31-12-2010, 09:52 AM
Desigur, cum deja v-am obişnuit, am venit cu o nouă colaborare * hey, don't kill me! * Cherie a avut o altă idee, as she always does, şi a vrut să facem o altă colaborare. Am vrut eu, sau a spus ea? Ce mai contează; ideea e că am ajuns deacord asupra colaborării cu numărul 2 ( ok, cu ea, cuz I have some others as well * laughs * ). În orice caz, nu dezvălui nimic despre poveste, ideea de bază îi aparţine în totalitate, personajul meu ( ca întotdeauna ) mi-l creez singură şi ideile ce vin pe parcurs sunt combinate, discutate, disputate, etc. În orice caz, sperăm din tot sufletul să vă placă şi această colaborare. Şi o să fiu puţin îngâmfată adăugând: trebuie să vă placă * laughs *. Well, well, excuse me, I'm a brat.
Prologul este scris la persoana a III a ( sper că m-am descurcat cât de cât bine ) dar restul poveştii va fi scrisă la persoana I din perspectiva fiecărui personaj, the man and the woman.
Anyway, lectură plăcută şi vă aşteptăm părerile, criticile, comentariile, etc.
* acceptăm orice fel de critică!
Lectură plăcută!
Călcând pe cioburi
Biblioteca era situată undeva în centrul oraşului Dublin, alături de toată agitaţia acestuia şi zgomotele specifice. Maşinile circulau, desigur, regulat şi nu se auzeau claxoane prea enervante. Era, totuşi, un oraş liniştit.
Hareton Keyes se aşezase vesel pe fotoliu, ţinând cartea în mână. A deschis-o rapid, curios de conţinut, răsfoind-o fără a fi cu adevărat atent la ceea ce cuprindea aceasta, de parcă o putea înţelege oricum. Faţa sa albă, uşor roşiatică emana întotdeauna multă căldură, era o plăcere adevărată de a-i privi ochii negri, strălucitor, pătrunzători. Era, de asemenea, uşor să îi citeşti. Se putea observa din privirea lui câtă sinceritate posedă; căci el, era cu adevărat un bărbat onest cu sine însuşi şi cu toţi cei din jurul său, energic din fire, prea plin de viaţă, ar fi spus unii. Nu putea sta liniştit nici acolo, în fotoliu – cu cartea în mână. Simţea nevoia să se mişte; nu era deloc o persoană statornică. Mulţi ar fi spus că semăna cu mama sa, aceasta fusese neliniştită, plină de energie şi întotdeauna zâmbăreaţă. De la ea moştenise toate aceste trăsături.
Aproape de el, stătea şi fratele său geamăn, căutând ceva într-un raft. Era atent, cu ochii deschişi atât cât să poată vedea, concentrat. Degetele sale subţiri, lungi, erau întinse asupra unei cărţi, o ajungea cu destulă uşurinţă. Era uşor prăfuită, dar bărbatul nu era deloc pretenţios în asemenea chestiuni, deşi situaţia sa i-ar fi permis să fie.
Familia Keyes era una destul de bogată, în special datorită lui Xander. Fusese întotdeauna un băiat inteligent şi odată ce a crescut, a manevrat foarte uşor afacerile familiei, având grijă să îşi facă şi propriile sale mici întreprinderi. Independent, vrând întotdeauna să fie pe propriile picioare, reuşise. Putea fi mândru de el, dar nu era deloc superficial sau narcisist, voia întotdeauna ceea ce era mai bun pentru el şi cei la care ţinea. I se părea normal, un asemenea lucru.
Luând obiectul în mâini, se hotărî să se aşeze şi el pe unul dintre fotolii, vis-a-vis de fratele său. Acela nu era atent decât la propria agitaţie, făcându-l pe geamănul său să zâmbească.
„ La fel de aerian ca întotdeaunaâ€, îşi zise acesta aÅŸezându-se, răsfoind uÅŸor cartea ÅŸi ÅŸtergând-o de praf cu graÅ£ie. „ Ar trebui să aibă mai multă grijă de acestea†adăugă ca pentru sine, impunându-ÅŸi de asemenea să facă o donaÅ£ie bibliotecii. Mama sa s-ar bucura foarte mult dacă ar face asta.
În acelaşi timp, reflectat parcă în oglindă, Hareton Keyes – cu părul său negru, corpul înalt, destul de bine făcut dar nu atât de muşchiulos, ci doar arătos, cu puloverul lui negru, blugii cazuali şi simpla înfăţişare onestă, îşi ridicase ochii pentru a-l privi pe celălalt.
„ Prea ocupat cu toate ca să vadă ceva în jurul lui†spuse în propria sa minte, realizând că fratele său părea cu mult mai matur decât acesta. De parcă el rămăsese undeva la o vârstă fragedă a adolescenÅ£ei, în timp ce Den crescuse cu mult. „ Imposibil, doar suntem ca două picăturiâ€, dar ÅŸtia că acest gând e o prostie. Gândeau prea diferit.
Înainte să se poată întoarce la paginile lui, să se agite cu scrisul şi cuvintele întortocheate, o voce l-a făcut să se oprească. Tresări, însă doar acesta făcu asta, căci fratele său doar ridică privirea şi cu o jumătate de zâmbet – se ridică.
- Poftim, aÅŸa cum am promis.
Era un puşti de nu mai mult de paisprezece ani, cu părul castaniu, foarte închis şi ochii căprui, cu mult mai deschişi – un contrast ciudat, o înălţime potrivită, un chip nedezvoltat încă, trandafiriu, copilăros, deloc masculin. Îi întinse brunetului nişte bani, acesta îi luă, încă surâzând, parcă uşor încântat.
- Mulţumesc pentru ieri, adăugă parcă mai familiarizat, de parcă datoria lui şi diplomaţia luaseră sfârşit.
Hareton nu pricepea nimic. De fapt, nu ştia niciodată ce face fratele lui, deşi acest lucru i se părea suspect, îl acceptase. Imediat, părăsi fotoliul şi se află lângă geamănul său, gata să îl întrebe de faţă cu băiatul ce se întâmplă; era nerăbdător, ca întotdeauna.
Şi chiar când acest moment urma să aibă parte, o nouă voce – mai proaspătă, mai caldă, dulce, îmbietoare – se auzi. Era un sunet atât de plăcut pentru urechile oricui şi aproape că îl făcu să tresară, pe Hareton. Se uită, fără a se putea controla, la tânăra fată ce se apropiase de ei.
Era atât de frumoasă, în viziunea lui, statura ei era atât de englezească, înaltă cât ar fi trebuit, subţire, cu o siluetă admirabilă, cu un aer uşor arogant, o frumuseţe şi un rafinament izbitor. Cu buzele mici, dar destul cât să iasă în evidenţă prin forma lor feminină, frumoasă, cu ochii ei pătrunzători, căprui închis, mai mult decât fascinanţi. Părul ei drept, tuns în scări, de o culoare castanie deschisă, transmitea o paloare atât de sănătoasă. Purta, simplu, o pereche de pantaloni, un pulover şi avea geaca în mână. Nu era nedumerită, sau confuză, părea uşor indignată de toată situaţia. Iar domnul Keyes se îndrăgosti instantaneu de această imagine perfectă.
Între timp, Xander, se uita la ea, pierdut şi el – în felul său. Nu mai văzuse nicăieri atâta stil şi atâta eleganţă, în comparaţie cu fratele său, el putea vedea foarte uşor o influenţă străină în trăsăturile ei, privindu-i tenul, mişcările, degetele, corpul, fu şi el zdruncinat în felul său şi parcă inima începuse să îi bată mai tare, plină de emoţie. De abia o putea controla. Totuşi, rezervat, nu la fel de săritor şi de impulsiv ca celălalt, făcu o plecăciune tipic englezească, în timp ce Hareton era pierdut în frumuseţea acesteia.
Domnişoara Faye Rossini se simţea flatată. Nu ştiuse pentru ce dorise frăţiorul său mai mic, Vincent, să vină la bibliotecă. Nu îşi putea imagina un motiv pentru asta, iar acum când observase că avea de înapoiat nişte bani, era indignată şi totodată mândră de faptul că era un băiat de onoare, că părinţii lor îşi puseseră bine amprenta şi asupra lui. „ Are să fie un tânăr foarte bun†îşi zise în sinea ei.
Acum, orgoliul îi era satisfăcut, flatat, de reverenţa simplă şi rafinată a acelui bărbat. Fusese cuprinsă într-o vrajă ciudată. Erau doi bărbaţi identici, ca trăsături – imposibil de a-i deosebi. Şi totuşi, cum putea ea – care nici măcar nu îi cunoştea! Să îi pună de-o parte? Să le vadă diferenţele? Erau parcă desprinşi din acelaşi întreg şi totodată zămilsiţi atât de diferit! Unul era retras, rezervat pe când celălalt părea gata să izbucnească, ca un vulcan de pasiune. Ciudat moment, îi amintea aşa de mult de caracterul răposatului ei tată.
„ Şi ce frumos zâmbeşte…†îşi zise în sinea ei, văzând expresia pierdută a domnului Hareton Keyes, care deja nu mai ştia unde se află.
Câteva vorbe aruncate la întâmplare, un râset simplu al domnişoarei Rossini, plăcut surprinsă de această întorsătură, explicaţii. Cuvinte rostite între ea şi Hareton, de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă.
„ Atât de puţin englezesc…†îşi zise în acea clipă Xander, fiind părtaş la toate ce se întâmplau, înţelegând de pe atunci că a pierdut chiar înainte să încerce. „ Păcat. Îmi plăcea†mai adaugă ca pentru a se linişti, în speranţa că va mai avea parte, în anii lui, de o altă senzaţie ca aceasta, coupe de foudre.
Prologul este scris la persoana a III a ( sper că m-am descurcat cât de cât bine ) dar restul poveştii va fi scrisă la persoana I din perspectiva fiecărui personaj, the man and the woman.
Anyway, lectură plăcută şi vă aşteptăm părerile, criticile, comentariile, etc.
* acceptăm orice fel de critică!
Lectură plăcută!
Călcând pe cioburi
Prolog
Biblioteca era situată undeva în centrul oraşului Dublin, alături de toată agitaţia acestuia şi zgomotele specifice. Maşinile circulau, desigur, regulat şi nu se auzeau claxoane prea enervante. Era, totuşi, un oraş liniştit.
Hareton Keyes se aşezase vesel pe fotoliu, ţinând cartea în mână. A deschis-o rapid, curios de conţinut, răsfoind-o fără a fi cu adevărat atent la ceea ce cuprindea aceasta, de parcă o putea înţelege oricum. Faţa sa albă, uşor roşiatică emana întotdeauna multă căldură, era o plăcere adevărată de a-i privi ochii negri, strălucitor, pătrunzători. Era, de asemenea, uşor să îi citeşti. Se putea observa din privirea lui câtă sinceritate posedă; căci el, era cu adevărat un bărbat onest cu sine însuşi şi cu toţi cei din jurul său, energic din fire, prea plin de viaţă, ar fi spus unii. Nu putea sta liniştit nici acolo, în fotoliu – cu cartea în mână. Simţea nevoia să se mişte; nu era deloc o persoană statornică. Mulţi ar fi spus că semăna cu mama sa, aceasta fusese neliniştită, plină de energie şi întotdeauna zâmbăreaţă. De la ea moştenise toate aceste trăsături.
Aproape de el, stătea şi fratele său geamăn, căutând ceva într-un raft. Era atent, cu ochii deschişi atât cât să poată vedea, concentrat. Degetele sale subţiri, lungi, erau întinse asupra unei cărţi, o ajungea cu destulă uşurinţă. Era uşor prăfuită, dar bărbatul nu era deloc pretenţios în asemenea chestiuni, deşi situaţia sa i-ar fi permis să fie.
Familia Keyes era una destul de bogată, în special datorită lui Xander. Fusese întotdeauna un băiat inteligent şi odată ce a crescut, a manevrat foarte uşor afacerile familiei, având grijă să îşi facă şi propriile sale mici întreprinderi. Independent, vrând întotdeauna să fie pe propriile picioare, reuşise. Putea fi mândru de el, dar nu era deloc superficial sau narcisist, voia întotdeauna ceea ce era mai bun pentru el şi cei la care ţinea. I se părea normal, un asemenea lucru.
Luând obiectul în mâini, se hotărî să se aşeze şi el pe unul dintre fotolii, vis-a-vis de fratele său. Acela nu era atent decât la propria agitaţie, făcându-l pe geamănul său să zâmbească.
„ La fel de aerian ca întotdeaunaâ€, îşi zise acesta aÅŸezându-se, răsfoind uÅŸor cartea ÅŸi ÅŸtergând-o de praf cu graÅ£ie. „ Ar trebui să aibă mai multă grijă de acestea†adăugă ca pentru sine, impunându-ÅŸi de asemenea să facă o donaÅ£ie bibliotecii. Mama sa s-ar bucura foarte mult dacă ar face asta.
În acelaşi timp, reflectat parcă în oglindă, Hareton Keyes – cu părul său negru, corpul înalt, destul de bine făcut dar nu atât de muşchiulos, ci doar arătos, cu puloverul lui negru, blugii cazuali şi simpla înfăţişare onestă, îşi ridicase ochii pentru a-l privi pe celălalt.
„ Prea ocupat cu toate ca să vadă ceva în jurul lui†spuse în propria sa minte, realizând că fratele său părea cu mult mai matur decât acesta. De parcă el rămăsese undeva la o vârstă fragedă a adolescenÅ£ei, în timp ce Den crescuse cu mult. „ Imposibil, doar suntem ca două picăturiâ€, dar ÅŸtia că acest gând e o prostie. Gândeau prea diferit.
Înainte să se poată întoarce la paginile lui, să se agite cu scrisul şi cuvintele întortocheate, o voce l-a făcut să se oprească. Tresări, însă doar acesta făcu asta, căci fratele său doar ridică privirea şi cu o jumătate de zâmbet – se ridică.
- Poftim, aÅŸa cum am promis.
Era un puşti de nu mai mult de paisprezece ani, cu părul castaniu, foarte închis şi ochii căprui, cu mult mai deschişi – un contrast ciudat, o înălţime potrivită, un chip nedezvoltat încă, trandafiriu, copilăros, deloc masculin. Îi întinse brunetului nişte bani, acesta îi luă, încă surâzând, parcă uşor încântat.
- Mulţumesc pentru ieri, adăugă parcă mai familiarizat, de parcă datoria lui şi diplomaţia luaseră sfârşit.
Hareton nu pricepea nimic. De fapt, nu ştia niciodată ce face fratele lui, deşi acest lucru i se părea suspect, îl acceptase. Imediat, părăsi fotoliul şi se află lângă geamănul său, gata să îl întrebe de faţă cu băiatul ce se întâmplă; era nerăbdător, ca întotdeauna.
Şi chiar când acest moment urma să aibă parte, o nouă voce – mai proaspătă, mai caldă, dulce, îmbietoare – se auzi. Era un sunet atât de plăcut pentru urechile oricui şi aproape că îl făcu să tresară, pe Hareton. Se uită, fără a se putea controla, la tânăra fată ce se apropiase de ei.
Era atât de frumoasă, în viziunea lui, statura ei era atât de englezească, înaltă cât ar fi trebuit, subţire, cu o siluetă admirabilă, cu un aer uşor arogant, o frumuseţe şi un rafinament izbitor. Cu buzele mici, dar destul cât să iasă în evidenţă prin forma lor feminină, frumoasă, cu ochii ei pătrunzători, căprui închis, mai mult decât fascinanţi. Părul ei drept, tuns în scări, de o culoare castanie deschisă, transmitea o paloare atât de sănătoasă. Purta, simplu, o pereche de pantaloni, un pulover şi avea geaca în mână. Nu era nedumerită, sau confuză, părea uşor indignată de toată situaţia. Iar domnul Keyes se îndrăgosti instantaneu de această imagine perfectă.
Între timp, Xander, se uita la ea, pierdut şi el – în felul său. Nu mai văzuse nicăieri atâta stil şi atâta eleganţă, în comparaţie cu fratele său, el putea vedea foarte uşor o influenţă străină în trăsăturile ei, privindu-i tenul, mişcările, degetele, corpul, fu şi el zdruncinat în felul său şi parcă inima începuse să îi bată mai tare, plină de emoţie. De abia o putea controla. Totuşi, rezervat, nu la fel de săritor şi de impulsiv ca celălalt, făcu o plecăciune tipic englezească, în timp ce Hareton era pierdut în frumuseţea acesteia.
Domnişoara Faye Rossini se simţea flatată. Nu ştiuse pentru ce dorise frăţiorul său mai mic, Vincent, să vină la bibliotecă. Nu îşi putea imagina un motiv pentru asta, iar acum când observase că avea de înapoiat nişte bani, era indignată şi totodată mândră de faptul că era un băiat de onoare, că părinţii lor îşi puseseră bine amprenta şi asupra lui. „ Are să fie un tânăr foarte bun†îşi zise în sinea ei.
Acum, orgoliul îi era satisfăcut, flatat, de reverenţa simplă şi rafinată a acelui bărbat. Fusese cuprinsă într-o vrajă ciudată. Erau doi bărbaţi identici, ca trăsături – imposibil de a-i deosebi. Şi totuşi, cum putea ea – care nici măcar nu îi cunoştea! Să îi pună de-o parte? Să le vadă diferenţele? Erau parcă desprinşi din acelaşi întreg şi totodată zămilsiţi atât de diferit! Unul era retras, rezervat pe când celălalt părea gata să izbucnească, ca un vulcan de pasiune. Ciudat moment, îi amintea aşa de mult de caracterul răposatului ei tată.
„ Şi ce frumos zâmbeşte…†îşi zise în sinea ei, văzând expresia pierdută a domnului Hareton Keyes, care deja nu mai ştia unde se află.
Câteva vorbe aruncate la întâmplare, un râset simplu al domnişoarei Rossini, plăcut surprinsă de această întorsătură, explicaţii. Cuvinte rostite între ea şi Hareton, de parcă s-ar fi cunoscut de o viaţă.
„ Atât de puţin englezesc…†îşi zise în acea clipă Xander, fiind părtaş la toate ce se întâmplau, înţelegând de pe atunci că a pierdut chiar înainte să încerce. „ Păcat. Îmi plăcea†mai adaugă ca pentru a se linişti, în speranţa că va mai avea parte, în anii lui, de o altă senzaţie ca aceasta, coupe de foudre.