Claustrofobie

[Bad Blood.]

Mulţumesc mult de comentarii. Chiar nu credeam că o să am atâtea.
Fallen Angel, capitolul este scris în Word şi de aceea este space după cratimă. Dar nu mă supăr că ai zis.
Enjoy.

Capitolul doi

Şi tu, dragul meu, va trebui să te salvezi singur.

Am putut vedea ironia şi ipocrizia din spatele vorbelor ei; deja mi-o imaginez scriindu-mi cuvintele cu zâmbetul său macabru întipărindu-se pe faţă, făcându-mă deja să închid ochii de prea multe ori într-o şaisprezecime de secundă.

***

Doar zgomotul paşilor ei sparg tăcerea, frângănd-o în mii de fărâme negre ale unei bizare sticle care ţese infinitul. Şi totuşi, nu îmi ridic privirea nici măcar când şoaptele ei îmi surzesc auzul ca şi cum ar fi cântat acordurile celui mai frumos duet, desferecându-mi oasele şi zgâriindu-mi retina, opacizând-o. Şi apoi, cu cea mai frumoasă splendoare, mi se adresează:

-Este ultimul exemplar. Ia-l.

Pauză.

Nu mă clintesc nici un milimetru deşi încerc să-mi dezleg degetele amorţite legate între ele; nu sunt numai amorţie, sunt vlăguite, sleite, carbonizate. Falangele-mi sunt neclinite. Defapt, nu le pot clinti, rămânând încă drepte, fără viaţă ca şi cum ar fi fost secate de straturile de sânge, înlemnindu-le. Şi totuşi, ele sunt neîntinate şi curate; îmi aduc repaosul.Şi apoi, cu o indubitabilă inseguritate, rostesc:

-Anna, amanta egoului maladiv, fă-mi o favoare şi citeşte-mi.

Apoi, cu o francheţe retrospectivă, începe a rosti cuvintele, neînţelegându-mi apogeul înţelegerii şi nici pe cel al dezastrului. Şi, din nou, o tăcere eternă.
Acum receptez stimulii cu o nuanţă infinită, o infamie placidă.

Ah, pentru o clipă sufletul mi-a devenit reflexia propriei minţi, iar corpul un cavou pierdut, înmărmurit.

Cred că în acest context eu sunt mutul, iar ea – ecoul. Cel puţin cred că nu mai există alb şi negru; doar un gri omogen, lichid.

Şi totuşi, tăcerea dintre noi este mult prea vagă. De parcă corpul meu ar fi o fantasmă fără urme demonstrative asupra imobilizării nebuniei şi demenţei mele. De parcă timpul s-ar fi oprit în loc, şi cu cât tăcerea durează mai mult, cu atât mă fosilizez şi mă estompez mai repede. Parcă sunt ultima octavă transfigurată.

Îmi iau pana împroşcată cu cerneală de pe masă şi încep să scriu cuvinte aruncate – n vânt pe o pagină de pergament difuză, îngălbenită:

Ţi-am ţesut cavoul cu adjective măgulitoare cu propriul meu sânge Totuşi, tot egocentrică ai rămas; şi stingheră.
Ţi-am presărat acizi în apă; în veninul dulce-amărui pe care îl emani.
Ţi-am pregătit într-o seringă morfină pentru a ţi-o picura printre artere; apoi te îneci în propriul tău sânge. Chiar şi fantasmele elocizează cuvinte neînţelese pe cărţile de tarot.
Iubita mea funebră, înţelege că nu poţi trăi pentru totdeauna.
Biet înger apocaliptic, priveşte – ţi reflexia în oglindă şi o să observi cum te stingi în lipsa aripilor tale.
Eşti un experiment nereuşit şi în acelaşi timp necunoscut, neexploatat.
Apropo, tot consider că eşti concepută din neutroni cu masa egală alor mei.
Îţi presari sulfaţi pe buze, dar încă simt că locul tău e gol pe canapea.

Al tău şi totuşi nu,
Vladimir.

Realitatea este că eu nu am perceput cum trebuie. Da, sunt egoist; vreau ca să-şi risipească oxigenul pentru mine.

Deja simt cum ţesuturile îmi sunt despicate cu ceva mult mai tăios decât bisturiul, transformându-le în mici particule de celule. Celule arse, îmbătrânite de vreme.
Parcă sunt perforat în mii de bucăţi reprezentând nişte fibre plastificate

Mă simt ca un piroman; vrând să dau foc amintirilor şi conştiinţei. Cred că deja atriile mi-au fost devorate de albine, de albine ucigaşe.
Sunt împroşcat cu acid; cu mii de tipuri de acizi. Stop! Cineva să oprească durerea surdă care îmi cuprinde oasele. Chiar dacă un antropofag mi-ar fi smuls pielea de pe oase şi mi – ar fi zgâriat vertebrele tot ar fi fost mai bine.

-Mulţumesc. Pentru tot. Chiar dacă nimic nu e coerent. Ştii, mintea mea e ca o baltă ceţoasă, dar totuşi sper să înţelegi.