08-01-2011, 06:57 PM
Sank you dear , ma bucur ca ti-a placut si ca ai citit. Uite ultimul capitol :
Capitolul 5 – Sfarsit de inceput
Revenirea a fost brusca si m-a facut sa ametesc datorita faptului ca fusesem total nepregatita pentru asta. Chipul lui descompus ma fixa, ghearele inca tintuindu-mi fata langa a sa. Incercam sa-l privesc cu atentie, dar hemoragia ce mi-o provocase ma impiedica sa fiu pe deplin atenta. Si totusi, privirea mi se clarifica exact in momentul potrivit, la fix pentru a auzi si vedea ceea ce urma sa lase o impresie adanc gravata pe peretii mintii mele.
- Am iubit-o mai mult decat a inteles ea vreodata, chiar am iubit-o. Poate a fost egoist din partea mea s-o fac sa treaca prin atatea si sa suporte mai multa povara decat a putut duce, dar sa cedeze in acel fel...a fost doar vina acestei lumi nenorocite in care a trait. Saracia si amaraciunea pe care le-a resimtit zi de zi au facut-o sa devina ceea ce a fost: o criminala. Tot acel suflet bun al ei a fost inecat intr-o ura care i-a marcat intreaga existenta si a adus-o in prag de nebunie. Dupa ce a dat foc casei, s-a aruncat in lacul - unicul lucru pur de acolo - de langa sat. Ura ei mi s-a transmis , s-a amestecat cu propriile sentimente si am devenit mesagerul iadului, alegand aceasta cale pentru a ma razbuna pe o societate preocupata doar de propriul bine. A ucide este singurul lucru care a ramas din mine.
Pe masura ce vorbele lui se intipareau in mintea mea, am observat o schimbare ciudata la chipul masacrat, lucru ce mi-a captat intreaga atentie. Ochii au inceput sa i se umfle, capatandu-si forma initiala, culoarea albastra ca fundul marilor inspumate fixandu-se in ochii mei, oasele rupte se refacura, acoperindu-se de vase de sange, carne, nasul aparu ca prin minune, totul acoperindu-se de piele. In momentul in care termina de vorbit, intregul sau chip era refacut complet. Am putut recunoaste ceea ce deja stiam dinainte de a mi se dezvalui: faptul ca el era baiatul din viziunile pe care mi le dezvaluise cu cateva clipe mai inainte. Pana si glasul ii deveni identic. Ma mai mira? In realitate da, nu ma asteptasem nici macar intr-o alta viata sa-i disting chipul uman in intreaga masa de carne infricosatoare. Nu ma asteptasem sa aiba sentimente, sa sufere, sa simta durere si, mai presus de toate, iubire. Nu, desigur ca nu.
Desi ma simteam slabita, am ridicat usor mana spre chipul lui acum frumos si indurerat, schimonosit de ura indreptata asupra unei lumi crude care i-a rapit tot ce-i mai ramasese. Simteam mila pentru acea fiinta ratacitoare ce nu-si gasise linistea nici acum dupa atata amar de vreme, ramanand inecat in otrava injectata in sufletul sau fara masura. Degetele mele subtiri ii atinsera buzele cu usurinta in vreme ce zambetul compatimitor se urcase pe proprie-mi buze.
- Saracul de tine...atata durere inchisa in tine ti-a rapit ultima farama ce te facea om.
Singurul lucru pe care l-am mai vazut a fost cum buzele lui ofera un sarut alor mele, un ultim sarut al mortii. Senzatia de dupa aceea a fost mai mult decat confuza, chiar ciudata. Mi-am simtit obrajii eliberati semn ca ghearele ce-i tineau loc de maini si-au desclestat stransoarea, in vreme ce sangele continua sa curga.
- Imi amintesti de ea, de Lucy...
Nu stiu daca acele ultime vorbe au fost rodul imaginatiei mele sau chiar au fost spuse, dar cert este ca foarte curand dupa aceea mi-am pierdut cunostinta, m-am pierdut pe mine insami, intunericul devenind existenta mea patetica. Oare asa era sa mori? In acest caz, acele temeri fusesera cu totul nejustificate, pentru numele lui Dumnezeu. Pentru ca era atat de linistit si ma facea sa cred ca libertatea de care nu ma bucurasem inainte, acum imi apartinea mie, doar mie. Eram in iad? Daca da, atunci nu-mi era frica. Nu mai. Pentru ca asa aveam sa-l revad. De ce-mi doream asta? Poate pentru ca fusese singurul care-mi starnise o mila dureroasa si care imi impartasea sentimentele de neputinta.
In momentul in care m-am trezit intr-o camera alba, de spital, va puteti imagina ce soc a constituit asta pentru mine. Nu ma asteptam sa mai deschid vreodata ochii in aceasta lume de care nu ma mai lega absolut nimic acum. Nici inainte, dar mai ales acum. Mi s-a spus ca zacusem in coma timp de cinci zile dupa ce ma prabusisem in mijlocul supermarketului de unde-mi faceam cumparaturile in plina zi, langa o casa de marcat. Mi-am atins obrajii pentru a verifica semnele a ceea ce inca era intiparit adanc in mintea mea si erau acolo. Nu ma inselasem. Amintirile mele nu erau iluzii. Zambetul triumfator ce mi se intipari pe chip pe masura ce doctorul imi spunea ca nu gasisera explicatii plauzibile pentru obrajii mei ce erau perforati – pentru ca nimeni nu vazuse absolut nimic conform a ceea ce stia el – nu era normal. Si stiam ca nu eram singura care era constienta de acest lucru. Dar nu mai conta. Acele ganduri si imagini erau singurul lucru ce-mi ramasese in acea lume si care ma indemnau sa sper. La ce anume, nu stiu. Mi s-a spus de asemenea ca aveam sa ma refac, ca in afara de cateva contuzii pe care le capatasem in cadere si care imi indusesera coma si de acele rani ale chipului meu, nu aveam nimic cu adevarat grav. Dar eu nu mai eram de mult atenta, eu zambeam deja altei lumi ce-mi apartinuse pentru putin timp si pe care nu invatasem s-o apreciez decat aproape de sfarsit, dar era bine si asa.
Am petrecut aproape doua luni in spital, timp pe care l-am folosit pentru a ma gandi, pentru a analiza ceea ce traisem , pentru a ma regasi si concluzia la care am ajuns era cat se poate de logica: tot ceea ce-mi aminteam existase. Mesagerul mortii exista, pe cat de reala era propria durere, si povestea impresionanta a vietii sale. Isi pierduse tatal, iubita, pe el insusi se predase urii si suferintei, renuntand la umanitate doar din cauza unei lumi ce nu-i daruise niciodata nimic si caruia nu-i era dator ci mai degraba invers. Simteam un dezgust teribil fata de omenire si de tot ce ma inconjura. Nu eram sigura daca acestea erau propriile sentimente sau ii apartineau lui, care-mi marcase fiinta pentru totdeauna. Cert este faptul ca le simteam. Si asta era tot ce conta pentru mine.
Dupa ce am fost externata, mi-am regasit puterea si dorinta de viata. M-am mutat din acel apartament macabru, alegand ceva mai aproape de centrul orasului pentru simplul fapt ca decisesem ca acel capitol incheiat al vietii mele merita o schimbare. Si exact asta am si facut, ce-i drept. Dupa un timp pe care mi l-am alocat revenirii si pe care l-am folosit pentru a ma relaxa si pentru a afla ce-mi doresc sa fac in continuare cu viata mea , am decis cel mai firesc lucru pe care l-am putut gasi: sa folosesc ceea ce aflasem pe parcursul acestei calatorii a carei prezenta o negasem cu vehementa pentru a informa asupra celor intamplate. Pe cale scrisa desigur. Nimeni nu ar fi crezut reala vreodata aceasta expereinta a mea, m-ar fi considerat mai nebuna decat eram in realitate. Si acum chiar nu mai apreciam asa ceva. Firea mea timida murise odata cu pierderea cunostintei mele. Asta era mai mult decat clar.
Am scris o carte de groaza, transformand experienta mea in fictiune si a carei baza a fost povestea mesagerului iadului. Era unicul lucru pe care stiam ca-l pot face pentru el si pe care chiar l-am facut. Cartea a avut un succes rasunator si s-a transformat rapid intr-un bestseller, lucru care a fost peste asteptarile mele, recunosc, dar care m-a bucurat peste masura. Astfel, sentimentele mele, dar si ale lui, durerea comuna avea sa fie perceputa nu numai de noi, ci si de ceilalti. Am denumit-o ,,Capcana iadului†pentru ca am considerat asta a fi real. Lumea noastra era insasi iadul ce ne tinea captivi strans. Imi luase mult timp sa realizez asta. Dar in sfarsit o facusem.
Eram mai implinita acum decat crezusem vreodata posibil. Cu banii pe care i-am castigat, am cumparat ziarul la care lucrasem ca o adevarata sclava in trecut. Am inlocuit personalul, concediind fiecare om de acolo. Niciodata nu se purtasera frumos cu mine, iar eu invatasem ca egoismul este legea dupa care se conducea aceasta lume. Am angajat oameni capabili si eficienti, avand grija sa ii tratez in mod egal, sa tin cont de capacitatile fiecaruia. In fond, nu-mi doream sa ma transform in ceea ce detestam: seful meu. Astfel, incet, incet, sub comanda ferma a mea, ziarul al carui nume se schimbase in ,,Umbre†– desigur, totul era in memoria bunului meu prieten...-, a inceput de jos si a ajuns sus, numarandu-se in prezent printre cele mai citite, iar totul mi se datora, eram constienta de asta.
Crimele si disparitiile nu au incetat nici pana in prezent, lucru ce-mi lumina chipul de cate ori auzea vorbindu-se despre asta. Nu am mai intervenit niciodata in acele treburi, tinandu-ma departe de asa ceva. Faptul ca stiam ca existenta sa nu se evaporase imi era suficient pentru moment. Alesesem deja ca nu aveam sa urasc pe nimeni atat de puternic incat sa il chem pe el. Decat in momentul in care imi doream sa mor. Voiam ca ultimul lucru pe care urma sa-l vad inainte sa parasesc aceasta lume avea sa fie chipul sau.
Nu l-am mai intalnit. Experientele pe care le-am trait pot parea fantastice sau nu, dar sunt amintiri ce-mi apartin si pe care le voi lua cu mine in mormant. Nimeni nu poate intelege mai bine ca mine asta. Chiar daca a fost o perioada scurta si acum incheiata, faptul ca am fost in centrul acelei lumi imi este suficient. Pot spune ca totul m-a schimbat intr-un mod in care n-am reusit sa o fac eu insami . Sunt recunoscatoare pana in adancul sufletului meu. Pentru ca eu sunt fata ce a starnit curiozitatea iadului .
Capitolul 5 – Sfarsit de inceput
Revenirea a fost brusca si m-a facut sa ametesc datorita faptului ca fusesem total nepregatita pentru asta. Chipul lui descompus ma fixa, ghearele inca tintuindu-mi fata langa a sa. Incercam sa-l privesc cu atentie, dar hemoragia ce mi-o provocase ma impiedica sa fiu pe deplin atenta. Si totusi, privirea mi se clarifica exact in momentul potrivit, la fix pentru a auzi si vedea ceea ce urma sa lase o impresie adanc gravata pe peretii mintii mele.
- Am iubit-o mai mult decat a inteles ea vreodata, chiar am iubit-o. Poate a fost egoist din partea mea s-o fac sa treaca prin atatea si sa suporte mai multa povara decat a putut duce, dar sa cedeze in acel fel...a fost doar vina acestei lumi nenorocite in care a trait. Saracia si amaraciunea pe care le-a resimtit zi de zi au facut-o sa devina ceea ce a fost: o criminala. Tot acel suflet bun al ei a fost inecat intr-o ura care i-a marcat intreaga existenta si a adus-o in prag de nebunie. Dupa ce a dat foc casei, s-a aruncat in lacul - unicul lucru pur de acolo - de langa sat. Ura ei mi s-a transmis , s-a amestecat cu propriile sentimente si am devenit mesagerul iadului, alegand aceasta cale pentru a ma razbuna pe o societate preocupata doar de propriul bine. A ucide este singurul lucru care a ramas din mine.
Pe masura ce vorbele lui se intipareau in mintea mea, am observat o schimbare ciudata la chipul masacrat, lucru ce mi-a captat intreaga atentie. Ochii au inceput sa i se umfle, capatandu-si forma initiala, culoarea albastra ca fundul marilor inspumate fixandu-se in ochii mei, oasele rupte se refacura, acoperindu-se de vase de sange, carne, nasul aparu ca prin minune, totul acoperindu-se de piele. In momentul in care termina de vorbit, intregul sau chip era refacut complet. Am putut recunoaste ceea ce deja stiam dinainte de a mi se dezvalui: faptul ca el era baiatul din viziunile pe care mi le dezvaluise cu cateva clipe mai inainte. Pana si glasul ii deveni identic. Ma mai mira? In realitate da, nu ma asteptasem nici macar intr-o alta viata sa-i disting chipul uman in intreaga masa de carne infricosatoare. Nu ma asteptasem sa aiba sentimente, sa sufere, sa simta durere si, mai presus de toate, iubire. Nu, desigur ca nu.
Desi ma simteam slabita, am ridicat usor mana spre chipul lui acum frumos si indurerat, schimonosit de ura indreptata asupra unei lumi crude care i-a rapit tot ce-i mai ramasese. Simteam mila pentru acea fiinta ratacitoare ce nu-si gasise linistea nici acum dupa atata amar de vreme, ramanand inecat in otrava injectata in sufletul sau fara masura. Degetele mele subtiri ii atinsera buzele cu usurinta in vreme ce zambetul compatimitor se urcase pe proprie-mi buze.
- Saracul de tine...atata durere inchisa in tine ti-a rapit ultima farama ce te facea om.
Singurul lucru pe care l-am mai vazut a fost cum buzele lui ofera un sarut alor mele, un ultim sarut al mortii. Senzatia de dupa aceea a fost mai mult decat confuza, chiar ciudata. Mi-am simtit obrajii eliberati semn ca ghearele ce-i tineau loc de maini si-au desclestat stransoarea, in vreme ce sangele continua sa curga.
- Imi amintesti de ea, de Lucy...
Nu stiu daca acele ultime vorbe au fost rodul imaginatiei mele sau chiar au fost spuse, dar cert este ca foarte curand dupa aceea mi-am pierdut cunostinta, m-am pierdut pe mine insami, intunericul devenind existenta mea patetica. Oare asa era sa mori? In acest caz, acele temeri fusesera cu totul nejustificate, pentru numele lui Dumnezeu. Pentru ca era atat de linistit si ma facea sa cred ca libertatea de care nu ma bucurasem inainte, acum imi apartinea mie, doar mie. Eram in iad? Daca da, atunci nu-mi era frica. Nu mai. Pentru ca asa aveam sa-l revad. De ce-mi doream asta? Poate pentru ca fusese singurul care-mi starnise o mila dureroasa si care imi impartasea sentimentele de neputinta.
In momentul in care m-am trezit intr-o camera alba, de spital, va puteti imagina ce soc a constituit asta pentru mine. Nu ma asteptam sa mai deschid vreodata ochii in aceasta lume de care nu ma mai lega absolut nimic acum. Nici inainte, dar mai ales acum. Mi s-a spus ca zacusem in coma timp de cinci zile dupa ce ma prabusisem in mijlocul supermarketului de unde-mi faceam cumparaturile in plina zi, langa o casa de marcat. Mi-am atins obrajii pentru a verifica semnele a ceea ce inca era intiparit adanc in mintea mea si erau acolo. Nu ma inselasem. Amintirile mele nu erau iluzii. Zambetul triumfator ce mi se intipari pe chip pe masura ce doctorul imi spunea ca nu gasisera explicatii plauzibile pentru obrajii mei ce erau perforati – pentru ca nimeni nu vazuse absolut nimic conform a ceea ce stia el – nu era normal. Si stiam ca nu eram singura care era constienta de acest lucru. Dar nu mai conta. Acele ganduri si imagini erau singurul lucru ce-mi ramasese in acea lume si care ma indemnau sa sper. La ce anume, nu stiu. Mi s-a spus de asemenea ca aveam sa ma refac, ca in afara de cateva contuzii pe care le capatasem in cadere si care imi indusesera coma si de acele rani ale chipului meu, nu aveam nimic cu adevarat grav. Dar eu nu mai eram de mult atenta, eu zambeam deja altei lumi ce-mi apartinuse pentru putin timp si pe care nu invatasem s-o apreciez decat aproape de sfarsit, dar era bine si asa.
Am petrecut aproape doua luni in spital, timp pe care l-am folosit pentru a ma gandi, pentru a analiza ceea ce traisem , pentru a ma regasi si concluzia la care am ajuns era cat se poate de logica: tot ceea ce-mi aminteam existase. Mesagerul mortii exista, pe cat de reala era propria durere, si povestea impresionanta a vietii sale. Isi pierduse tatal, iubita, pe el insusi se predase urii si suferintei, renuntand la umanitate doar din cauza unei lumi ce nu-i daruise niciodata nimic si caruia nu-i era dator ci mai degraba invers. Simteam un dezgust teribil fata de omenire si de tot ce ma inconjura. Nu eram sigura daca acestea erau propriile sentimente sau ii apartineau lui, care-mi marcase fiinta pentru totdeauna. Cert este faptul ca le simteam. Si asta era tot ce conta pentru mine.
Dupa ce am fost externata, mi-am regasit puterea si dorinta de viata. M-am mutat din acel apartament macabru, alegand ceva mai aproape de centrul orasului pentru simplul fapt ca decisesem ca acel capitol incheiat al vietii mele merita o schimbare. Si exact asta am si facut, ce-i drept. Dupa un timp pe care mi l-am alocat revenirii si pe care l-am folosit pentru a ma relaxa si pentru a afla ce-mi doresc sa fac in continuare cu viata mea , am decis cel mai firesc lucru pe care l-am putut gasi: sa folosesc ceea ce aflasem pe parcursul acestei calatorii a carei prezenta o negasem cu vehementa pentru a informa asupra celor intamplate. Pe cale scrisa desigur. Nimeni nu ar fi crezut reala vreodata aceasta expereinta a mea, m-ar fi considerat mai nebuna decat eram in realitate. Si acum chiar nu mai apreciam asa ceva. Firea mea timida murise odata cu pierderea cunostintei mele. Asta era mai mult decat clar.
Am scris o carte de groaza, transformand experienta mea in fictiune si a carei baza a fost povestea mesagerului iadului. Era unicul lucru pe care stiam ca-l pot face pentru el si pe care chiar l-am facut. Cartea a avut un succes rasunator si s-a transformat rapid intr-un bestseller, lucru care a fost peste asteptarile mele, recunosc, dar care m-a bucurat peste masura. Astfel, sentimentele mele, dar si ale lui, durerea comuna avea sa fie perceputa nu numai de noi, ci si de ceilalti. Am denumit-o ,,Capcana iadului†pentru ca am considerat asta a fi real. Lumea noastra era insasi iadul ce ne tinea captivi strans. Imi luase mult timp sa realizez asta. Dar in sfarsit o facusem.
Eram mai implinita acum decat crezusem vreodata posibil. Cu banii pe care i-am castigat, am cumparat ziarul la care lucrasem ca o adevarata sclava in trecut. Am inlocuit personalul, concediind fiecare om de acolo. Niciodata nu se purtasera frumos cu mine, iar eu invatasem ca egoismul este legea dupa care se conducea aceasta lume. Am angajat oameni capabili si eficienti, avand grija sa ii tratez in mod egal, sa tin cont de capacitatile fiecaruia. In fond, nu-mi doream sa ma transform in ceea ce detestam: seful meu. Astfel, incet, incet, sub comanda ferma a mea, ziarul al carui nume se schimbase in ,,Umbre†– desigur, totul era in memoria bunului meu prieten...-, a inceput de jos si a ajuns sus, numarandu-se in prezent printre cele mai citite, iar totul mi se datora, eram constienta de asta.
Crimele si disparitiile nu au incetat nici pana in prezent, lucru ce-mi lumina chipul de cate ori auzea vorbindu-se despre asta. Nu am mai intervenit niciodata in acele treburi, tinandu-ma departe de asa ceva. Faptul ca stiam ca existenta sa nu se evaporase imi era suficient pentru moment. Alesesem deja ca nu aveam sa urasc pe nimeni atat de puternic incat sa il chem pe el. Decat in momentul in care imi doream sa mor. Voiam ca ultimul lucru pe care urma sa-l vad inainte sa parasesc aceasta lume avea sa fie chipul sau.
Nu l-am mai intalnit. Experientele pe care le-am trait pot parea fantastice sau nu, dar sunt amintiri ce-mi apartin si pe care le voi lua cu mine in mormant. Nimeni nu poate intelege mai bine ca mine asta. Chiar daca a fost o perioada scurta si acum incheiata, faptul ca am fost in centrul acelei lumi imi este suficient. Pot spune ca totul m-a schimbat intr-un mod in care n-am reusit sa o fac eu insami . Sunt recunoscatoare pana in adancul sufletului meu. Pentru ca eu sunt fata ce a starnit curiozitatea iadului .
![[Imagine: sunsetsig.png]](http://img6.imageshack.us/img6/7780/sunsetsig.png)
[/center]