Life Hurts

[Addeh]

Va multumesc foarte mult pentru critici si sfaturi, o sa imi indrept greselile:D

Capitolul 3

Nu mi-am dat seama cand am adormit, cert e ca imaginea lui Josh a devenit ca o umbra. Pare atat de ciudat tot ce s-a intamplat pana acum, un vis, as putea spune.
***

Timpul trece foarte repede, iar ceasul este de acord cu mine, trezindu-ma la ora 8:30 dimineata. Intru in baie; un dus revigorant este perfect. Las apa sa-mi cada pe trup, cazand intr-o stare de calm si relaxare. Inca ma gandesc la tot ce-am irosit pana acum, am pierdut zambete si bucuria de a fi alaturi de posibili prieteni. ''Ce ironie!''
- Abigor, scumpo, esti bine? ma intreaba bunica din spatele usii, probabil ingrijorata de timpul petrecut in baie.
- Aaa, da bunico. Sunt ok, doar am pierdut notiunea timpului...
Ies din baie, luandu-mi un prosop. Arunc o privire la ceasul din perete. ''Hmm...azi e sambata... Urmeaza o noua zi.''
Cobor in cele din urma jos in bucatarie, pentru a lua micul dejun alaturi de bunica mea.
- Ar trebui sa ma interesez de un liceu, o sa incep de astazi, ii spun eu bunicii.
- Oh, draga, esti sigura? Vrei sa vin cu tine?
- Nu, prefer sa fac asta singura, daca nu te deranjeaza, in fond, e doar un transfer, adaug cu un zambet usor trist.
Termin repede de mancat, o ajut pe buni la treburile obisnuite ale casei, dupa care ies afara. O plimbare... Nu am mai facut asta demult. Trec printr-un parc, pare un drum plin de amintiri si de sentimente, un labirint. Pasesc sfioasa pe aleea ruginita de trecerea timpului, bancutele vechi imi trezesc imagini ce as fi preferat sa ramana incatusate in inima mea, franturi din copilarie... Cand eram mica, mergeam de obicei in diferite parcuri, simteam ca este locul unde ma integram perfect, unde totul avea un rost. Intotdeauna eram inconjurata de melancolie, aveam o aura plina de mister, nu mi-a pasat de felul in care arat sau cum ma port, eram doar eu insami. Poate ca de aceea nu am putut avea pe nimeni alaturi, eram retrasa, plictisitoare pentru ceilalti, cred ca inca sunt. Ma simt atat de singura. Ma intreb cateodata, cum ar fi daca nu as fi simtit toate acele trairi ingrozitoare, sa fiu ca un robot, o papusa fara sentimente... Asta imi doresc. Brusc, simt racoarea ce-mi alunga lacrima. Plang...? De ce oare? Am hotarat cu mult timp inainte sa nu mai las lacrimile sa-mi inunde viata, este doar durere, o sa devina ceva inexistent in final. Imi sterg lacrimile reci si continui sa merg mai departe.
***

Ma interesez de un liceu bun si gasesc ceva pe gustul meu.
Semnez fisele de transfer in cateva minute si totul pare sa fie in regula. Afara s-a intunecat. Am pierdut timpul degeaba si am uitat complet de casa... Ma indrept spre casa fara niciun chef, inca gandindu-ma la aceasta zi.
Sirul gandurilor imi este intrerupt subit de un zgomot ce pare ca a venit din spatele meu. Dar nimic, nu vad nimic.
- Tu cine presupui ca esti? aud deodata o voce.
- Ce-ti pasa? raspund printr-o alta intrebare.
- Oh, o persoana cu ceva curaj... Imi place. Se apropie de mine cu pasi mari, pastrandu-si calmul. De-abia acum ii vad fata. Parul roscat, ochii de un negru abisal ii dau alura de tip rebel.
Pierduta in imaginea lui, tarziu ii simt respiratia pe gat. Tremur, iar el isi da seama de acest lucru.
- Atat de speriata, de confuza... Zi-mi numele tau, imi zice el, de parca ar fi direct un ordin.
- Indeparteaza-te. Nu vrei sa ma cunosti.
- De ce?
- Poate ca tu ma consideri o persoana fara respect, o tarfa, sa fiu mai explicita. Nu sunt deloc asa.
- Tarfa? Incepu sa rada zgomotos, dupa care continua: Dimpotriva, imi pari interesanta, diferita de celelalte. Iti dau doar un sfat deocamdata: Ai grija, nu sunt singur pe aici, ai noroc sa zicem. Te asigur ca nu e ultima data cand ma vezi. Dupa scurtul lui ''discurs'', imi sopteste incet, dar clar...
- Ne mai vedem, curajoaso. Inainte sa mai zic ceva, a disparut lasandu-ma cu ideea neterminata.
Imi continui insa drumul, ca si cum nu s-ar fi intamplat nimic. ''Ce ciudat.''