nu contenesc să mă fascineze de fiecare dată… nu vreau să renunţ la simpla speranţă că într-o zi îşi va da seama că … da, într-adevăr, noi ne vedem aici mereu…
Şi lacrimile ameninţă să înceapă să curgă. Nu vreau să plâng şi încerc să mă abţin. Dar uşile vor să se închidă şi el nu vine.
DOAR DE NU AÅž FI FÄ‚CUT PROMISIUNEA ACEEA CU MINE ÃŽNSUMI.
E prea târziu să dau înapoi…

Şi apare! Inima mea bate mai tare decât oricând, se zbate cu atât de multă putere că am impresia că îmi va sparge pieptul. Urcă cu atâta rapiditate, fără a se uita înapoi, şi totuşi – având o mână în spate. Trage pe cineva după el, şi inima-mi accelerează din ce în ce mai tare, văzând tot ceea ce se întâmplă.

Băiatul meu perfect, a sosit. Este aici şi eu nu trebuie să renunţ la el. Dar… este de mână cu o altă fată, au fugit până aici, să prindă trenul. Îşi zâmbesc reciproc, se ţin de mână şi se sărută scurt, misterios, parcă ferindu-se, oferindu-şi iar câte un surâs.

Şi eu o urăsc pe fata aceasta de statură mică, veselă, cu părul brunet, scurt, ce stă atât de aproape de blondul pe care îl văd în fiecare zi…

Nu ştiu cum trece timpul căci sunt pierdută în spaţiu şi încerc să îmi ocup mintea cu miliarde de alte lucruri, să nu mă uit la ei, să nu observ ceea ce se întâmplă chiar în faţa mea. Sunt pierdută în propriul meu coşmar, secată de lacrimi şi sentimente, care de fapt nu sunt decât ascunse undeva adânc, aşteptând să ajung acasă să le pot dezlănţui.

Am sosit la destinaţie. Doar eu cobor aici. El rămâne, nu ştiu câte staţii mai merge. Trebuie să ies, aşa că, făcând aceiaşi paşi mărunţi dintotdeauna, mă îndrept spre ieşire.
Şi îi aud vocea atât de suavă şi blândă şi extraordinar de dulce şi mângâitoare, aproape trădătoare.

- Pa!

Îmi strigă uitându-se la mine, dând din mână, zâmbind cu atât de multă sinceritate şi blândeţe, de parcă îşi cerea scuze că azi nu m-a observat.

Băiatul de care sunt îndrăgostită mi-a vorbit, pentru prima oară după atâtea săptămâni de când ne întâlnim constant, 5 zile din 7…De ce nu pot fi doar fericită? Ce este amestecătura aceasta ciudată între ură pentru ea, dragoste pentru el, nenorocire şi ură pentru mine însumi, de ce lacrimile vor să curgă şi inima mi-e înţepată de miliarde de săgeţi, în timp ce scot un zâmbet pe jumătate sincer şi îi fac şi eu cu mâna, fără a fi capabilă să-mi mişc buzele?...

Căci acum, când mi-a vorbit, el se ţine de mână cu o altă fată şi inima lui îi aparţine acesteia...

[Teh]

Merci >:D<
Am mai scris ceva *been a while* şi nu ştiu de ce, dar îmi place. Hope you like it too ^^titlul e mai mult random, ofc.

Amphétamine

Te iubesc, te iubesc, te iubesc…

Te rog, dă-mi atenţie, întoarce-te spre mine! Sunt aici, aici… nu pot trăi fără tine. Eşti totul pentru mine. Eşti mai mult decât o rază de soare după un sezon ploios şi rece, înfrigurat… aşa cum este şi sufletul meu; tremurând. Da, tremură din pricina răcelii cu care îl tratezi. De ce nu te întorci spre mine? De ce nu mă cunoşti? De ce nu îmi zâmbeşti şi nu vrei să fii cu mine?
Eu… eu te iubesc! Te iubesc atât de tare încât aş fi capabil să fac orice pentru tine.
Mă auzi?Orice!

Tu de ce nu mă iubeşti?

O văd, trece pe stradă. Pe aceeaşi stradă ca întotdeauna. Merge spre casă acum. Ştiu unde locuieşte. Pe strada G., numărul 2, blocurile F 784, scara 5, apartament 8, etajul 3… O privesc cum intră în clădire şi îmi imaginez cum urcă scările, căci nu foloseşte niciodată liftul; îi place să urce şi să coboare scările, oricât de obosită ar fi… şi oricum, liftul nu merge de câteva zile, probabil va fi reparat de luni. Urcă, urcă… parcă îi aud picioarele încălţate în sandalele cu toc tropăind pe cimentul îngheţat. Stângul, dreptul… cu mersul ei atât de elegant şi de feminin. Probabil acum a ajuns deja în apartamentul ei cu două camere, frumos mobilat. Îşi lasă gentuţa pe o măsuţă de lângă uşă, exact la intrare. Îşi pune geaca de primăvară în cuier, îl are tot la intrare, pe holul strâmt. Acum se îndreaptă spre bucătărie, să verifice frigiderul. Va strâmba din nas, nu a mai făcut cumpărături de câteva zile. Şi se va îndrepta, uşor, cu paşi leneşi, obosiţi, cu picioarele goale şi reci, descălţate de sandalele negre de primăvară… Leneşă, va ajunge în dormitor unde va aprinde o lampă ce va lumina uşor camera.
Iar eu, stând pe stradă, o văd, căci de aici se vede perfect în dormitorul ei şi nu mă deranjează că stau printre tomberoane, mirosind gunoiul şi printre pisicile vagaboande. Atâta vreme cât o pot zări, pot sta şi în foc…
Se întinde cu braţele ei lungi şi albe şi îşi ridică pieptul în afară, privind pe fereastra imensă de la dormitorul ei. Îi place, noaptea, să stea să privească luminile oraşului; i se par fascinante, o citesc de atâtea ori în ochii ei, căci am un binoclu special de apropiere prin care îi pot vedea expresia feţei. Poartă o rochiţă albă, înflorată, ce se potrivea perfect cu sandalele negre pe care le purta şi cu gecuţa subţire pe care a abandonat-o în cuierul din lemn negru, simplu, elegant… la fel ca şi ea.
Ea! Da… cât de frumoasă apare în lumina pală din cameră. Este atât de albă şi are o expresie a feţei obosită, şi totuşi fascinantă! Cu părul blond, strălucitor, natural şi ochii aceia albaştrii sfredelitori ce par a scruta pe toată lumea, dar care, în adâncul lor, sunt plini de o blândeţe aparte, nemărginită, atât de fascinantă încât nu pot înţelege cum cineva nu poate fi nebun după ea…Atât de nebun încât să o urmărească tot timpul, să vadă ce face, să o privească, să ştie totul despre ea. Eu ştiu totul despre ea! Ştiu că o cheamă Maria Ann Bürges, mama ei era englezoaică şi toată lumea o numeşte Ann sau Domnişoara Bürges. Mie îmi place să o numesc Maria, Maria mea dulce, scumpă, blondă şi fascinantă, cu un zâmbet mai magnific decât al unei prinţese, fiind mai atrăgătoare decât orice mare madonă, având un stil special, fiind o femeie cum nu se mai poate întâlni… atât de unică încât mă sperie! Atât de frumoasă încât de abia mă pot abţine, pe stradă, să nu fug la ea şi să o ating… să îi mângâi părul frumos, lung, drept… să nu îi privesc mai de aproape ochii reci, albaştrii, la prima vedere, dar care debordează o asemenea căldură încât muşchii mei se încing, ochii mei strălucesc şi… şi inima mea zvâcneşte cu o asemenea putere animalică.
Mă tem de forţa pe care o are asupra mea, uneori, tocmai din pricina faptului că nu o să mă pot controla, nu întotdeauna… la cât de mult o iubesc!
Stă şi acum, această fiinţă minunată, despre care ştiu atâtea, o cunosc chiar mai bine decât pe mine însumi… stă şi se uită la luminile oraşului, căci este deja noapte, şi zâmbeşte trist, de parcă ceva dramatic s-ar afla în acele luminiţe… cât de frumoasă este! Maria a crescut într-un orăşel din Anglia, este o englezoaică pură, din pricina mamei ce a divorţat de tatăl ei; tatăl ei este rus. A trăit, aceasta, o parte din anii trecuţi, în Rusia. Are un frate, cu care nu ţine prea mult legătura şi toate rudele ei par că au uitat-o. Nu primeşte ajutor din partea nimănui, se descurcă singură. Lucrează la o agenţie de publicitate şi acum şase zile a fost promovată. Şeful ei este un bărbat grosolan, ce îi face, uneori, avansuri… Nenorocitul, blestematul, idiotul, îl boi înjunghia într-o zi, pe stradă, dacă îl voi zări! Căci nimeni nu are dreptul să tânjească la ea, la Maria mea…
Ea, care cu atât de multă sârguinţă, a învăţat tot timpul, la liceu, la facultate, şi-a luat masterul cu magna cum laude, ca peste tot, o fiinţă atât de inteligentă şi blândă, care se opreşte pe stradă, adesea, şi ajută câte o bătrânică să treacă strada şi dă, uneori, bani la cerşetori. Care tot ceea ce are a făcut cu mâinile sale, frumoase, albe, delicate şi fine. Care munceşte pentru ea şi e atât de singură şi ţine o ură adâncă în sufletul ei pentru toţi oamenii care au uitat-o; căci ea, frumoasa mea angelică, se simte singură şi probabil, probabil, îmi zic uneori, că nu poate ierta pe cei ce au lăsat-o baltă!...
Dar dacă ar ştii ea! Eu aş fi întotdeauna alături de dânsa şi nu aş părăsi-o niciodată. Ar sta în braţele mele şi aş mângâia-o, aş avea grijă de ea şi nu ar mai trebui să privească luminiţele acestea cu ochii aceştia trişti ce îmi rup sufletul în două…
Şi se îndepărtează, acum, de fereastră, merge către dulap… oh! Frumoasa mea… Maria! Îşi scoate o pijama uşoară, un prosop, lenjerie intimă şi se îndreaptă spre baie, dezbrăcându-se, lăsând lucrurile luate din dulap pe pat… Oh, îşi dă acea rochie jos, aruncând-o pe podea, întinzându-se, iar, leneşă… precum o pisică, graţioasă, fină şi mofturoasă… atât de rafinată! Elegantă, adorată… de parcă ar poza în faţa unei camere de fotografiat. Oh, cât de perfectă este! Ce trăsături, cât de feminine îi sunt gesturile, îi văd spatele, gol şi parcă întrezăresc şi umbra sânilor nu prea mari, dar plini, cu forme rotunde, frumoase, tari… oh, şi fesele sale frumoase, un fund mai graţios nici nu am văzut… nu mare, ci potrivit, cu picioare lungi şi glezne subţiri… iar pielea îi e atât de albă!
Oh, Maria… ce aş vrea să fiu lângă tine acum… şi intră în baie iar eu nu mă clintesc nici măcar o secundă din locul meu, nici măcar un centimetru. Nu îmi amintesc când am făcut ultima dată duş, sau când am mâncat ultima dată… nu îmi amintesc nimic decât ceea ce ţine de ea. Nu îmi este foame, nici sete şi nici somn şi nu am nevoie de igienă personală, atâta vreme cât o văd! Nu m-am mai bărbierit de multe zile şi parcă îmi simt barba mare şi părul prea lung şi uns. Dar nu mă interesează! Atâta vreme cât, cu ochii mei negri, mărunţi, acizi, pot urmări frumuseţea debordantă a Mariei şi delicateţea de care dă dovadă. Aşa că nu mă mişc, stau şi privesc spre fereastra dormitorului ei, aşteptând-o…
Apare, curând, înfăşurată într-un prosop, mai formidabilă ca niciodată, cu părul prins, căci făcuse, se pare, doar duş.. şi-şi lasă prosopul să cadă pe lângă trup… inima îmi zvâcneşte, toate sentimentele explodează în mine, îmi simt trupul greu, arde, gura mi se întredeschide, o vreau doar pentru mine… Oh! Maria… câtă frumuseţe! Ce trup frumos, alb şi ce sâni, exact cum mi-i aminteam… plini, doritori de atingere, de mângâiere… se îmbracă cu gesturi leneşe, uşoare iar eu o admir în toată goliciunea şi splendoarea ei…
Stinge lamba, se întinde, nu o mai văd, acum, decât foarte puţin, forme, umbre… nu trage niciodată draperia de la fereastra sa, îi place să doarmă aşa…cu luminile oraşului pătrunzându-i în cameră şi cu razele de soare de dimineaţă inundându-i camera, trezind-o… ah, de abia aştept să te văd şi mâine dimineaţă, draga mea… iubita mea! Dar până atunci, te las în aşternuturile tale, te las să dormi… şi să visezi, să visezi… căci eu te voi visa şi te voi revedea, negreşit, mâine dimineaţă.
Căci eu… eu nu te voi părăsi… nicicând!

[CENTER]
*[/CENTER]

Ce faci… ce faci Maria?
Oh… te văd! M-am speriat, pentru o secundă… am crezut că deja ai plecat. Dar nu, vorbeşti la telefon, te-ai îmbrăcat. Îmi pare rău că am pierdut trezirea ta de dimineaţă, când razele soarelui ţi-au căzut pe chip, pe trup, stând întinsă în patul tău mare, dezvelită de cearceafuri… căci aşa dormi tu, aruncându-ţi perna pe jos şi zvârcolindu-te ca o pisică mofturoasă… oh! Ce dor mi-a fost de tine, ştii? Ştii ce dor mi-a fost?
Căci am ajuns, negreşit, la mine acasă… dar mi se părea atât de gol apartamentul meu mic, mizerabil… şi totuşi, am curăţat totul rapid, cutiile de mâncare, conservele şi hainele nespălate, le-am spălat… e curat peste tot, acum. M-am bărbierit, am făcut o baie, am mâncat… îmi era într-adevăr foame. Trebuie să am grijă de mine, ca să pot avea grijă de tine… şi nu puteam lăsa acea mizerie în iatacul meu! Cum e posibil? Când miile de fotografii de pe pereţi, cu tine, mă urmăresc… îmi urmăresc mişcările, şi faptele. Ce bine mă simt, uneori, când ajung acasă şi văd pozele tale lipite pe pereţi. Fotografii pe care eu le-am făcut şi le fac încontinuu… în baie, pe hol, în bucătărie, în mica sufragerie şi în dormitorul meu! Da, peste tot, pe pereţi, sunt fotografii şi postere cu tine! Eu le-am făcut. Şi în calculatorul meu, tot tu trăieşti, într-una, peste tot şi numele tău îmi este scris peste tot, e parola de la calculator, de la telefon, parola de la viaţa mea… trăiesc doar pentru tine, frumoasa mea, Maria şi mă hrănesc cu expresiile feţei tale.
Oh! Cât de mult te iubesc.
Gata? Ai terminat convorbirea telefonică? Pleci? … te voi urma, nu ai nici o grijă! Cu mine alături, vei fi în siguranţă. Căci tu nu ştii de existenţa mea, dar nu contează… te voi urma şi într-o zi! Cândva, da… într-o zi… voi apărea în faţa ta. Dar nu aşa! nu, pentru că nu vreau să crezi că sunt un nebun şi nu vreau să ştii că te-am urmărit, nu vreau să te sperii. Am lucrat şi azi noapte la programul meu… în curând o să fie gata! Şi o să am destui bani cât să apar în faţa ta, demn de tine şi să te am în grijă! Ce frumos o să fie când voi apărea, cu un buchet imens de orhidee în faţa ta şi îţi voi spune că aş vrea, atât, să faci o plimbare cu mine… mi se pare incredibil! Dar o să se întâmple, ştiu… o simt! Trebuie să se întâmple şi o să îţi demonstrez cât de mult te iubesc, cât de mult te vreau… iar tu eşti nobilă şi ai nevoie de dragoste. Şi vei simţi! Oh, cât vei simţi că te iubesc şi vei vrea să mai ai alături, căci mă voi purta atât de frumos cu tine! Nu ai nici o teamă! Te voi răsfăţa, mă voi purta cu tine formidabil… căci eşti tot ceea ce contează pentru mine, Maria! Da… şi tu vei simţi asta şi mă vei vrea alături, nu? Ştiu că da, oh… dar cât ştiu! Trebuie să fie aşa… să ne iubim, să fim alături..
Şi până atunci, continui să fiu pe lângă tine, trebuie! Căci nu vreau să îţi pierd nici o mişcare. Nu vreau să întâlneşti pe nimeni… mai ştii bărbatul acela de îţi făcea curte? A trebuit să îl elimin! Nu ţinea la tine cu adevărat, nu îi puteam permite să fie în preajma ta… nu am ştiut să fie atât de uşor să cumperi un pistol! A apărut ca un accident normal… şi ce contează? Nu mă interesează! Acum nu mai prezintă nici un pericol. Nu e mort, dar nu contează, căci i-a pierit dorul de tine! Ah, cât de mult vreau să îţi fiu alături.
Acum, ea merge pe stradă iar eu sunt în urma ei. Îşi poartă, în servieta diplomat, proiectul pe care trebuie să îl prezinte astăzi. A lucrat atât de mult la el! oh! Nopţi îndelungi am privit-o, având ochii obosiţi şi necontenind să se oprească. Înseamnă atât de mult pentru ea, această muncă… şi eu o respect!
Oh, poartă tot o rochie azi, una parcă şi mai frumoasă, de un roz pal şi nişte sandale drăguţe, pe care nu le-am mai văzut, cu un toc ortopedic. E grăbită şi îngândurată, îngrijorată.
Oh, Maria… cât aş vrea să dispară cutele alea încruntate de pe chipul tău! Aş vrea să zâmbeşti tot timpul… parcă iar mă încing şi mi-e cald în pantalonii de in şi cămăşuţa din acelaşi material. M-am tuns, mă simt mai bine acum, ştiind că părul meu negru este curat, aranjat şi că dacă mă va vedea pe stradă nu se va speria de mine; chiar dacă port ochelari… am obosit, am nevoie de ei să văd, uneori…
S-a oprit la semafor şi mă opresc chiar lângă ea! Vremea e splendidă. Încă de dimineaţă a răsărit un soare arzător ce promite o zi foarte caldă. Maria îşi verifică geanta. E lângă mine… ahhh, face un pas mai spre mine, mă calcă. Mă simt atât de bine, cred că am roşit… şi ea a roşit, întorcându-se spre mine.
- Îmi cer scuze! şopteşte cu vervă, ruşinată, timidă, neluându-şi ochii de la ai mei… de ce eşti atât de frumoasă, Maria? De ce mă înnebuneşti? Îmi vine să îi iau mâna într-a mea şi să o sărut…
- Nu face nimic, domnişoară…
- Maria, se prezintă fără să îşi dea seama, lăsând faţa în jos, roşind, parcă nevrând să plece, deşi semaforul se făcuse verde. Eu nu o atenţionez cu privire la asta, îmi place prea mult să stau aici, aproape de ea, să îi aud glasul atât de suav…
Peste tot se prezintă Ann… sau cu numele de familie. Dar mie îmi zice că e Maria…
- Fritz, mă prezint şi eu cu un glas ciudat, temător, sperând că nu i se va părea straniu numele meu.
Ea zâmbeşte… iar! Atât de adorabilă îmi este. Oh, frumoasă Maria!
- Ce nume frumos, zice, fără a-şi ascunde admiraţia. S-a făcut deja verde! Ce neîndemânatică sunt… îmi pare rău, domnule Fritz, că v-am călcat! A fost nepoliticos, dar a fost şi doar un accident. Cred că mă veţi ierta, nu?
De ce îmi surâzi atât de energic? Ştii cât de mult înseamnă asta pentru mine?
Vrea să treacă, să meargă mai departe, dar am stat atât de mult, încât semaforul se face iar roşu. Când păşeşte, o maşină vine în viteză. Negândind, o prind de mână, o trag spre mine şi umărul său se loveşte de pieptul meu… tresare… un gest atât de fin, venind din partea ei. Parcă se lipeşte şi mai tare de mine, tremurând uşor.
- Vai, m-aţi salvat… îngână duios, iar eu îi zâmbesc.
- Se pare că îmi sunteţi de două ori datoare, domnişoară Maria.
Roşeşte adânc…
- Oh, chiar sunt, nu-i aşa? Spune-mi Maria. Îţi pot spune şi eu Fritz. Cred că sunt tare frustrantă pentru tine, nu-i aşa? într-o dimineaţă atât de frumosă…
- Dimpotrivă, mă trezesc vorbind, mi-aţi înseninat ziua… şi nu gândesc ce zic mai departe, cuvintele zboară de la sine – dar, ca să vă revanşaţi, va trebui să acceptaţi o invitaţie… la cină? Sau la prânz? Sau la micul dejun? Cine ştie, poate doar o plimbare prin parc?
Ce m-a apucat? Nu vreau… nu vreau să o sperii!
- Hmm… nu obişnuiesc să mă întâlnesc cu străini!
- Dar eu nu sunt străin. Ce? Nu ne cunoaştem. Eu sunt Fritz, iar tu eşti Maria, desigur… e greu să ne asemănăm, eu sunt hidos şi dumneata superbă. Te rog, acceptă o invitaţie umilă.
Râde, cât de duios…
- Hidos! Dumneata? Vorbeşti prostii… o să accept! – parcă nici ei nu îi vine să creadă – şi îmi spune adresa ei, de la agenţia la care lucrează. Îi promit să o iau diseară, la şapte. Are program toată ziua azi, îmi zice.
- Te pot conduce, oare, până acolo?
Şi nu ştiu de ce îmi spune „da” cu asemenea încântare…

Nu mă mai gândesc la nimic, e atât de aproape de mine… inima mea îmi sparge pieptul în mii de bucăţi, atât de tare bate. Aş vrea să pot să îi spun cât de mult o iubesc, dar pentru moment e de ajuns ca ea să fie lângă mine şi să o aud vorbind. E atât de voioasă şi energică în această dimineaţă şi parcă nu mai întrezăresc aceeaşi tristeţe a ei, ca altădată. Îi vorbesc şi eu cu vervă, cu încântare şi admiraţie şi o complimentez într-una, scuzându-mă pentru impertinenţă… ne înţelegem atât de bine! vorbim pentru prima dată, mă întreabă ce meserie am… Sunt sincer; programator de calculatoare… îmi spune că i se pare fascinant, că sunt inteligent. Îi zic că am fost şi profesor de matematică şi informatică şi aceasta se opreşte, roşeşte şi-mi zice că sunt mai deştept decât credea, că se simte prost, nu înţelege materiile fixe. Îi zic că ne completăm, nici eu nu pricep abstractul… deşi nu adaug că şi ceea ce am eu faţă de ea e abstract, nu fix, căci nu o dragoste de domeniul realului, e atât de profundă şi visătoare… dar nu îi zic asta, nu vreau să o zăpăcesc…
Prinşi în conversaţia noastră, nu am observat nimic în jurul nostru. Şi poate… poate trebuia să fiu mai atent, am gândit imediat în secunda în care un individ s-a apropiat de noi şi a început să tragă de servieta Mariei. Inima îmi bate din cauza nervilor, individul o smuceşte pe blondă, trântind-o pe sol iar eu turbez de nervi, mă iau după el, îl iau de gulerul cămăşii şi îi trag un pumn în faţă, lăsându-l lat, pe trotuar. Iau servieta şi nu mă uit la el, ajutând-o pe frumoasa mea să se ridice. S-a îmbujorat toată şi-mi mulţumeşte, având atâta beatitudine în gesturi încât uit de golan şi aş vrea să o îmbrăţişez… realizez că tremură, atunci când se ridică.
- M-am speriat tare rău… îmi mărturiseşte… iar eu nu mă pot abţine, o trag uşor de mână lângă mine şi o mângâi uşor pe păr, aceasta nu se împotriveşte, ci parcă e mulţumită, se linişteşte, inima revine la bătăile ei obişnuite…
Ea a realizat, oare, cât de tare îmi bate mie inima?
- Fritz… începe, dar nu poate termina, căci bărbatul ce voise să ia servieta nu era singur, încă doi indivizi s-au apropiat de noi, prin spatele Mariei… au cuţite în mâini şi atentatul acesta împotriva ei mă revoltă! Turbez de furie… am un temperament vulcanic. Uşor, las dulceaţa trupului Mariei… cu o greutate incredibilă! Dar o abandonez spre a o apăra. Iar ea trece, parcă cu voinţă, în spatele meu, speriindu-se de acei indivizi. Lumea ne vede pe stradă, dar nimeni nu sună la poliţie… oamenii nu se implică. Mă înfurii teribil… indivizii atacă, dar furios le arunc cuţitele din mâini şi îi lovesc cu picioarele, sălbatic… mă opresc, nu vreau să o sperii pe Maria. Aceasta surâde, când mă uit la ea, e încă speriată, vreau să ajung să o îmbrăţişez şi citesc expresiile de pe chipul ei. E speriată, dintr-odată face ochii mari, mari de tot şi deschide gura, ţipă… îi e frică de mine?
Nu… nu! vrea să şoptească ceva, dar nu reuşeşte. E prea târziu când o aud, cuţitul deja a intrat în spatele meu… o înjunghiere. Oare unde a intrat? Cuţitul intră iar, prin altă parte… pielea mea e fragilă. Doare, mă arunc la sol, cad în genunchi, sângele mi se prelinge pe trup.. îmi curge sânge şi din gură; iar eu nici nu realizez ce se întâmplă, parcă mi-a atacat creierul. Poliţia, sirene… se aud, dar ochii îmi sunt întredeschişi. Inima de abia pulsează. De ce nu bate tare? Căci alteori era de ajuns să o văd pe Maria şi înnebunea. Iar acum s-a aruncat şi ea jos, lângă mine, şi îmi ţine faţa în mâini… îmi vorbeşte într-una, dar nu prea ştiu ce zice. Mă uit la ea, îi zâmbesc. Inima de abia îmi mai bate şi conştientizez, acid, trist, dar resemnat… şi fericit că am putut, măcar, să vorbesc cu ea, da, astfel conştientizez că mor… mă sting, de aia nu îmi mai bate inima… prea multe cuţite mi-au fost înfipte în spate, în locuri ţintă…
- Te iubesc… mă aud şoptind, şi văd că înţelege, ştiu ochii ăştia, sunt plini de iubire şi teamă şi regret… şi, şi mai ce? ştiinţă? Se poate… îmi iese sânge pe gură şi din nas şi mă simt atât de dizgraţios, nu vreau să mă vadă aşa… dar nu mă pot controla. Inima de abia îmi mai bate şi nici nu îmi mai simt corpul din pricina durerii. Nici nu mă interesează, sunt în braţele Mariei şi nici nu îi pasă că se mânjeşte de sângele meu, mă trage şi mai aproape de ea, îmi mângâie părul, începe să plângă…
- Maria, nu te-am văzut niciodată plângând…mai zic, vocea de abia auzindu-se. Probabil crede ciudate aceste vorbe… dar lacrimile ei sunt atât de binefăcătoare, parcă îmi alină toată suferinţa, mă ajută să mă debarasez de trupul acesta, mă bucur că am putut-o apăra.
Dar ce va face de acum? Dacă eu nu sunt alături de ea?! Nu! nu trebuie să mor… regretul mă apasă, căci ştiu că nu mai am scăpare… îmi curge tot mai mult sânge din gură, e sărat, are un gust prost, dar lacrimile Mariei ce se revarsă pe faţa mea sunt atât de liniştitoare… ca şi braţele ce m-au înconjurat. E şi ea plină pe haine de sânge, de sângele meu.
Nu ştiu de ce mă simt atât de fericit… mor. Nu ar trebui să fiu trist? Dar nicicând nu m-am simţit atât de fericit şi de iubit şi împlinit. Nu vreau să plângi, Maria… vreau să îmi vorbeşti, dar parcă nu are cuvinte printre suspine, mă strânge mai aproape de ea.
- De ce mă părăseşti şi tu? De ce ţi-a luat atâta să-mi vorbeşti? Ce crezi, ce crezi! Că eu nu ştiu?
Atât îmi zice, reproşându-mi, strângându-mă lângă ea, plângând în hohote, plină de durere… iar eu mă întreb ce a vrut să spună prin aceste cuvinte, când inima mea mi se opreşte, nu mă mai doare nimic, nu mai am nici o zvârcolire în trup şi simt… simt cum ochii mi se închid pentru totdeauna şi imaginea Mariei dispare…

[Katniss]

Hello dear Teh.
Cât mă bucur că ai redeschis acest topic şi că ai postat un nou oneshot care pot spune că a fost cu adevărat o încântare pentru ochii mei. Modurile de expunere se întrepătrund într-un mod frumos şi armonios, aproape insesizabil. Descriere este foarte, foarte frumoasă, ai transmis tot acel amalgam de sentimente, într-un mod atât de plăcut. Ador titlul este pur şi simplu genial, la fel ca şi numele personajului masculin Fritz care m-a dus cu gândul la un savant nebun sau ceva de genu şi m-a surprins faptul că Maria ia reproşat că o părăseşte, să înţeleg că ea ştia de ,,obsesia'' acestuia. O singură greşeală am văzut, dar nu e gravă ai uitat să pui space undeva pe la începutul capitolului. Cam atât aştept o nouă creaţie. Bye, bye.

[Teh]

Thanks! apreciez enorm comentariul şi îţi mulţumesc sincer pentru părere. *hugs*

New one shot. Wrote it for someone.
( it's a shounen-ai/tragedy thing )

Nu are titlu. Nu am găsit nimic să se potrivească.
Hope you like it! Lectură plăcută!
*hugs*




- Ţi-ai dorit vreodată aşa ceva, Jack?

Stau încă la marginea patului său, încercând să îmi reprim lacrimile. Ochii îmi sunt probabil roşii, inima îmi bate nebuneşte din pricina sentimentelor contradictorii ce s-au născut în mine. Sunt trist. Trist şi furios. Pe lume, pe mine, pe natură, pe mersul stupid al lucrurilor. Îmi vine să plâng şi nu ştiu cât îmi mai pot abţine această nevoie – nevoie de eliberare. Aş vrea să plâng în hohote, să mă eliberez, să dau drumul acestei suferinţe ce îmi înăspreşte fiinţa şi sufletul şi mă întreb – încontinuu, neîntrerupt – de ce? de ce el? de ce eu? De ce noi?

Clipesc, ca pentru a-mi alunga toate aceste temeri, pentru a dezrobi aceste lacrimi ce sunt pe cale de a-mi perturba puţina linişte ce mi-a mai rămas în trup şi suflet, cap şi inimă. Îl privesc, încercând să citesc pe faţa lui diversele expresii ce mi le transmite. Îmi zâmbeşte, aşa cum o face întotdeauna, cu blândeţe şi căldură sufletească, contopind în arcuirea angelică a buzelor sale toată dragostea de care este capabil.
Îl privesc în continuare, nesăturându-mă de expresiile sale şi de aura atât de plină de dulceaţă pe care o emană. Are pielea albă, palidă şi cearcănele îi acaparează aproape toată faţa. Cearcăne negre, adânci ce sunt conturate cu perfectă morbiditate în contrast cu albeaţa pielii sale. Întinde o mână spre mine, vlăguită de puteri, mâna căreia nu îi este ataşată perfuzia. Mie mi-a fost întotdeauna frică să îi cuprind mâna într-o atingere, să mă apropii de el – deşi întotdeauna am vrut să îi alin fiecare suferinţă, să îi fiu alături şi poate doar din egoism, pentru a simţi căldura, sau răceala trupului său – să ştiu că este cu mine, că este viu, că este încă acel băiat pe care l-am cunoscut pe coridorul întunecat al unui spital.

Îi cuprind mâna cu nesaţ, aproape violent, regretând imediat din pricina unei grimase ce îi acaparează chipul. L-am bruscat. Îmi cer rapid scuze, neîndemânatic, bolborosind cuvintele, blestemându-mă pentru impulsivitatea mea şi pentru tristeţea cu care şoptesc cuvintele. Aş vrea să înlătur toată această neghiobie a mea, tot pesimismul şi gândurile negative ce s-au născut în mine şi ce continuă să se extindă, devenind mai complexe. Aş vrea să îi fiu alături, optimist, cu zâmbetul pe buze, să îl îmbrăţişez şi să îi spun că totul va fi mine. Deşi este o minciună. Deşi amândoi ştim că nu este decât o afurisită de minciună fără pic de valoare şi morală, şi că în final… în final!

- Nu te mai gândi atât de intens. La ce te gândeşti?

Îi simt atingerea rece, căci pielea îi este ca de gheaţă, aşa cum pare şi prin paloarea neobişnuită, secată, bolnavă a tenului. Dar nu mă deranjează, mă încălzeşte această răceală ce îmi este transmisă prin degetele sale. Îi strâng uşor mâna, stând încă pe scaunul de lângă patul lui. O duc la buze, sărutând-o uşor, cu delicateţe şi dragoste, închizându-mi ochii pentru a atenua cu puţin durerea pe care o simt adânc în piept, pentru a mai alunga din toate aceste furnicături ce mi-au atacat întregul corp şi durerea sufletească ce nu conteneşte de a mă vâna, de a mă prinde şi a mă întemniţa într-o cutie fără oxigen, fără viaţă… într-o cutie în care nu sunt decât eu şi sentimentele mele contradictorii, ura pentru acest fenomen şi depresia ce mi-a cuprins întreaga fiinţă… toate acestea se închid într-un colţ aproape pierdut al minţii şi sufletului meu, le uit pentru moment, le reneg şi mă las pradă întregii iubiri ce i-o port acestui băiat.

- Nu mă gândesc la nimic anume… ce spuneai?

Şi îl privesc din nou cum zâmbeşte atât de slăbit, cu toată puterea de caracter pe care o are. Dacă am analiza comportamentul fiecăruia – la nivelul personalităţii şi nu al limbajului trupului, eu aş părea cel bolnav, demoralizat şi scăzut. Dar cel ce se află în afurisitul acesta de pat de spital, nu sunt eu. Persoana care stă închisă între patru pereţi amărâţi, nenorociţi şi albi, nu sunt eu – nici eu nu sunt cel ce şi-a petrecut toate zilele din decursul ultimilor 2 ani prins într-un spital, unde singura distracţie oferită ar fi o plimbare în curtea spitalului, alături de alţi bolnavi deprimaţi, poate pe cale să părăsească această lume, sau în apogeul refacerii lor… Nu sunt eu persoana ce trebuie să îndure tratamente zilnice, perfuzii şi păreri de rău, priviri încurajatoare cu caracter fals din partea doctorilor şi a infirmierelor… nu, nu sunt eu cel ce a fost abandonat în acest spital, cu vizite foarte rare din partea familiei şi a prietenilor şi care trebuie să îndure acest tratament împotriva leucemiei în fiecare zi.

Eu nu sunt decât Jack, Jack Yankeys, un băiat obişnuit ce a obişnuit să facă parte din programe de voluntariat, făcând vizite în spitale, stând până târziu, uneori chiar şi noaptea. Stând, într-o seară oarecare, trântit pe coridorul unui spital, trist, molfăind la un sandviş de proastă calitate din spital, deprimat din pricina morţii unui pacient pe care îl vizita destul de des. Eu nu eram decât un băiat care terminase liceul, care îşi luase o perioadă liberă de un an înainte să urmeze colegiul şi îşi petrecea timpul în spitale… din pricina unei amintiri trecute, a unei mame şi a unui frate morţi de mult, singuri, într-o ţară străină.
Băiatul acesta, eu, stătea pe coridorul întunecat, neîndrăznind să se ridice, să vorbească sau să verse vreo lacrimă, dar plângându-l în tăcere pe pacientul mort, un băieţel de zece ani ce se stinsese din viaţă doar cu câteva ore în urmă. Diagnosticul fusese cancer…
În acea seară, pe aceeaşi porţiune de coridor, întunecată, eu nu eram singur. Alături de mine se mai afla o persoană, un străin, de a cărei prezenţă nu am fost conştient până într-un anumit moment şi ce, de altfel, nici nu observase existenţa unei alte persoane alături.
Plângea. Acest băiat necunoscut pe care de abia îl puteam distinge în umbrele nopţii, plângea. Tăcut, fără hohote şi încercând să se elibereze într-un mod silenţios, aruncând toată durerea din sufletul său afară cu ajutorul lacrimilor… un val de tristeţe m-a cuprins, gândindu-mă că era, poate, una din rudele vreunui pacient deja decedat.
M-am ridicat, fără a face zgomot şi am vrut să mă îndepărtez, să fug şi să îi las persoanei respective intimitate. Însă, nu am reuşit, căci tocmai în acel moment o altă urgenţă a intervenit în spital şi acea bucată de coridor, până atunci goală şi parcă cuprinsă de noapte, a fost brusc luminată şi cuprinsă de agitaţie, doctori şi infirmiere.
Din instinct, m-am dat într-un colţ, şi din pură întâmplare am dat de o altă persoană. Persoana ce mai devreme plângea. Ochii lui erau mari, umezi, albaştrii şi brăzdaţi de cearcăne. Cu tenul alb-gălbui, cu buzele deshidratate şi cu lacrimile amare curgându-i pe obraji, speriat de situaţie, de faptul că era văzut, că secretul plânsului său fusese descoperit. Alături, purta o perfuzie pe care o privea nedumerit, secat de lacrimi şi ruşinat, fiind cuprins de un val de căldură ce i-a înroşit puţin obrajii palizi – o undă roşiatică scurtă, trecătoare, incapabilă de a rămâne prea mult pe obraji atât de fragili, neputincioşi.

Aşa l-am întâlnit pe Harry. Plângând pe coridorul spitalului în care fusese internat. Pe vremea când l-am întâlnit eu, cu aproape o jumătate de an în urmă, situaţia lui nu se agravase atât de mult. Se putea plimba prin spital pe propriile lui picioare, părul nu îi căzuse în totalitate şi privirea sa putea fi încă distinsă ca cea a unui om ce lua tratament, care se vindeca. Dar nu fusese decât o minciună adusă din partea bolii, o minciună ce îi crease o speranţă frumoasă în suflet, uitându-se zilnic în oglindă şi văzându-şi ochii albaştri, încă cu paloare, aproape strălucind.

În acea zi, fără să ştiu, m-am îndrăgostit de acest Harry Hoffman, un băiat bolnav de leucemie – un băiat ce zâmbea, dar pe care îl prinsesem într-un moment negativ, deprimant. Mi-a zâmbit, chiar şi atunci, spunându-mi să-l scuz, întorcându-mi spatele şi vrând să dispară. I-am vorbit, ne-am împrietenit şi l-am vizitat în fiecare zi după acea seară.
Am crezut că era întristat din pricina situaţiei sale şi mă gândeam că poate tocmai acest lucru m-a atras şi înduioşat la el. Dar nu a fost asta. A fost privirea lui caldă, sinceritatea şi bunătatea cu care mă tratase printr-o simplă privire, de parcă Raiul şi Iadul se întâlniseră într-un singur punct, ceva inexprimabil, de parcă tot ceea ce exista în această lume se contopise în el. În ochii şi mişcările sale, cât şi în vocea lui suavă şi vorbele delicate. El, un bolnav ce în ziua aceea nu se afla în camera lui de spital, în patul deplorabil şi atmosfera bolnăvicioasă, în mirosul de medicamente, el – m-a făcut să îl ador, venerez, iubesc, din prima clipă în care l-am văzut, atras de o forţă suspectă, ciudată, nemaiîntâlnită până atunci.
Ceea ce simt pentru Harry nu am reuşit să simt pentru nimeni altcineva. Nici pentru părinţii sau fratele meu, pentru cel mai bun prieten sau pentru vreo iubită. Harry, după ce l-am cunoscut, a însemnat absolut totul pentru mine. Fiecare clipă, fericită sau odioasă, era constituită din acesta.
Mai târziu, am aflat că nu plânsese din pricina propriei sorţi. Era incapabil de a se complânge… Pacientul acela, din cauza cărui morţi mă întristasem, îl şocase, îl demoralizase şi se întreba, mi-a mărturisit, de ce a trebuit să moară?
Avea doar 10 ani, ştiai? Şi îmi vorbea în fiecare zi despre ce o să facă când va ieşi de aici şi cu cine se va întâlni şi câte lucruri va învăţa. Şi ce planuri avea pentru viitor – mi-a spus atât de multe încât simt că o parte din viaţa lui a rămas la mine, ştii? Şi nu am putut să nu fiu trist, să nu plâng şi să nu mă gândesc „de ce?” Mi-a spus într-o zi când încă mai putea să meargă şi nu era nevoie să îi împing scaunul cu rotile, când eram afară, la o plimbare uşoară prin curtea spitalului. Îmi zâmbea. Îşi pierduse tot părul, în acea perioadă, şi toată splendoarea pe care o transmitea în alte dăţi, era lipsită de culoare în acea zi. Deşi soarele se propaga asupra sa, el era gol, îndurerat şi fără energie trupească. Dar sufletul lui ardea în emoţii contradictorii şi îmi vorbea aproape cu patimă, deşi vocea lui suavă de abia se auzea în realitate. Dar acum ştiu, Jack. Ştiu de ce. E o întrebare stupidă, să ştii, pe care ne-o punem cu toţii, dar am început să mă obişnuiesc. Poate că este destinul, îmi zic uneori. Alte dăţi… mă gândesc că poate e pedeapsa pentru ceea ce am făcut noi altora sau chiar ceea ce ne-am făcut nouă! Ştii? Obişnuiam să fiu genul acela de persoană fără scrupule morale şi principii, umblam prin baruri, mă drogam… lucruri de acest tip - mi-a zâmbit, zărind neîncrederea de pe chipul meu şi m-a avertizat că vorbea serios - Boala aceasta pe care o port în trup, mi-a schimbat sufletul… suflet ce era pângărit, odios, oribil, pe care acum nu l-aş mai putea privi şi uneori îi mulţumesc lui Dumnezeu, ştii? Că mi-a dat boala aceasta, că sunt bolnav de leucemie şi sunt tratat în spitalul acesta, reuşind să cunosc atât de multe persoane minunate şi cazuri… excepţionale. Că pot să mă plimb acum, cu atâta bunăvoinţă prin această curte, alături de tine… că am reuşit să cunosc povestea unui băiat bolnav de cancer ce avea doar 10 ani fără să râd şi căruia pot să îi port povestea până în mormânt – mi-a zâmbit, cu încredere, cuprinzându-mi mâna şi strângând-o cu câtă putere era capabil, continuând pe acelaşi ton ce dorea a fi pătimaş, dar de abia auzit, cu buzele sale deshidratate mişcându-se cu ardoare, dar efort fizic – Aşa te-am cunoscut şi pe tine, îmbolnăvindu-mă. Aşa că de ce să mă întreb „de ce?” şi să blestem nişte momente atât de fericite? Pentru că eu, de fapt… sunt fericit! Că te-am cunoscut, că sunt aici şi că m-am schimbat, că nu mai fac lucruri nelegiuite şi am cunoscut pacea sufletească. Înainte, nu ştiam ce înseamnă să te rogi la Dumnezeu. Nu am ştiut că este atât de uşor să mulţumeşti cuiva. Nu am ştiut că este atât de simplu şi frumos să spui „te rog” şi să faci o faptă bună. Singurul lucru de care îmi pare rău este că nu o să mă fac bine. Şi ştii de ce? nu să îmi reiau viaţa, nu asta mă interesează. Ci dacă aş fi din nou sănătos, aş putea să merg pe străzi şi să ajut oameni. Aşa cum şi tu m-ai ajutat pe mine şi cum şi ceilalţi m-au făcut să mă schimb. Aşa cum şi boala aceasta pe care mulţi o numesc „nenorocire”, a fost o binecuvântare pentru sufletul meu…
S-a oprit, în acel moment şi am stat faţă în faţă pentru câteva secunde. M-a tras uşor lângă el, proptindu-şi capul de umărul meu şi legându-ne într-o îmbrăţişare uşoară, dar care îmi ardea pieptul.

Mi-am înfăşurat braţele în jurul lui şi i-am sărutat uşor gâtul, lăsându-l să îşi propage toată greutatea asupra mea.
- Te iubesc, Harry… i-am zis atunci, la ureche, uşor – atât de uşor încât mă întrebam dacă m-a auzit, de abia abţinându-mi lacrimile şi vrând să îi spun că „totul va fi bine”. Dar atunci fusese momentul în care problemele începuseră cu adevărat, tocmai în acea după amiază, când îşi lăsase greutatea în puterea mea. A trebuit să îl port în braţe până în camera sa, unde i-a fost administrat un medicament.
- Mulţumesc, Jack, mi-a zis când l-am aşezat acolo şi i-am sărutat fruntea. Iar eu m-am întrebat dacă îmi mulţumeşte pentru gestul în sine sau pentru iubirea pe care i-o port.

- Spuneam că mi-aş dori să merg în faţa acelei ferestre… ştii? – s-a oprit, tuşind uşor şi speriindu-mă, făcându-mă să mă ridic rapid de pe scaun, vrând să îl ajut. Mi-a făcut semn cu mâna să mă opresc, deşi încă aveam prinse degetele sale într-ale mele, uşor, pentru a nu-l răni. Voiam să îi sugerez să chem doctorul, sau să întreb dacă îl pot pune în scaunul cu rotile, pentru a merge în faţa ferestrei, dar a continuat şi nu mi-a lăsat timp pentru aşa ceva.

- Aş vrea să merg acolo şi să privesc, pentru mult timp. Să văd ce este afară şi mi-ar plăcea să fie multă lume jos, să fie o şosea şi maşini şi multă agitaţie, să fie noapte şi să fie multe lumini… şi după ce am privit atât, să mă urc acolo şi să sar - am tresărit, gândindu-mă ce vrea să spună, făcându-l să râdă, deşi râsul său semăna mai mult cu o tuse seacă – nu, nu în felul acela. Să sar şi să zbor… înţelegi?

- Cred că da, am răspuns, cu toţii ne dorim aripi…

A zâmbit, din nou, arătându-mi privirea aceea de „nu, prostuţule” şi a vorbit.

- Nu, Jack. Eu nu aş vrea aripi. Aş vrea doar să ies acolo şi să zbor, aşa cum sunt acum, să zbor deasupra tuturor şi să mă simt… uşor, liber, neîncătuşat şi neîntemniţat… doar pentru câteva secunde, atât, să pot zbura şi atunci când ies pe fereastră, să nu mă prăbuşesc la sol. Ştiu că nu e posibil, dar mereu mi-a plăcut ideea aceasta…



Stăm de mult timp în camera aceasta, nefăcând nimic şi amurgul se va ivi curând, afară. Ne privim, acesta uitându-se din când în când la fereastră şi continuând să îşi etaleze acea expresie fericită, dar vagă. Eu îi strâng încă degetele în mâna mea şi îmi doresc să îl apropii, deşi bătăile inimii mele nu cred că ar rezista. Mi-e frică. Mi-e frică să plec acasă şi să mă întorc într-o dimineaţă şi să nu îl mai găsesc aici, să nu îi mai găsesc sufletul aici, decât trupul învelit într-unul dintre acele cearceafuri albe, morbide. Mi-e teamă că voi deschide uşa acestei camere într-o dimineaţă şi Harry nu va mai fi acolo să îmi spună „bună dimineaţa”… dar, pe de altă parte, mă întreb, aş fi oare capabil să stau aici? Să stau lângă el atunci când moare şi să nu mor şi eu odată cu el?

Harry îi spune doctorului, atunci când vrea să se retragă, că ar vrea să meargă puţin afară pentru că simte nevoia de a lua aer, aer curat. Doctorul consimte, uitându-se la mine ciudat, fără speranţă iar inima mea se sparge în mii de bucăţi, înţelegând care este diagnosticul din această seară. Harry nu mai răspunde deloc la tratament, se simte din ce în ce mai rău iar sufletul meu nu cred că poate să reziste acestor veşti. Dar trag căruciorul cu rotile şi îl iau în braţe pe Harry, aşezându-l. Nu are perfuzie acum, este liber în aceste ore, va primi una mai târziu, deşi nu îl va ajuta la nimic. Coborâm cu liftul şi el vorbeşte cu doamnă în vârstă pe care o cunoaştem amândoi. O rudă a unui pacient care urmează să fie externat curând. Ne urează numai lucruri frumoase.
Câteodată cred că toţi ştiu ce iubire îi port eu lui Harry, că nu este prietenie şi nici alt sentiment decât pură iubire, una platonică – s-ar putea spune, uneori… câteodată mă întreb „dacă ar fi fost sănătos, l-aş mai fi iubit la fel de mult?” şi nu am un răspuns la această întrebare, urându-mă pentru gândurile mele. Dar nu contează „cum”, „dacă” şi „de ce”. Contează că acum îl iubesc.
Acum, când intrăm în curtea spitalului iar eu împing căruciorul, mângâindu-i uşor gâtul. Îi dau haina mea, atunci când ieşim afară, este puţin răcoare iar apusul este superb, îmi spune Harry. Îi place mult să urmărească soarele cum coboară, cum dispare şi cum luna îl cucereşte. Îi place mai mult decât răsăritul, ştiu asta – ştiu atât de multe lucruri despre Harry.
Îl plimb puţin, îl las să ia aer. Şi ne oprim. Mă opresc şi înconjor căruciorul, apar în faţa lui şi îi zâmbesc şi eu, pentru prima dată în ultimele zile.
- În sfârşit, îmi zice cu o fericire pe care nu şi-o poate ascunde, ţi-ai dat şi tu jos faţa de căpcăun şi ţi-ai arcuit buzele alea…
Râd din pricina remarcii făcute de acesta.
- Ah, vă mulţumesc, câtă politeţe, fac o pauză – Harry, vreau să încerc ceva, uşor… bine?
Dă din cap în semn afirmativ şi nu mă întreabă nimic, căci are încredere în mine. Urcăm cu liftul, mergem până pe acoperişul spitalului iar eu îl iau în braţe, eliberându-l din cărucior şi purtându-l în braţe, îi şoptesc: Neîncătuşat şi neîntemniţat…
Acesta nu pricepe prea bine ce se întâmplă, dar simţim aerul de pe acoperit, privim apusul superb şi luminile ce se aprind în oraş, precum şi maşinile şi miile de oameni ce se revarsă în preajma noastră, undeva prea jos şi departe pentru a-i putea zări sau simţi cu adevărat.
Iar eu îl port în braţe pe Harry cu paşi grăbiţi, neţinându-l prea aproape de pieptul meu, dându-i senzaţia de eliberate, de libertate şi uşurare, de parcă nu ar fi purtat în braţele mele şi ar zbura, singur, în noaptea ce urmează să apară, alături de luminile oraşului, de oameni şi maşini şi de apusul superb pe care îl iubeşte. Braţele-i sunt înfăşurate cu uşurinţă în jurul gâtului meu, superficial, căci ştie că nu îi voi da drumul.

Ne oprim… inima mea zvâcneşte cu o putere incredibilă. Mă simt viu, mă simt… fericit. Văzându-i expresia lui Harry atunci când ne oprim, inima mea este supusă unui nou cutremur… şi el este fericit, poate mai mult ca oricând.

- Mulţumesc, îmi şopteşte iar cu acel ton suav pe care îl ador.

Îl trag aproape de mine şi îi întâlnesc faţa, pielea rece, îl întreb dacă îi este frig… îmi răspunde că este bine. Îi caut buzele mici, deshidratate, crăpate şi la fel de îngheţate ca restul trupului său. Îl aduc şi mai aproape, îl sărut uşor, cu tandreţe, ţinându-l aproape de mine şi simţind valul de căldură ce îmi inundă trupul şi sufletul, fericirea ce mă doboară la nivel fizic şi psihic este incredibilă… şi îi simt degetele de gheaţă strângându-mă şi mai tare, sărutându-mă şi el cu câtă forţă este capabil, temător de faptul că aş putea să mă depărtez de el. Dar nici eu nu vreau şi continui acest sărut, ţinându-l cu siguranţă şi dragoste în braţele mele, pe acoperişul acesta nenorocit al unui spital, alături de apusul soarelui ce pare a semnifica un final, un final pe care noi doi încă nu îl cunoaştem…


Cutremuraţi, ne depărtăm feţele unul de celălalt şi privim cerul, semiluna ce a apărut pe cer câtă vreme noi nu i-am arătat nici pic de atenţie.
Nu ştiu ce îmi va aduce ziua de mâine. Nu ştiu dacă mă voi întoarce în camera lui Harry, acea odăiţă de spital şi îl voi pune pe pat, iar acesta va închide ochii pentru totdeauna. Nu ştiu dacă se va întâmpla sau nu un asemenea lucru… şi nici nu doresc să aflu, nu acum, într-un moment atât de plin de fericire pentru mine. Nu ştiu dacă, poate, mă voi duce acasă şi atunci, în timpul acesta nefast, Harry va închide ochii pentru totdeauna. Şi nu vreau să mă gândesc la acest lucru acum – mi-e teamă de acea clipă şi sunt înfricoşat de reacţia pe care o voi avea, de zguduitura pe care o va avea întreaga mea viaţă.
Dar… nu vreau să mă gândesc acum la asta.


Îmi îndepărtez ochii de la cer şi îi poziţionez asupra lui.
Îmi arată un surâs splendid, vibrant, mai frumos şi mai fericit, mai bogat şi însufleţit decât orice altceva am văzut în întreaga mea viaţă, chiar şi cu paloarea lui atât de bolnăvicioasă. Iar eu nu îmi pot abţine un alt zâmbet şi un sărut scurt pe frunte.

- E frig, Harry, hai să ne întoarcem în camera ta.

- Bine, Jack… Jack?

- Da, Harry?

- Mulţumesc.

[Mizantropul]

Citindu-ţi ultimul oneshot...m-am simţit gen la fundul unui canion şi uitându-mă în sus, adică mă simt foarte mic.
Câtă măiestrie în descrierea personajelor, mi-a plăcut, deşi trebuie să fiu sincer m-am cam speriat când Harry mărturisea că-i mulţumeşte unui zeu că ia dat o viaţă de excrement, adică e cam exagerată venerarea, da în fine cine usnt eu să fac observaţia aceasta.....De obicei oamenii care-s aşa vulnerabili la boli, răni, când se îmbolnăvesc, când totul pare fără scăpare, abia atunci îşi întorc speranţele către zei, să vină să păşească pe podeaua plină del acrimi ale muribunzilor, dar până la urmă, omul tot e vindecat de alt om, sau moare...iar zeii n-au coborât niciodată să-şi ude picioarele...
Oricum mă fascinează tristeţea textului, dar şi încercarea de a-l îmblânzi cu o "parte bună", eh mor încet şi degradant, da măcar mi-am făcut prieteni buni. Te face să te gândeşti oare unii oameni îşi pot face prieteni doar dacă dumnezeu le dă de la naştere boli groaznice cum ar fi leucemia?...te face să te gândeşti puţin..

Of fiind nou nici nu ştiu ce să citesc, că aici sunt sute şi sute de pagini, volume întregi, nici nu ştii de unde să-ncepi, să nu neglijezi pe cineva vai.

Cum zicea un user mai bine ar scrie toţi odată pe săptămână, sau lună, câte un capitol epic.
Măcar aşa am aveam milă de leneşii ca mine :P (nu numai lenea da na mă dor ochii de la ecran of)

Noroc ! Şi forţa, adică inspiraţia să fie cu tine!

[Teh]

[CENTER]Carina[/CENTER]

Mi-e dor de vremea când, abandonat în atelier, lucram continuu, până la epuizare, la tablourile şi picturile mele. Eram prins de imagini, visam, pictam cu sufletul, cu mintea şi mâinile mi se detaşau, nu mai erau ale mele. Erau pierdute undva între spaţiu şi conştiinţă, fără a-mi aparţine, ca un dar divin ce nu era al meu, nu eram eu, fiind doar un misionar ce făcea, crea, picta... eram pierdut în culori, în imagini pe care nu le voiam scoase din minte. Trăiam din ele, din tot ceea ce aveam, ce făceam, îndeplinindu-mi pasiunea, misiunea... o numeam „misiune”, o iubeam, o divinizam şi îi acordam totul: dragoste, atenţie, fiinţă, orice ar fi dus la îndeplinire, saţietate, satisfacere.
Iubeam să stau trântit pe patul îngust din atelier, când eram obosit, frânt, spre dimineaţă şi adormeam adânc, zâmbind, fericit că învăluisem iar o pânză cu imagini, culori şi reflecţii ce, deşi nu erau ale mele, le primisem, mă caracterizau, veneau din mine, totuşi... eram şi eu o creaţie a cuiva mai mare decât mine şi trebuia, aveam nevoia imperioasă de a face asta cât şi datoria, să merg mai departe, să arăt, să... pictez.

Dar s-au dus de mult vremurile acelea când eram prins cu orele, zilele în atelier. Nu aveam preocupări, iubeam doar pictura şi mă dedicam, nevăzând toate erorile pe care le produceam şi lipsa vădită de talent. Toate erau abstracte, nu transmiţeau nimic. Le privesc acum cu obiectivitate rece şi crudă, înţelegându-le şi speriindu-mă din aceasă pricină.

„Nu eşti bun de nimic! Astea numeşti tu picturi? Caricaturile astea? Ce înţelegi tu din ele? Sunt doar nişte culori aruncate aici şi colo şi... un dezastru! Un dezastru! Sper că nu vrei să ieşi cu aşa ceva în lume, să mă faci de ruşine...” îmi striga nevastă-mea când i-am arătat, satisfăcut, cu vervă şi dragoste, lucrările mele asupra cărora îmi aruncasem atâtea luni din viaţă. Nu îi plăceau, nu le aprecia, nu mă vroia pictor. Voia să fiu doctor, avocat, ceva ce ar aduce bani... bani, ce bani, doamna mea? Săraci suntem, vom fi şi vom muri, căci sufletul nostu e prins într-una din picturile acestea abstracte. Le-am închis acolo, împreună, să se certe pe vecie, să se iubească şi urască, să se înţeleagă cu nenorocire şi dulceaţă; împreună. În timp ce noi doi, tot prinşi în trupuri, ne luptăm aici în fiecare zi cu vorbe urâte şi degradate.

Mi-e dor să ţin pensula-n mână. Dar nu mai pot, mi-am pierdut dăruirea de altă dată. Eu nu pot crea decât dacă mă dăruiesc total, şi nu mai pot... îmi lipseşte viaţa, sufletul. Sunt mort în trupul meu viu, sănătos, deşi pe dinăutru sufăr, sunt bolnav, pe moarte, poate vă voi dispărea, mă voi evapora odată cu picturile mele... dar nu vreau, nu vreau ca ele să dispară. Vreau să dăinuie, în atelierul meu prăfuit, vopsit pe jumătate într-un roşu aprins, degradat, cu patul îngust aşezat într-un colţ cu toate uneltele mele, pânzele, pensulele, culorile şi tablourile aruncate şi agăţate peste tot.

„Tu eşti bărbatul meu! Nu vreau să stai acolo şi să te joci şi relaxezi toată ziua cât timp eu ţin casa curată şi... şi aşa suntem săraci! Ne-a plecat şi ultima servitoare că nu am mai plătit-o...’ îi auzeam vocea nervoasă, coborând, ajungând la disperare, vrând parcă să se arunce în genunchi în faţa mea şi să mă implore. Dar era prea mândră să facă acest lucru, şi mai ales în salonul nostru sărăcăcios cu mobilă învechită, moştenită de la părinţii mei. Stăteam amândoi acolo, la lumina unei candele şi ne priveam cu dragoste şi totodată ranchiună, înţelegere şi disperare căci opiniile şi visurile noastre erau diferite. Şi totuşi, sufletele noastre erau legate cumva, erau împreună împinse într-una din creaţiile mele, sau poate chiar în toate... şi noi eram aici... Aici! Dar ce să facem împreună aici? Şi totuşi, trebuia să fim amândoi, altfel... altfel nu avea rost, nu mai puteam, poate dispăream sau poate continuam să suferim, dar mai tare, mai disperat. Sau poate că am fi fost fericiţi, independţi, dar totuşi goi. Şi goi suntem şi acum, nu suntem?
Şi nu se aruncă totuşi în genunchi, îmi vine să o fac eu, dar nu ştiu cum, nu am mai făcut asta până acum, nu m-am aruncat la picioarele nevestei şi nu i-am sărutat rochia, trăgând de ea şi implorând să mă ierte, să mă iubească, să mă ajute...

„Ce vrei? Să merg să muncesc eu acolo în locul tău? Asta vrei? Să ajung să spăl haine, să calc ca o servitoare? Eu? Să fac aşa ceva ca să ne fie bine la amândoi, când tu eşti bărbat! Bărbat puternic şi sănătos şi te arunci acolo, în atelierul tău mizer, uiţi de nevasta şi datoriile tale... nici un copil nu ai putut să îmi dai, măcar aveam cui să împărtăşesc dragostea aceasta şi nu m-aş ti transformat într-o stană de piatră, şi totuşi... nu sunt atât de rece, căci te-am iubit şi acum am ajuns să te urăsc atât de tare că nu mă pot despărţi de tine! Eşti ca un parazit... m-ai invadat şi acum mă distrugi. Tu nu ştii să ai grijă de mine! De ce te-ai mai însurat?”

Eu nu zic nimic, ca de obicei, eu tac şi o privesc, aşa cum pot, îngândurat, lovit, fulgerat şi ea mă priveşte ochii acizi, dar gata să plângă, să se spulbere, căci nu mai poate singură, are nevoie şi ea de mine, şi eu de ea, dar nu ştim cum să facem, suntem incompatibili. Ea vrea ca eu să fiu altfel. Eu... eu nu vreau nimic, eu vreau să mor, să dispar, să nu mai ştiu. Şi totuşi, nu vreau să îi las trupul singur, aici, îngheţat, când sufletele noastre sunt departe. Trebuie să aşteptăm, să îndurăm împreună.

Ştiu ce vrea... vrea să-i spun că totul va fi bine. Dar nu pot, nu pot să îi zic că o voi proteja, că vom scoate asta la capăt, niciodată nu am vrut, niciodată nu am ştiut. Şi ea ştie că eu nu o să o fac, şi asta o disperă, are nevoie de siguranţă, chiar dacă e o părere prea optimistă sau minciună. E capabilă să creadă orice, orice, dar numai să vorbesc cu ea, să îi zic, să nu o mai tratez cu răceală, cu tăcere şi cruzime...

Mă urăşte? Dar şi ăsta e un sentiment, unul tare puternic, şi ea îl simte pentru mine. Poate şi eu pentru ea. Sau poate că doar ne iubim, prea mult pentru a ne da seama...

De ce m-am însurat? Dar de ce ai spus „da”. Da, bine întrebat, Carina, de ce m-am însurat eu cu tine? Pentru că îmi întorceam capul după tine de fiecare dată când treceai pe stradă, căci ai fost singura care a ştiut să aibă grijă de mine şi eu nu am ştiut, e drept, să te preţuiesc. Suntem mizeri, dar te-am iubit şi ştiu că o fac şi acum, mai mult ca orice. Cu rochia ta albă, nouă, când te-am văzut în târg, cu ochii aceştia negri, pătrunzători şi părul tău brunet, lung şi cârlionţat, lăsat pe spate. Aveai buze plne, seducătoare, şi o privire agasantă, pasionantă, ce fura inima întregului târg. Erai mai frumoasă decât orice văzusem şi ştiusem eu, chiar mai frumoasă decât ceea ce cream, decât pictura. Şi voiam atât de tare să fii a mea, că nu mă puteam controla. Îmi întorceam privirea, fugeam spre tine, îţi făceam curte, îţi aduceam flori, te iubeam prin priviri şi gesturi, aşa cum numai eu ştiam...

Şi tu de ce te-ai îndrăgostit de mine şi m-ai îmbrăţişat? Mi-ai zis „da, da, da! Hai să ne căsătorim... eu fără tine, nu mai pot...” de ce? Pentru că erai nebună după mine, aşa cum eram şi eu după tine, după sufletul şi trupul tău? Căci te iubeam atât de mult că nu mai făceam diferenţe, simţeam nevoia să faci parte din mine, să fii a mea, doar a mea şi cu mine, împreună, noi doi... să formăm un tot, unul singur.

Şi ai fost, şi eşti, nu-i aşa, Carina? Sursa tuturor suferinţelor şi fericirilor mele. Din pricina ta nu mai pot picta, nu mai pot, m-ai secat, mi-ai luat totul şi stau aici, în salonaşul mizer, alături de tine. Din pricina ta nu pot să merg acolo, afară, să muncesc, să fac bani, căci pot... Pot, dar nu vreau, vreau să fii alături de mine aici, să suferi cu mine. Dacă am avea bani, ştiu sigur, m-ai părăsi. Tu nu poţi să mă iubeşti decât în sărăcie, aşa cum suntem acum, căci suntem doar noi doi. Şi pictura am abandonat-o pentru tine, îmi lua prea mult timp, căci se interpunea între mine şi tine, sentimentele noastre şi senzaţiile create doar de noi doi. Eu nu am nevoie de nimic, doar de tine, şi banii sunt relativi. Iar tu mă iubeşti doar sărac şi dăruit, umil dar nu degradat... aşa cum sunt eu acum; vrei să îmi reproşezi, să fiu inutil, să mă subjugi, să te chinui şi tu odată cu mine, să fim împreună, în agonie...

„De ce nu vinzi picturile alea? Să facem şi noi un ban cinstit, o să ajungem să nu mai avem ce mânca... de ce? Aşa urâte sunt, că nu le cumpără nimeni? Gata, nu mai vreau, du-te şi distruge-te în atelier, o să am eu grijă să plec, să te las singur...” dar ştie că e o ameninţare inutilă, nu o va duce la capăt, iar eu nu mă voi întoarce în atelier, mă voi apuca de un alt viciu, o altă artă, inutilă şi incompletă, care îmi va lua timp mult şi mă va subjuga, uitând de ea parţial şi ea va suferi, dar va ştii ce să facă, va spăla şi haine, va şi călca pentru alţii şi mă va aştepta, să ţipe la mine şi să mă iubească cum doar ea ştie. Da, femeia aceasta... femeia aceasta...

„Carina, eşti roşie toată...” îi zic ca din senin, de parcă acesta era tot subiectul nostru, ca un răspuns şi se înfurie şi mai tare, cu lacrimi mari căzându-i pe obraji. E tristă, e distrusă, dar nu pleacă, ea nu ştie şi nici nu vrea să părăsească. Simte că am nevoie de ea şi că fără aceasta voi dispărea. Dar nu e adevărat, dacă m-ar da la o parte, aş ştii să îmi revin, să fiu eu din nou, acela ce eram înainte să o cunosc, să o iubesc, înainte ca ea să mă fi subjugat în asemenea manieră. Sau poate şi mai bun, şi mai rău şi crud şi stăvilitor. Dar nu... ea nu mă lasă, şi nici eu nu vreau, acum, căci nu pot să îi dau drumul, dar dacă m-ar da ea la o parte... dar nu o face, o ştiu, o simt din adâncul sufletului şi inimii mele.

Şi mă apropii de ea, sunt un sărman, un nenorocit... mă arunc în genunchi, sfârşit, fără lacrimi şi fără cuvinte, fără bătăi puternice de inimă. Sunt eu... aşa cum am fost de când sunt cu ea, sunt sfârşit şi fără senzaţii, şi totuşi de o profunzime atât de periculoasă că nu ştiu de unde a izvorât. Îi apuc rochia cu ambele braţe, o trag aproape de mine, îi îmbrăţişez picioarele şi ştiu că lacrimile ei s-au sfârşit, că nervii ei se potolesc. Îi sărut rochia, îi cuprind mâinile, le mângâi, încep să o sărut, să mă ridic, să îi ating buzele cu degetele şi să îi cuprind gura, trăgând-o aproape de mine, îmbrăţişând-o, iubind-o...

*

Îmi imaginez străzile goale, din amiază, prăfuite şi casa noastră, din afară, cum se va vedea şi mai târziu, derăpănat. Iar eu şi Carina, tot stând în salonaşul ăsta, cu sentimentele crescânde dintre noi, cu reproşuri, suferinţi, lacrimi şi mâini obosite de atâta muncă. „De ce”-uri nesfârşite, lacrimi ce nu vor seca, gesturi noi şi vechi şi nemuritoare declaraţii sfâşietoare, în revers...

Doar eu şi Carina şi în special Carina, iubind, plângând, sfâşiind cu dinţii ei puternici tot ce am mai scump, terminându-mă cu fiecare secundă şi pentru fiecare nelegiuire provocată, câte-o lacrimă nepreţioasă o să i se scurgă pe obraz.
Suntem doar doi nenorociţi prinşi în vâltoarea aceasta; dar suntem împreună, împreună... eu şi Carina.

[Teh]

[DreamGirl]

Ai un stil din care as mai citi inca multe one-shoturi, mult mai multe. Ai reusit sa descrii perfect atmosfera de vid interior, de disperare si deznadejde si ahhh... I loved it! M-a emotionat. M-a intristat. M-a intors pe dos. Asa cum numai ceva bine scris poate. Am fost asa de adancita in povestioara ta, incat mi-a parut teribil de rau la final, cand s-a terminat, caci as fi vrut tare mult sa aflam mai multe detalii, in special despre adevaratele motive din spatele sinuciderii mamei ei si despre tot ceea ce le-a facut viata atat de oribila.

Mi s-a parut interesanta ideea cu camera in care se regasea si in care isi cersea sfarsitul totodata. La fel si personajul unchiului Dem, o prezenta ce-mi inspira atat siguranta, cat si delasare intr-un mod greu de explicat. Apropo, "Am sunat pe unchiul Dem" - nu bag mana in foc ca varianta ta e complet gresita, dar cred totusi ca e mai ok "L-am sunat pe unchiul Dem", cel putin asa imi suna mie. Ce mi-a mai placut a fost si veridicitatea cu care ai descris stilul de viata al protagonistei tale, acea delasare completa si abandonare in mrejele viciilor, doar pentru a estompa realitatea si tot ceea ce cuprinde aceasta. Frumos. Trist si deprimant, dar frumos.

Sper ca n-ai uitat de topicul asta si ca vei mai trece pe aici cat de curand, pentru ca eu una abia astept sa mai citesc ceva scris de tine! ^^