03-01-2011, 05:07 PM
Hello. In primul rand un an nou cu sanatate si impliniri pe toate planurile tuturor. La multi ani!
Well, this is it! The last one! Sper sa va fi placut povestea. Multumesc tuturor celor care au citit si au lasat un gand referitor la aberatiile mele. Lectura placuta!
Un ţipăt neomenesc se auzi din interiorul trupului ei. Sango îşi ascunse faţa în curbura gâtului lui Miroku care o strânse la piept. Sabia se înfipse puternic, cu un sunet sinistru de marmură spartă la distanţă de câteva degete de capul lui Inuyasha. Bărbatul nici nu clipi; privi calm imaginea lui reflectată în metalul lustruit, apoi întoarse capul în sus, spre ea.
Se sprijinea cu greutate în picioare, răsuflând cu gura larg deschisă, şuierător.
—Ka...gome...
Tânăra îl pironi cu privirea îngrozită.
—Inuyasha... hm... fugi, te implor! Fugi! reuşi să articuleze sacadat.
Sango îşi desprinse corpul din îmbrăţişarea lui Miroku, aproape nevenindu-i a crede.
Kagome începu să plângă în hohote, cu sughiţuri.
—Nu pot! Nu–l pot împiedica să te rănească... Nu pot! Trase o gură de aer și continuă. Fugi, lasă–mă... Fugi, omoară–l... Tânăra femeie îşi trecu o mână peste faţa lucioasă din cauza sudorii, iar bretonul negru i se lipi și mai tare de frunte. Privi în toate părţile parcă speriată, apoi ridică mâna și încremeni. Nu mai am mult timp... Vine! Inuyasha, pleacă, te implor... te va omo...
Vorbele muriră încet, iar corpul ei reacţionă violent de parcă cineva tocmai o lovise din plin în stomac. Inuyasha reuşi cu greu să se ridice în genunchi, apoi în picioare. Un val de durere atât de puternic încât amenință să-l sufoce se prăbuși peste el. Îşi târî mai mult picioarele şi întinse mâna către ea.
Îi urmări palma ce o căuta ca şi cum ar fi fost vorba de ceva demonic.
—Nenorocita naibii!... Vrea să te salveze, dar nici măcar ea nu e atât de puternică încât să mă învingă...
—Kagome? Uită–te la mine! Kagome?!
—Lasă–mă! Am zis să mă laşi! Nu mă atinge, mi–e scârbă! îi strigă cu o furie oarbă. Începu din nou să plângă, căutând pierdută în jur ceva de negăsit. Perdeaua deasă a genelor aruncă umbre alungite peste obrajii ei. Nu–nţelegi? Mi–e scârbă de mine, de cum mă foloseşte, de ce mi–a făcut, de ce–ţi face...
—Kagome, te rog... Neînfricatului Inuyasha îi era frică; o frică cum nu mai trăise în toată viața lui. Mai făcu doi paşi spre ea, dar fata îl ţintui cu sabia.
—Opreşte–te! Stai, am spus! repetă autoritar atunci când tânărul mai înaintă încă un pas. Ochii ei alunecară spre micuţa bijuterie roşie pe care o ţinea strâns la piept, în pumnul însângerat. Vezi? Nu mai am puterea de a o purifica, am fost murdărită. Am fost murdărită, Inuyasha!
—Kagome, nu... Nu–i adevărat, nimeni nu va reuşi vreodată să te murdărească... Niciodată...
—Ba da! M–a folosit, mi–a invadat trupul, mi–a intrat în gânduri, în mine, în sufletul meu. Înţelegi?
—Nu–i adevărat... Crede–mă! Îţi aminteşti când eram pe punctul de a deveni Yokai? Îţi aminteşti? întrebă iarăți observând că fata îl ascultă cu oarecare atenţie. Nu m–ai lăsat singur, ai stat lângă mine şi am reuşit. Haide Kagome, lasă–mă să stau lângă tine. Suspină sufocat și încercă să vorbească din nou. Nu mă depărta, nu mă alunga din viaţa ta...
Deodată se calmă. Parcă cineva îi luase cu mâna, ca prin farmec, toată suferinţa şi frica. Inuyasha se cutremură; ochii aceia, altădată atât de plini cu toate sentimentele şi trăirile pe care un om le putea simţi, erau goi. Nimic nu se oglindea în ei. Pentru prima dată conştientiză cu stupoare că nu putea să–şi de–a seama ce anume simţea Kagome. Un moment se temu că Naraku reuşise să pună iarăşi stăpânire pe ea, dar privirea pierdută îi dovedi că se înşeală.
—Există doar o singură cale, i se păru că o aude șoptind. Lent, cu mişcări de somnambulă, Kagome apucă cu mâna dreaptă sabia şi o ridică de la pământ. Lama străpunse carnea moale a palmelor și Inuyasha simți în nări mirosul sângelui. Un fior îl străbătu de-a lungul coloanei vertebrale, îmbrățișându-l cu degete de gheață.
—Kagome... Ce faci cu Tessaiga? întrebă cu voce gâtuită, încercând să–şi stăpânească tremurul corpului ce părea că prinsese o altă viaţă, independentă de voinţa lui.
Se întoarse rapid şi–l fixă încruntată.
—Nu te apropia! șuieră ascuțit. Naraku e închis în temniţa unde l–am aruncat. Acum e rândul lui. Iar Talismanul Sufletelor? îngână fără să-și ridice capul, iar nimeni nu–şi dădu seama dacă vorbise cu cineva sau pur şi simplu cugetase cu glas tare. Râse uşurel şi privi piatra roşie.
Pumnii i se încordară şi simţi tăişul ascuţit al ghearelor cucerind bariera pielii; Inuyasha lăsă capul în piep, pletele lungi, albicioase ascunzându-i ochii înroșiți.
—Talisman blestemat... din cauza ta au murit atâţia oameni, atâtea vieţi distruse, atâtea vise spulberate, continuă încet, pe un timbru blând, vocea abia auzindu-i-se. Dar acum cercul va fi complet. Voi avea grijă să fiu ultima persoană care te va mai ţine vreodată în mână. Te voi lua cu mine în mormânt! murmură şi întoarse fulgerător vârful săbiei.
Inuyasha simţi că i se taie picioarele.
„La fel ca ÅŸi data trecută... atunci, demult, când am pierdut persoana dragă...â€. Țâșni înainte cu viteza unei săgeÈ›i scăpată dintr-un arc.
—Kagome, nu!
Sabia zbură cu atâta putere din mâna ei, încât se înfipse în perete din laterala lor. Un scrâșnet îl avertiză pe Inuyasha că peretele se crapă, apoi, cu un zgomot asurzitor, se prăbuși sfârtecat în mii de cioburi strălucitoare. Aerul rece al canionului îi atinse corpul, înfășurându-se în jurul său. Kagome rămase ca o stană de piatră cu braţul încă ridicat în poziţia în care ţinuse sabia.
—De ce? De ce nu m–ai lăsat?! Răsuflă adânc, reuşind să–şi stăpânească tremurul vocii.
De la câţiva centimetri distanţă, Inuyasha o învălui cu o privire încărcată de dragoste nesfârşită. O prinse delicat de umeri, îi dădu la o parte o şuviţă de păr lipită de faţa transpirată şi–i sărută fruntea rece ca gheaţa.
—Pentru că nu pot. Nu pot să te pierd. Nu voi pierde persoana pe care o iubesc încă o dată. S-a întâmplat şi nu mai pot permite să se mai repete. Nu şi cu tine... nu şi cu noi.
Aerul rece de afară îi răvăşi părul şi–i pătrunse până la oase. Părea atât de mică, de fragilă şi de neajutorată în faţa lui. Îi strânse brațul cu blândețe. Ochii ei îl priviră cu îngrijorare amestecată cu nedumerire. O secundă se relaxă sub mâinile lui, dar aproape imediat se smulse şi se depărtă ca de ceva greţos, respingător.
—Scuteşte–mă! Cât credeai că mă va ţine departe? E naivă şi tocmai asta îmi place la ea, naivitatea sentimentelor ei, lătră femeia.
Făcu câțiva paşi spre libertatea văzduhului de dincolo de spărtura ce se crease în peretele de cristal. Inuyasha păşi cu gând să o urmeze.
—La o parte!
—Kagome...
—Am spus la o parte! N–auzi?
Se auzi un trosnet și un val de energie îl izbi de peretele din spate, capul pocnindu-i dureros. Clipi repede, agățându-se cu disperare de realitate. Un sunet ce putea fi asemănat cu un hohot de râs se auzi din gâtlejul ei.
—E a mea... E corpul meu şi nu ai nicio putere să mi–l iei.
—Nu e proprietatea cuiva, nu o poţi ţine cu forţa aşa cum vrei. Mai avu intenţia să spună ceva, dar nu mai apucă. Cu un „Taci†răspicat, femeia se întoarse spre el şi–l atacă, aşa căzut jos cum era, încă o dată şi încă o dată, până când Sango pierdu numărul.
Privi afară către cerul azuriu, nu scoase niciun cuvânt câteva secunde, apoi îi vorbi, fără a se uita la el:
—Inuyasha... Biet demon nefericit... Apoi păşii afară prin spărtura zidului fără să privească înapoi.
Stătea pe margine, iar în jos, sub picioarele ei se căsca hăul întunecat al morţii. Kagome zâmbi trist: în sfârşit, după doi ani, aceasta avea să–i fie ultima călătorie. Un frison îi scutură trupul și, pentru o clipă, se temu că instinctul o va birui şi va fugi departe de prăpastia ce ameninţa să–i curme viaţa.
—Kagome!
Tresări şi se întoarse.
—Inuyasha?... Ce faci aici? Se balansă o clipă, nesigură pe margine. Inuyasha albi la faţă, respiraţia i se opri undeva în gât şi întinse mâna pregătit să sară spre ea.
—Ce vrei să faci?
Kagome își lăsă privirea să se plimbe înspre adâncurile întunericului.
—De ce te–ai ridicat? Pleacă şi lasă–mă!
Inuyasha zâmbi şi faţa i se lumină.
—Dă–mi mâna. Înaintă cu doi paşi spre ea, dar fata se retrase unul înapoi, către margine.
—Pleacă odată, fugi! Nu mai ai nicio obligaţie faţă de mine... Kagome simţi lacrimile ameninţând dureros să izbucnească. Ţi–ai răscumpărat toate greşelile, Inuyasha. Acum te rog să mă laşi să–mi port eu de grijă... Pleacă!
Era dezarmat; nimic din toate pe care le învăţase până atunci, nimic din tot ceea ce trăise nu–l pregătise pentru aşa ceva, nimic şi nimeni nu–l învăţase cum să facă în aşa fel încât să nu–l doară sufletul atât de crunt, de parcă ar fi fost o senzaţie palpabilă, de parcă cineva i–ar fi smuls cu cleştele bucăţi din trup.
—La început da... a fost nevoia de a avea pe cineva care să vadă bucăţile Talismanului. Inuyasha mai făcu un pas spre ea. Dar acum e nevoia de a te vedea mereu lângă mine, nevoia de a te şti în siguranţă, de a te atinge cât de puţin măcar o dată pe zi, de a mă trezi noaptea să văd dacă eşti şi de a te privi cum dormi, de a veni după tine în lumea ta să văd dacă eşti bine, nevoia de a te simţi în orice, nevoia de a te şti în viaţa mea, de a face parte din ea...
—Taci! Kagome flutură mâna în care ţinea Talismanul Sufletelor şi mai făcu un pas înapoi. Pleacă! Asta e singura cale şi tu ştii. Zâmbi trist. Kikyo avea dreptate, nimeni nu scapă de blestemul pietrei. Aşa că trebuie să dispară. Pleacă!
—Toată lumea îmi spune să fug. Toată viaţa am fugit. Am fugit de Naraku, de Sesshomaru, de demoni, de oameni... de tine. Am fugit de mine. Dar tu ai fost singura care a venit, m–a ajutat să mă opresc şi să mă întorc din drum. Nu–mi spune să fug pentru că nu am s–o mai fac... niciodată.
Îl îmbrăţişă cu privirea înlăcrimată; acolo, în faţa ei, era cel pe care ajunsese să–l iubească mai mult decât îşi închipuise vreodată că avea să țină pe cineva. Cât de ironic era că doar în cele din urme clipe aflase cu adevărat ce simțea el.
Mai păşi o dată şi călcâiul stâng călcă în gol; se clătină o clipă, apoi realiză că se va duce în jos. Încercă să–şi imprime pentru vecie imaginea lui, aşa cum era acum alături de celelalte mii de amintiri pe care avea să le ia cu dânsa.
Inuyasha tresări. Ştia că ţine la el. Dar niciodată nu exprimase prin privire profunzimea acelor sentimente aşa cum o făcea în acea clipă. Şi mai era ceva... încerca să–şi ia adio.
—Nu, Kagome! Nu! Se repezi ca un nebun să o prindă în timp ce aluneca în întunericul fără sfârşit.
Nu putea să se gândească la nimic sau poate prea multe gânduri îi treceau prin minte, dar nici măcar unul nu se putu concretiza în ceva. Toate păleau ca importanţă, iar pe deasupra tuturor, apăru imaginea lui, când zâmbitoare, când furioasă, când zăpăcită, mirată sau îmbufnată. Una mai scumpă sufletului ei decât cealaltă.
Văzduhul o învălui cu braţele larg deschise, primitoare, reci şi moarte, conducând–o către tăcere. Conştientiză exact momentul în care tălpile ei se desprinseră de sol.
„E prea departe... e rănit... Nici dacă ar vrea nu m–ar mai putea prinde...â€
—Kagome!
Deschise larg ochii. Ce păcat! Acea expresie, acea ultimă privire încărcată de groază şi disperare avea să fie pentru totdeauna cu ea.
Simţi mâinile calde, familiare trăgând–o cu putere înapoi, în siguranţa braţelor sale, căldura corpului de lângă ea, dar mai mult decât toate la un loc, mâna lui căutând mâna ei. Începu să tremure fără ca măcar să-și dea seama.
—Nu, nu mă atinge, scânci cât de puternic reuşi, împotrivindu–se. Strânse mai tare pumnul la piept, iar cu cealaltă mână încercă să–l depărteze cât mai mult de ea.
—Kagome... de ce? șopti în părul ei, realizând doar în acel moment că tremura la fel de tare ca și ea.
Cu infinită grijă, Inuyasha îi atinse braţele cu mâinile, apoi, ca şi cum ar fi vrut să împiedice orice tentativă de a se mai depărta de el, o apucă de materialul mânecii şi o strânse de încheietura celuilalt braţ în care ținea Talismanul.
Ochii i se domoliră, se îmblânziră, iar el simţi cum îl doare ceva nedefinit în piept, ceva ce nu putea să controleze când îi văzu licărul lacrimilor. Îi vorbi ca şi altădată, ca de atâtea alte ori, blând şi cu drag, cu acea afecţiune tainică pe care o nutrea faţă de el şi pe care glasul nu i–o putea ascunde.
—Nu atinge Talismanul...Vezi?... Nici eu nu mai am puterea de a–l purifica; Naraku a făcut în aşa fel încât nimeni nu va mai putea să–l purifice vreodată. Kagome strânse mai tare pumnul după care urmă şi mai stins: În piatra aceea micuţă e toată ura, toată puterea demonică a fiinţei, a omului ce era odată Onigumo; totul zace închis în ea. Dacă o atingi, vei deveni parte din el. Te va îngloba în răutatea lui. Două lacrimi lăsară urme umezi pe obrajii ei. Ştiu că mereu ţi–ai dorit să fii demon deplin, dar nu aşa, nu vrei să fii acel monstru ce zace în Naraku. Kagome puse mâna lent peste mâna ce–i ţinea încheietura, îl mângâie şi–i desprinse cu blândeţe degetele, depărtându–l de ea. Vreau să–mi amintesc de tine aşa cum eşti acum...
Era ca paralizat; vroia să se mişte, dar nu putea. O simţi, o văzu cum se înalţă în genunchi. Trase scurt de colierul pe care–l purtase în ultimii doi ani şi–l rupse. Inuyasha urmări cum cade la pământ obiectul pe care de atâtea ori se chinuise să–l scoată.
—Nu mai ai nevoie de el, îi spuse privindu–l în ochi. Cât de nedumerit părea! Kagomei aproape îi veni să zâmbească; îşi plimbă o clipă degetele prin părul moale şi alb ca mătasea. De acum nu vei mai avea nevoie de el, eşti liber... Nimeni nu–ţi va mai impune vreodată să faci ceva ce nu vrei. Nu asta îți doreai? Inuyasha? întrebă din nou și îl observă cum tresare auzind-o vorbind, ca și cum sunetul propriului său nume i-ar fi cauzat durere. Nu te bucuri? adăugă cu o urmă de nedumerire în glas. Ai vrut atât de mult să scapi de el... Nu–l mai ai, de acum nu te va mai supăra... Eşti liber, Inuyasha!
Fu un moment de tăcere apăsătoare, precum liniștea dinaintea furtunii în timp ce Inuyasha lăsă cuvintele să-i pătrundă în minte, aproape gustând greutatea din spatele lor. Pentru prima dată în doi ani nu purta colierul... şi se simţea ciudat, parcă nu ar fi fost acelaşi. Deschise gura să spună ceva, dar constată cu surprindere că nu–şi regăsea glasul. Doar ochii i se rotiră oarecum speriaţi, urmărindu–i fiecare gest, fiecare pas. Iar atunci îngheţă: Kagome îi cuprinse cu palma obrazul şi–şi apăsă buzele reci pe fruntea lui transpirată.
Se ridică de lângă el depărtându-se. Privi înapoi spre încăperea din care ieşise şi întâlni feţele îngrijorate ale celorlalţi. Zâmbi cald spre ei.
—Kagome, ce–ai de gând să faci? întrebă micuţa vulpe cu lacrimi în ochi.
Tânăra oftă adânc şi deschise pumnul în care ţinea prizonieră piatra preţioasă.
—Ceea ce ar fi trebuit să fac mai demult... Să duc Talismanul acolo unde e locul lui, acolo de unde a fost scos...
—Şi unde a fost?
Lui Inuyasha i se păru că se crapă pământul sub el şi–l înghite, sufocându–l, omorându–l încetul cu încetul. O briză ușoară dansă peste canion. Era rece pe obrazul lui cald. Și pentru prima dată, Inuyasha își dădu seama că obrajii îi erau uzi. Rămase cu privirea în ţărâna uscată, încremenit. Zări în colţul ochiului lumina roşie ca sângele strălucind molatec şi apoi dispărând. Nu avu nevoie să i se spună unde anume. Ştia. Toată fiinţa lui i–o spunea, i–o striga cu fiecare nerv din el, asurzindu–l. Se întorsese acolo unde–i era locul, de unde fusese scos. Se întorsese în ea. Kagome absorbise Talismanul Sufletelor în corpul ei, astfel încât să nu mai scape, să nu mai evadeze Naraku.
„Astfel încât să nu o mai opresc... să mă facă să o las să...†Urmarea gândului îl înnebuni. Kagome se asigurase că niciodată nimeni nu va mai suferi de pe urma blestemului. Se asigurase că ea era ultima... Cu ea avea să se încheie totul.
Strânse din dinţi şi apăsă şi mai tare Talismanul la pieptul ei. O durere mai presus decât ceea ce îndurase poate până acum îi luă cu asalt simțurile și abia se stăpâni să nu țipe. Piatra se transformă: deveni imaterială, ca o fantasmă roşiatică pe care corpul ei o absorbi atât de repede, încât ai fi spus că o recunoaște ca facând parte din el. Tresări îngreţoşată; i se păru că trupul i se răcește ca şi cum ar fi fost deja moartă.
„Îmi curge răutatea lui Naraku prin vene...†Kagome păşi înapoi, apropiindu–se iarăşi de marginea abisului. „Mă cucereÅŸte...†Îşi aÅ£inti privirea în bezna de sub ea. „Vreau să–l văd... vreau să–l văd, chiar dacă e ultima oară!†Întoarse capul ÅŸi ochii înlăcrimaÅ£i îi surprinse o clipă expresia feÅ£ei. „Acum... cât mai pot să o fac... Acum cât mai gândesc... cât mai simt.â€
„O voi pierde... o voi pierde ÅŸi nu am cum să o împiedic...â€
Inuyasha ridică brusc capul spre tânăra ce privea în gol de pe margine. Vântul îi mângâie faţa şi–i aduse în nări aroma ei. Respiraţia păru să i se îngreuneze atunci când realiză că era poate ultima dată când o mai vedea... când îi mai simţea mirosul.
—Dar sunt liber... Am fost liber mereu numai că nu mi–am dat seama. Păşi spre ea încet. Pentru că atunci când eşti lângă mine mă simt liber, relaxat, fericit. Eu nu ar fi trebuit să râd, să glumesc, să am prieteni... Nu ar fi trebuit să fac nimic din toate astea. Dar le fac, le am. Pentru că tu m–ai învăţat, pentru că tu mă faci să zâmbesc doar prin simpla ta prezenţă. Iar dacă a fi liber înseamnă a nu te avea, nu–mi doresc o astfel de libertate. Nu o vreau. Prefer să port toată viaţa colierul, dar să te ştiu lângă mine.
Inuyasha dădu să pună mâna pe umărul ei, dar tânăra se retrase fără a–l privi.
—Nu mă atinge, am Talismanul în mine...
Zâmbi înduioşat.
—Nu mă interesează, vreau să te ating...
O întoarse uşor către el şi–i cuprinse capul între palmele sale. Tresări înspăimântată; mâinile lui erau atât de calde pe pielea feței și gâtului ei! Vru să fugă, să fugă şi să nu se mai întoarcă, să nu se mai uite înapoi. În schimb, simţi cum picioarele nu o mai ascultă şi de abia o mai susţin; nu reuşi altceva decât să–şi cufunde privirea în ochii mari, gălbui.
—Am nevoie de tine! Cuvintele acelea atât de simple le auzi atât de clar încât îi păru că le poate atinge, că le poate respira. Nu înţelegi? Se apropie cu faţa de ea şi–şi plimbă privirea peste trăsăturile obosite. Am nevoie de tine, repetă cu voce joasă şi corpul lui se lipi de al ei, degetele urmărindu-i conturul feței. Kagome îşi pierdu respiraţia; privirea aceea încărcată de atâtea sentimente nu o mai văzuse decât o singură dată. Ghici ce avea să facă şi încercă să–şi retragă capul. Mâinile lui o reţinură blând lângă el.
—De ce ţi–e teamă? întrebă şi Kagome îi simţi răsuflarea mângâindu–i buzele. Eu nu mă mai tem. Ştii de ce? Inuyasha citi în ochii ei întrebarea mută. Pentru că Naraku nu ne poate învinge... pentru că suntem amândoi. Pentru că nu–mi doresc altceva decât pe tine...
Şi–i atinse buzele.
—Rămâi cu mine... te rog...
Kagome închise ochii. Era căldură şi... dragoste. Dragostea după care tânjise atât de mult timp. Îi simţi schimbarea, cum forţa cu care se împotrivise se transforma în ceva cu totul diferit, total opus. O sărută pe frunte abia atingând–o.
—Se întâmplă ceva ciudat, spuse Miroku uşor speriat.
Koga clipi des cu o privire nedumerită, dar în același timp mulțumită oglindită în ochi. Sango puse fruntea pe umărul lui Miroku, şoptindu–i molatec în ureche:
—Cât de blândă şi pură e lumina lor!
—Talismanul... mormăi Koga.
—A fost purificat, curăţat de toată răutatea oamenilor pe care i–a avut ca stăpâni. Miroku îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui Sango şi o strânse lângă el. Tânăra îl luă de mână și, cu o singură mișcare gingașă îi scoase metaniile move, mângâind cu degetele palma neteda. Singura persoană la care nu s–a gândit Naraku că ar putea purifica Talismanul a fost Inuyasha. Dorinţa de a o salva, de a fi cu ea, l–au învins. Dragostea dintre două fiinţe a distrus ura atâtor veacuri.
—Mai mult decât atât. Sango zâmbi fericită. Dragostea dintre doi oameni. Se spune că Talismanul îndeplineşte dorinţa tainică a celui ce–l purifică...
Lumina soarelui se juca veselă în pletele negre a lui Inuyasha. Picioarele Kagomei cedară şi fata căzu uşor spre el. Îngenunche cu ea în braţe, privind–o cum stă liniştită, cu obrazul sprijinit de el, cufundată parcă într–un somn adânc.
—Inuyasha?... Îşi roti privirea împrejur fără a–şi mişca gâtul, apoi se opri asupra trăsăturilor sale. Studie cu atenţie ochii, obrajii, nasul, gura, bărbia şi iar... ochii. Irişii violeți o priveau cu adoraţie.
—Inuyasha... e lumină, e zi...
El zâmbi şi o ridică mai sus, dar o păstră strâns în braţe.
—Ştiu...
Era ciudat să–l vadă în plină zi pe omul Inuyasha, să–i audă glasul liniştit, fără obişnuita tentă răguşită, aspră.
—Hei, javră... Faţa lui Inuyasha căpătă o expresie plictisită, enervată. Oare de ce de fiecare dată trebuia să intervină nesuferitul ăla?
—Ştii ceva, lupule? Nu–nseamnă că dacă sunt om nu te pot bate să–ţi sune apa–n cap!
Din spatele lor, Miroku se apropie de urechea lui Sango:
—Şi–o fi schimbat el fizicul, dar la caracter mai are evident de lucrat.
Inuyasha îi aruncă peste umăr o privire asasină.
—Hei, Miroku, pe asta am auzit–o!
Shippo sări de pe Kirara pe capul lui Miroku și, în entuziasmul momentului, îi ciufuli părul. Micuţul chicoti încântat.
Inuyasha coborî ochii spre cea care–i împovăra atât de plăcut braţele și îi zâmbi.
—Asta nu înseamnă că ne vom opri aici, încă am Tessaiga. Pentru că trebuie să recunoşti că mai sunt mulţi Yokai de învins şi mulţi oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Nu–i putem lăsa la greu... Fața tinerei se lumină.
Sango aruncă peste creştetul lui Inuyasha o privire prietenei ei şi–i făcu un semn cu mâna, încântată.
Kagome se adânci şi mai mult în braţele lui. Ştia ce se întâmplase, exact ceea ce Naraku nu ar fi putut anticipa niciodată. Nu se gândise că inima unui hanyo putea fi curată, încărcată de sentimente nobile. Zâmbi de una singură urmărindu–l cum îi ia peste picior pe ceilalţi, cum se strâmbă, cum gesticulează, până şi cum înjură. Îşi simţi pleoapele grele şi cu ultimele puteri îşi îngropă nasul în haina lui, respirându–l. Auzi din ce în ce mai îndepărtat sporovăiala prietenilor ei până ce în final, nu mai auzi nimic.
—Da? Şi care crezi că e locul unde mergem de aici încolo?
—Eh, nu ştiu unde vă duceţi voi, dar eu ştiu sigur şi precis unde plec. Ei, faţă de fostă javră, să ai grijă de Kagome! exclamă Koga depărtându–se val vârtej.
„Odată tot îl pocnesc!â€
—Scuteşte–mă! Dispari! Apoi își întoarse atenția spre micuțul care sporovăia de zor.
—Shippo... Taci! Că dacă nu, îmi exersez puterile pe pielea ta... Şi nu vrei asta! Crede–mă pe cuvânt!
—Ei, şi tu acum, Inuyasha, lasă copilul să...
—Tăceţi!
Miroku îşi înghiţi cu noduri restul vorbelor şi se aplecă peste capul lui Inuyasha în acelaşi timp cu Sango, Kirara şi Shippo.
—A adormit...
Inuyasha sărută obrazul tinerei femei ce dormea atât de senină şi împăcată. Era acolo, alături de el şi avea să fie la orice pas pe care urma să–l facă, oriunde şi oricând.
Poate vi s-a parut ciudat ca am ales acest sfarsit pentru Inuyasha, dar mi s-a parut cel mai logic la vremea cand am scris si inca mi se pare (am stat in cumpana cand am revizuit textul, dar tot asa am simtit ca era cel mai bine).
Well, this is it! The last one! Sper sa va fi placut povestea. Multumesc tuturor celor care au citit si au lasat un gand referitor la aberatiile mele. Lectura placuta!
Cap. XII
Un ţipăt neomenesc se auzi din interiorul trupului ei. Sango îşi ascunse faţa în curbura gâtului lui Miroku care o strânse la piept. Sabia se înfipse puternic, cu un sunet sinistru de marmură spartă la distanţă de câteva degete de capul lui Inuyasha. Bărbatul nici nu clipi; privi calm imaginea lui reflectată în metalul lustruit, apoi întoarse capul în sus, spre ea.
Se sprijinea cu greutate în picioare, răsuflând cu gura larg deschisă, şuierător.
—Ka...gome...
Tânăra îl pironi cu privirea îngrozită.
—Inuyasha... hm... fugi, te implor! Fugi! reuşi să articuleze sacadat.
Sango îşi desprinse corpul din îmbrăţişarea lui Miroku, aproape nevenindu-i a crede.
Kagome începu să plângă în hohote, cu sughiţuri.
—Nu pot! Nu–l pot împiedica să te rănească... Nu pot! Trase o gură de aer și continuă. Fugi, lasă–mă... Fugi, omoară–l... Tânăra femeie îşi trecu o mână peste faţa lucioasă din cauza sudorii, iar bretonul negru i se lipi și mai tare de frunte. Privi în toate părţile parcă speriată, apoi ridică mâna și încremeni. Nu mai am mult timp... Vine! Inuyasha, pleacă, te implor... te va omo...
Vorbele muriră încet, iar corpul ei reacţionă violent de parcă cineva tocmai o lovise din plin în stomac. Inuyasha reuşi cu greu să se ridice în genunchi, apoi în picioare. Un val de durere atât de puternic încât amenință să-l sufoce se prăbuși peste el. Îşi târî mai mult picioarele şi întinse mâna către ea.
Îi urmări palma ce o căuta ca şi cum ar fi fost vorba de ceva demonic.
—Nenorocita naibii!... Vrea să te salveze, dar nici măcar ea nu e atât de puternică încât să mă învingă...
—Kagome? Uită–te la mine! Kagome?!
—Lasă–mă! Am zis să mă laşi! Nu mă atinge, mi–e scârbă! îi strigă cu o furie oarbă. Începu din nou să plângă, căutând pierdută în jur ceva de negăsit. Perdeaua deasă a genelor aruncă umbre alungite peste obrajii ei. Nu–nţelegi? Mi–e scârbă de mine, de cum mă foloseşte, de ce mi–a făcut, de ce–ţi face...
—Kagome, te rog... Neînfricatului Inuyasha îi era frică; o frică cum nu mai trăise în toată viața lui. Mai făcu doi paşi spre ea, dar fata îl ţintui cu sabia.
—Opreşte–te! Stai, am spus! repetă autoritar atunci când tânărul mai înaintă încă un pas. Ochii ei alunecară spre micuţa bijuterie roşie pe care o ţinea strâns la piept, în pumnul însângerat. Vezi? Nu mai am puterea de a o purifica, am fost murdărită. Am fost murdărită, Inuyasha!
—Kagome, nu... Nu–i adevărat, nimeni nu va reuşi vreodată să te murdărească... Niciodată...
—Ba da! M–a folosit, mi–a invadat trupul, mi–a intrat în gânduri, în mine, în sufletul meu. Înţelegi?
—Nu–i adevărat... Crede–mă! Îţi aminteşti când eram pe punctul de a deveni Yokai? Îţi aminteşti? întrebă iarăți observând că fata îl ascultă cu oarecare atenţie. Nu m–ai lăsat singur, ai stat lângă mine şi am reuşit. Haide Kagome, lasă–mă să stau lângă tine. Suspină sufocat și încercă să vorbească din nou. Nu mă depărta, nu mă alunga din viaţa ta...
Deodată se calmă. Parcă cineva îi luase cu mâna, ca prin farmec, toată suferinţa şi frica. Inuyasha se cutremură; ochii aceia, altădată atât de plini cu toate sentimentele şi trăirile pe care un om le putea simţi, erau goi. Nimic nu se oglindea în ei. Pentru prima dată conştientiză cu stupoare că nu putea să–şi de–a seama ce anume simţea Kagome. Un moment se temu că Naraku reuşise să pună iarăşi stăpânire pe ea, dar privirea pierdută îi dovedi că se înşeală.
—Există doar o singură cale, i se păru că o aude șoptind. Lent, cu mişcări de somnambulă, Kagome apucă cu mâna dreaptă sabia şi o ridică de la pământ. Lama străpunse carnea moale a palmelor și Inuyasha simți în nări mirosul sângelui. Un fior îl străbătu de-a lungul coloanei vertebrale, îmbrățișându-l cu degete de gheață.
—Kagome... Ce faci cu Tessaiga? întrebă cu voce gâtuită, încercând să–şi stăpânească tremurul corpului ce părea că prinsese o altă viaţă, independentă de voinţa lui.
Se întoarse rapid şi–l fixă încruntată.
—Nu te apropia! șuieră ascuțit. Naraku e închis în temniţa unde l–am aruncat. Acum e rândul lui. Iar Talismanul Sufletelor? îngână fără să-și ridice capul, iar nimeni nu–şi dădu seama dacă vorbise cu cineva sau pur şi simplu cugetase cu glas tare. Râse uşurel şi privi piatra roşie.
Pumnii i se încordară şi simţi tăişul ascuţit al ghearelor cucerind bariera pielii; Inuyasha lăsă capul în piep, pletele lungi, albicioase ascunzându-i ochii înroșiți.
—Talisman blestemat... din cauza ta au murit atâţia oameni, atâtea vieţi distruse, atâtea vise spulberate, continuă încet, pe un timbru blând, vocea abia auzindu-i-se. Dar acum cercul va fi complet. Voi avea grijă să fiu ultima persoană care te va mai ţine vreodată în mână. Te voi lua cu mine în mormânt! murmură şi întoarse fulgerător vârful săbiei.
Inuyasha simţi că i se taie picioarele.
„La fel ca ÅŸi data trecută... atunci, demult, când am pierdut persoana dragă...â€. Țâșni înainte cu viteza unei săgeÈ›i scăpată dintr-un arc.
—Kagome, nu!
Sabia zbură cu atâta putere din mâna ei, încât se înfipse în perete din laterala lor. Un scrâșnet îl avertiză pe Inuyasha că peretele se crapă, apoi, cu un zgomot asurzitor, se prăbuși sfârtecat în mii de cioburi strălucitoare. Aerul rece al canionului îi atinse corpul, înfășurându-se în jurul său. Kagome rămase ca o stană de piatră cu braţul încă ridicat în poziţia în care ţinuse sabia.
—De ce? De ce nu m–ai lăsat?! Răsuflă adânc, reuşind să–şi stăpânească tremurul vocii.
De la câţiva centimetri distanţă, Inuyasha o învălui cu o privire încărcată de dragoste nesfârşită. O prinse delicat de umeri, îi dădu la o parte o şuviţă de păr lipită de faţa transpirată şi–i sărută fruntea rece ca gheaţa.
—Pentru că nu pot. Nu pot să te pierd. Nu voi pierde persoana pe care o iubesc încă o dată. S-a întâmplat şi nu mai pot permite să se mai repete. Nu şi cu tine... nu şi cu noi.
Aerul rece de afară îi răvăşi părul şi–i pătrunse până la oase. Părea atât de mică, de fragilă şi de neajutorată în faţa lui. Îi strânse brațul cu blândețe. Ochii ei îl priviră cu îngrijorare amestecată cu nedumerire. O secundă se relaxă sub mâinile lui, dar aproape imediat se smulse şi se depărtă ca de ceva greţos, respingător.
—Scuteşte–mă! Cât credeai că mă va ţine departe? E naivă şi tocmai asta îmi place la ea, naivitatea sentimentelor ei, lătră femeia.
Făcu câțiva paşi spre libertatea văzduhului de dincolo de spărtura ce se crease în peretele de cristal. Inuyasha păşi cu gând să o urmeze.
—La o parte!
—Kagome...
—Am spus la o parte! N–auzi?
Se auzi un trosnet și un val de energie îl izbi de peretele din spate, capul pocnindu-i dureros. Clipi repede, agățându-se cu disperare de realitate. Un sunet ce putea fi asemănat cu un hohot de râs se auzi din gâtlejul ei.
—E a mea... E corpul meu şi nu ai nicio putere să mi–l iei.
—Nu e proprietatea cuiva, nu o poţi ţine cu forţa aşa cum vrei. Mai avu intenţia să spună ceva, dar nu mai apucă. Cu un „Taci†răspicat, femeia se întoarse spre el şi–l atacă, aşa căzut jos cum era, încă o dată şi încă o dată, până când Sango pierdu numărul.
Privi afară către cerul azuriu, nu scoase niciun cuvânt câteva secunde, apoi îi vorbi, fără a se uita la el:
—Inuyasha... Biet demon nefericit... Apoi păşii afară prin spărtura zidului fără să privească înapoi.
Stătea pe margine, iar în jos, sub picioarele ei se căsca hăul întunecat al morţii. Kagome zâmbi trist: în sfârşit, după doi ani, aceasta avea să–i fie ultima călătorie. Un frison îi scutură trupul și, pentru o clipă, se temu că instinctul o va birui şi va fugi departe de prăpastia ce ameninţa să–i curme viaţa.
—Kagome!
Tresări şi se întoarse.
—Inuyasha?... Ce faci aici? Se balansă o clipă, nesigură pe margine. Inuyasha albi la faţă, respiraţia i se opri undeva în gât şi întinse mâna pregătit să sară spre ea.
—Ce vrei să faci?
Kagome își lăsă privirea să se plimbe înspre adâncurile întunericului.
—De ce te–ai ridicat? Pleacă şi lasă–mă!
Inuyasha zâmbi şi faţa i se lumină.
—Dă–mi mâna. Înaintă cu doi paşi spre ea, dar fata se retrase unul înapoi, către margine.
—Pleacă odată, fugi! Nu mai ai nicio obligaţie faţă de mine... Kagome simţi lacrimile ameninţând dureros să izbucnească. Ţi–ai răscumpărat toate greşelile, Inuyasha. Acum te rog să mă laşi să–mi port eu de grijă... Pleacă!
Era dezarmat; nimic din toate pe care le învăţase până atunci, nimic din tot ceea ce trăise nu–l pregătise pentru aşa ceva, nimic şi nimeni nu–l învăţase cum să facă în aşa fel încât să nu–l doară sufletul atât de crunt, de parcă ar fi fost o senzaţie palpabilă, de parcă cineva i–ar fi smuls cu cleştele bucăţi din trup.
—La început da... a fost nevoia de a avea pe cineva care să vadă bucăţile Talismanului. Inuyasha mai făcu un pas spre ea. Dar acum e nevoia de a te vedea mereu lângă mine, nevoia de a te şti în siguranţă, de a te atinge cât de puţin măcar o dată pe zi, de a mă trezi noaptea să văd dacă eşti şi de a te privi cum dormi, de a veni după tine în lumea ta să văd dacă eşti bine, nevoia de a te simţi în orice, nevoia de a te şti în viaţa mea, de a face parte din ea...
—Taci! Kagome flutură mâna în care ţinea Talismanul Sufletelor şi mai făcu un pas înapoi. Pleacă! Asta e singura cale şi tu ştii. Zâmbi trist. Kikyo avea dreptate, nimeni nu scapă de blestemul pietrei. Aşa că trebuie să dispară. Pleacă!
—Toată lumea îmi spune să fug. Toată viaţa am fugit. Am fugit de Naraku, de Sesshomaru, de demoni, de oameni... de tine. Am fugit de mine. Dar tu ai fost singura care a venit, m–a ajutat să mă opresc şi să mă întorc din drum. Nu–mi spune să fug pentru că nu am s–o mai fac... niciodată.
Îl îmbrăţişă cu privirea înlăcrimată; acolo, în faţa ei, era cel pe care ajunsese să–l iubească mai mult decât îşi închipuise vreodată că avea să țină pe cineva. Cât de ironic era că doar în cele din urme clipe aflase cu adevărat ce simțea el.
Mai păşi o dată şi călcâiul stâng călcă în gol; se clătină o clipă, apoi realiză că se va duce în jos. Încercă să–şi imprime pentru vecie imaginea lui, aşa cum era acum alături de celelalte mii de amintiri pe care avea să le ia cu dânsa.
Inuyasha tresări. Ştia că ţine la el. Dar niciodată nu exprimase prin privire profunzimea acelor sentimente aşa cum o făcea în acea clipă. Şi mai era ceva... încerca să–şi ia adio.
—Nu, Kagome! Nu! Se repezi ca un nebun să o prindă în timp ce aluneca în întunericul fără sfârşit.
Nu putea să se gândească la nimic sau poate prea multe gânduri îi treceau prin minte, dar nici măcar unul nu se putu concretiza în ceva. Toate păleau ca importanţă, iar pe deasupra tuturor, apăru imaginea lui, când zâmbitoare, când furioasă, când zăpăcită, mirată sau îmbufnată. Una mai scumpă sufletului ei decât cealaltă.
Văzduhul o învălui cu braţele larg deschise, primitoare, reci şi moarte, conducând–o către tăcere. Conştientiză exact momentul în care tălpile ei se desprinseră de sol.
„E prea departe... e rănit... Nici dacă ar vrea nu m–ar mai putea prinde...â€
—Kagome!
Deschise larg ochii. Ce păcat! Acea expresie, acea ultimă privire încărcată de groază şi disperare avea să fie pentru totdeauna cu ea.
Simţi mâinile calde, familiare trăgând–o cu putere înapoi, în siguranţa braţelor sale, căldura corpului de lângă ea, dar mai mult decât toate la un loc, mâna lui căutând mâna ei. Începu să tremure fără ca măcar să-și dea seama.
—Nu, nu mă atinge, scânci cât de puternic reuşi, împotrivindu–se. Strânse mai tare pumnul la piept, iar cu cealaltă mână încercă să–l depărteze cât mai mult de ea.
—Kagome... de ce? șopti în părul ei, realizând doar în acel moment că tremura la fel de tare ca și ea.
Cu infinită grijă, Inuyasha îi atinse braţele cu mâinile, apoi, ca şi cum ar fi vrut să împiedice orice tentativă de a se mai depărta de el, o apucă de materialul mânecii şi o strânse de încheietura celuilalt braţ în care ținea Talismanul.
Ochii i se domoliră, se îmblânziră, iar el simţi cum îl doare ceva nedefinit în piept, ceva ce nu putea să controleze când îi văzu licărul lacrimilor. Îi vorbi ca şi altădată, ca de atâtea alte ori, blând şi cu drag, cu acea afecţiune tainică pe care o nutrea faţă de el şi pe care glasul nu i–o putea ascunde.
—Nu atinge Talismanul...Vezi?... Nici eu nu mai am puterea de a–l purifica; Naraku a făcut în aşa fel încât nimeni nu va mai putea să–l purifice vreodată. Kagome strânse mai tare pumnul după care urmă şi mai stins: În piatra aceea micuţă e toată ura, toată puterea demonică a fiinţei, a omului ce era odată Onigumo; totul zace închis în ea. Dacă o atingi, vei deveni parte din el. Te va îngloba în răutatea lui. Două lacrimi lăsară urme umezi pe obrajii ei. Ştiu că mereu ţi–ai dorit să fii demon deplin, dar nu aşa, nu vrei să fii acel monstru ce zace în Naraku. Kagome puse mâna lent peste mâna ce–i ţinea încheietura, îl mângâie şi–i desprinse cu blândeţe degetele, depărtându–l de ea. Vreau să–mi amintesc de tine aşa cum eşti acum...
Era ca paralizat; vroia să se mişte, dar nu putea. O simţi, o văzu cum se înalţă în genunchi. Trase scurt de colierul pe care–l purtase în ultimii doi ani şi–l rupse. Inuyasha urmări cum cade la pământ obiectul pe care de atâtea ori se chinuise să–l scoată.
—Nu mai ai nevoie de el, îi spuse privindu–l în ochi. Cât de nedumerit părea! Kagomei aproape îi veni să zâmbească; îşi plimbă o clipă degetele prin părul moale şi alb ca mătasea. De acum nu vei mai avea nevoie de el, eşti liber... Nimeni nu–ţi va mai impune vreodată să faci ceva ce nu vrei. Nu asta îți doreai? Inuyasha? întrebă din nou și îl observă cum tresare auzind-o vorbind, ca și cum sunetul propriului său nume i-ar fi cauzat durere. Nu te bucuri? adăugă cu o urmă de nedumerire în glas. Ai vrut atât de mult să scapi de el... Nu–l mai ai, de acum nu te va mai supăra... Eşti liber, Inuyasha!
Fu un moment de tăcere apăsătoare, precum liniștea dinaintea furtunii în timp ce Inuyasha lăsă cuvintele să-i pătrundă în minte, aproape gustând greutatea din spatele lor. Pentru prima dată în doi ani nu purta colierul... şi se simţea ciudat, parcă nu ar fi fost acelaşi. Deschise gura să spună ceva, dar constată cu surprindere că nu–şi regăsea glasul. Doar ochii i se rotiră oarecum speriaţi, urmărindu–i fiecare gest, fiecare pas. Iar atunci îngheţă: Kagome îi cuprinse cu palma obrazul şi–şi apăsă buzele reci pe fruntea lui transpirată.
Se ridică de lângă el depărtându-se. Privi înapoi spre încăperea din care ieşise şi întâlni feţele îngrijorate ale celorlalţi. Zâmbi cald spre ei.
—Kagome, ce–ai de gând să faci? întrebă micuţa vulpe cu lacrimi în ochi.
Tânăra oftă adânc şi deschise pumnul în care ţinea prizonieră piatra preţioasă.
—Ceea ce ar fi trebuit să fac mai demult... Să duc Talismanul acolo unde e locul lui, acolo de unde a fost scos...
—Şi unde a fost?
Lui Inuyasha i se păru că se crapă pământul sub el şi–l înghite, sufocându–l, omorându–l încetul cu încetul. O briză ușoară dansă peste canion. Era rece pe obrazul lui cald. Și pentru prima dată, Inuyasha își dădu seama că obrajii îi erau uzi. Rămase cu privirea în ţărâna uscată, încremenit. Zări în colţul ochiului lumina roşie ca sângele strălucind molatec şi apoi dispărând. Nu avu nevoie să i se spună unde anume. Ştia. Toată fiinţa lui i–o spunea, i–o striga cu fiecare nerv din el, asurzindu–l. Se întorsese acolo unde–i era locul, de unde fusese scos. Se întorsese în ea. Kagome absorbise Talismanul Sufletelor în corpul ei, astfel încât să nu mai scape, să nu mai evadeze Naraku.
„Astfel încât să nu o mai opresc... să mă facă să o las să...†Urmarea gândului îl înnebuni. Kagome se asigurase că niciodată nimeni nu va mai suferi de pe urma blestemului. Se asigurase că ea era ultima... Cu ea avea să se încheie totul.
Strânse din dinţi şi apăsă şi mai tare Talismanul la pieptul ei. O durere mai presus decât ceea ce îndurase poate până acum îi luă cu asalt simțurile și abia se stăpâni să nu țipe. Piatra se transformă: deveni imaterială, ca o fantasmă roşiatică pe care corpul ei o absorbi atât de repede, încât ai fi spus că o recunoaște ca facând parte din el. Tresări îngreţoşată; i se păru că trupul i se răcește ca şi cum ar fi fost deja moartă.
„Îmi curge răutatea lui Naraku prin vene...†Kagome păşi înapoi, apropiindu–se iarăşi de marginea abisului. „Mă cucereÅŸte...†Îşi aÅ£inti privirea în bezna de sub ea. „Vreau să–l văd... vreau să–l văd, chiar dacă e ultima oară!†Întoarse capul ÅŸi ochii înlăcrimaÅ£i îi surprinse o clipă expresia feÅ£ei. „Acum... cât mai pot să o fac... Acum cât mai gândesc... cât mai simt.â€
„O voi pierde... o voi pierde ÅŸi nu am cum să o împiedic...â€
Inuyasha ridică brusc capul spre tânăra ce privea în gol de pe margine. Vântul îi mângâie faţa şi–i aduse în nări aroma ei. Respiraţia păru să i se îngreuneze atunci când realiză că era poate ultima dată când o mai vedea... când îi mai simţea mirosul.
—Dar sunt liber... Am fost liber mereu numai că nu mi–am dat seama. Păşi spre ea încet. Pentru că atunci când eşti lângă mine mă simt liber, relaxat, fericit. Eu nu ar fi trebuit să râd, să glumesc, să am prieteni... Nu ar fi trebuit să fac nimic din toate astea. Dar le fac, le am. Pentru că tu m–ai învăţat, pentru că tu mă faci să zâmbesc doar prin simpla ta prezenţă. Iar dacă a fi liber înseamnă a nu te avea, nu–mi doresc o astfel de libertate. Nu o vreau. Prefer să port toată viaţa colierul, dar să te ştiu lângă mine.
Inuyasha dădu să pună mâna pe umărul ei, dar tânăra se retrase fără a–l privi.
—Nu mă atinge, am Talismanul în mine...
Zâmbi înduioşat.
—Nu mă interesează, vreau să te ating...
O întoarse uşor către el şi–i cuprinse capul între palmele sale. Tresări înspăimântată; mâinile lui erau atât de calde pe pielea feței și gâtului ei! Vru să fugă, să fugă şi să nu se mai întoarcă, să nu se mai uite înapoi. În schimb, simţi cum picioarele nu o mai ascultă şi de abia o mai susţin; nu reuşi altceva decât să–şi cufunde privirea în ochii mari, gălbui.
—Am nevoie de tine! Cuvintele acelea atât de simple le auzi atât de clar încât îi păru că le poate atinge, că le poate respira. Nu înţelegi? Se apropie cu faţa de ea şi–şi plimbă privirea peste trăsăturile obosite. Am nevoie de tine, repetă cu voce joasă şi corpul lui se lipi de al ei, degetele urmărindu-i conturul feței. Kagome îşi pierdu respiraţia; privirea aceea încărcată de atâtea sentimente nu o mai văzuse decât o singură dată. Ghici ce avea să facă şi încercă să–şi retragă capul. Mâinile lui o reţinură blând lângă el.
—De ce ţi–e teamă? întrebă şi Kagome îi simţi răsuflarea mângâindu–i buzele. Eu nu mă mai tem. Ştii de ce? Inuyasha citi în ochii ei întrebarea mută. Pentru că Naraku nu ne poate învinge... pentru că suntem amândoi. Pentru că nu–mi doresc altceva decât pe tine...
Şi–i atinse buzele.
—Rămâi cu mine... te rog...
Kagome închise ochii. Era căldură şi... dragoste. Dragostea după care tânjise atât de mult timp. Îi simţi schimbarea, cum forţa cu care se împotrivise se transforma în ceva cu totul diferit, total opus. O sărută pe frunte abia atingând–o.
—Se întâmplă ceva ciudat, spuse Miroku uşor speriat.
Koga clipi des cu o privire nedumerită, dar în același timp mulțumită oglindită în ochi. Sango puse fruntea pe umărul lui Miroku, şoptindu–i molatec în ureche:
—Cât de blândă şi pură e lumina lor!
—Talismanul... mormăi Koga.
—A fost purificat, curăţat de toată răutatea oamenilor pe care i–a avut ca stăpâni. Miroku îşi petrecu braţul pe după mijlocul lui Sango şi o strânse lângă el. Tânăra îl luă de mână și, cu o singură mișcare gingașă îi scoase metaniile move, mângâind cu degetele palma neteda. Singura persoană la care nu s–a gândit Naraku că ar putea purifica Talismanul a fost Inuyasha. Dorinţa de a o salva, de a fi cu ea, l–au învins. Dragostea dintre două fiinţe a distrus ura atâtor veacuri.
—Mai mult decât atât. Sango zâmbi fericită. Dragostea dintre doi oameni. Se spune că Talismanul îndeplineşte dorinţa tainică a celui ce–l purifică...
Lumina soarelui se juca veselă în pletele negre a lui Inuyasha. Picioarele Kagomei cedară şi fata căzu uşor spre el. Îngenunche cu ea în braţe, privind–o cum stă liniştită, cu obrazul sprijinit de el, cufundată parcă într–un somn adânc.
—Inuyasha?... Îşi roti privirea împrejur fără a–şi mişca gâtul, apoi se opri asupra trăsăturilor sale. Studie cu atenţie ochii, obrajii, nasul, gura, bărbia şi iar... ochii. Irişii violeți o priveau cu adoraţie.
—Inuyasha... e lumină, e zi...
El zâmbi şi o ridică mai sus, dar o păstră strâns în braţe.
—Ştiu...
Era ciudat să–l vadă în plină zi pe omul Inuyasha, să–i audă glasul liniştit, fără obişnuita tentă răguşită, aspră.
—Hei, javră... Faţa lui Inuyasha căpătă o expresie plictisită, enervată. Oare de ce de fiecare dată trebuia să intervină nesuferitul ăla?
—Ştii ceva, lupule? Nu–nseamnă că dacă sunt om nu te pot bate să–ţi sune apa–n cap!
Din spatele lor, Miroku se apropie de urechea lui Sango:
—Şi–o fi schimbat el fizicul, dar la caracter mai are evident de lucrat.
Inuyasha îi aruncă peste umăr o privire asasină.
—Hei, Miroku, pe asta am auzit–o!
Shippo sări de pe Kirara pe capul lui Miroku și, în entuziasmul momentului, îi ciufuli părul. Micuţul chicoti încântat.
Inuyasha coborî ochii spre cea care–i împovăra atât de plăcut braţele și îi zâmbi.
—Asta nu înseamnă că ne vom opri aici, încă am Tessaiga. Pentru că trebuie să recunoşti că mai sunt mulţi Yokai de învins şi mulţi oameni care au nevoie de ajutorul nostru. Nu–i putem lăsa la greu... Fața tinerei se lumină.
Sango aruncă peste creştetul lui Inuyasha o privire prietenei ei şi–i făcu un semn cu mâna, încântată.
Kagome se adânci şi mai mult în braţele lui. Ştia ce se întâmplase, exact ceea ce Naraku nu ar fi putut anticipa niciodată. Nu se gândise că inima unui hanyo putea fi curată, încărcată de sentimente nobile. Zâmbi de una singură urmărindu–l cum îi ia peste picior pe ceilalţi, cum se strâmbă, cum gesticulează, până şi cum înjură. Îşi simţi pleoapele grele şi cu ultimele puteri îşi îngropă nasul în haina lui, respirându–l. Auzi din ce în ce mai îndepărtat sporovăiala prietenilor ei până ce în final, nu mai auzi nimic.
—Da? Şi care crezi că e locul unde mergem de aici încolo?
—Eh, nu ştiu unde vă duceţi voi, dar eu ştiu sigur şi precis unde plec. Ei, faţă de fostă javră, să ai grijă de Kagome! exclamă Koga depărtându–se val vârtej.
„Odată tot îl pocnesc!â€
—Scuteşte–mă! Dispari! Apoi își întoarse atenția spre micuțul care sporovăia de zor.
—Shippo... Taci! Că dacă nu, îmi exersez puterile pe pielea ta... Şi nu vrei asta! Crede–mă pe cuvânt!
—Ei, şi tu acum, Inuyasha, lasă copilul să...
—Tăceţi!
Miroku îşi înghiţi cu noduri restul vorbelor şi se aplecă peste capul lui Inuyasha în acelaşi timp cu Sango, Kirara şi Shippo.
—A adormit...
Inuyasha sărută obrazul tinerei femei ce dormea atât de senină şi împăcată. Era acolo, alături de el şi avea să fie la orice pas pe care urma să–l facă, oriunde şi oricând.
SFÂRŞIT
Poate vi s-a parut ciudat ca am ales acest sfarsit pentru Inuyasha, dar mi s-a parut cel mai logic la vremea cand am scris si inca mi se pare (am stat in cumpana cand am revizuit textul, dar tot asa am simtit ca era cel mai bine).
Nothing is forever