Cuvinte însângerate [ one - shots ]

[Me†al.]

Mulțumesc pentru comentariu, Polaris ! De la câștigător la câștigător * laughs * .
Am venit cu un nou one - shot scris astăzi în mașină. Nu știu cât de bun este, dat fiind faptul că-n jumătate de oră l-am terminat. Totuși, mie mi-a plăcut subiectul destul de mult. Vă aștept părerile și comentariile.
Lectură plăcută !

Sfârșitul tuturor dorințelor

De mult timp se spune că după un sfârșit urmează un nou început, că acesta este ciclul firesc al vieții. Și totuși, mă întreb, dacă după un final, începutul n-ar mai apărea? Dacă ne-ar păcăli, ca pe niște copii, și totul s-ar sfârși atunci? Și dacă n-o să mai urneze un început, ce sfârșit am primi? Poate unul dureros, cu toți oamenii uciși sau poate unul mai blând, cu toate ființele vii dispărute misterios. Cine știe? Eu prefer finalul sângeros. Parcă așa minciunile ar dispărea și am afla cu toții că cei ce ne controlează viețile – căci noi suntem niște păpuși controlate de păpușari – nu vor să o luăm de la capăt. Dar dacă ar apărea un nou început, precum o rază subțire de soare ce se-ntrevede printre norii groși și-ntunecați ai unei zile ploioase? Cine ar alege acea rază de soare, subțire precum firul pânzei de păianjen, și cine ar renunța? Eu aș accepta. Niciodată n-am renunțat și m-am apucat de orice șansă ce se-ntrevedea. Și, totuși, dacă o să vină o zi când nu mă voi mai putea cățăra pe firul subțire precum al pânzei de păianjen ? O să renunț așa ușor ? Dacă mușchii nu mă vor mai ține, am să cad și am să mă cufund în același abis din care m-am străduit atât să mă ridic..

Am terminat ultima frază și am închis caietul cu copertă neagră, din piele. M-am lăsat pe spătarul scaunului, privind tavanul alb și gândindu-mă la ce tocmai scrisesem. Era prima oară, după mult timp, când am pus pe hârtie niște gânduri atât de profunde. De obicei, scriam în caietul acela niște lucruri stupide – genul de lucruri care le scrie cineva din plictiseală. Totuși, astăzi, am scris acele rânduri fiindcă erau niște gânduri ce mă măcinau de ceva timp, lucruri la care ar trebui să se gândească orice persoană, nu numai eu. Poate că am pus pe hârtie niște lucruri pe care am vrut să le știe și alte persoane.
Aproape ațipisem pe scaunul din piele, când întrebările au început să-mi apară din nou în minte. Veneau atât de repede încât puteam garanta că avea să urmeze o durere de cap oribilă, dar m-am concentrat și le-am luat pe rând.

De ce, tot timpul, după un sfârșit urmează un nou început ?

Vocea din capul meu suna mai clar decât oricând, de parcă și ea și-ar fi dorit la fel de mult răspunsurile. M-am concentrat. Au avut loc mii de evenimente ce puteau duce la sfârșitul lumii, dar, se pare, cineva dorea ca oamenii să nu moară. După primul război mondial, a urmat un nou început, după al doilea război mondial, a urmat iarăși un nou început. Și așa se continuă lista la infinit, de parcă cineva ne dăruia din nou și din nou viața pentru ca să vadă ce avea să se întâmple cu ea, dacă se vor mai face aceleași greșeli, dacă se va repeta istoria. Și iată că istoria se repetă, de fiecare dată apărând ceva ce duce aproape la sfârșitul lumii, dar cineva ne dăruiește un nou început iar și iar.

De ce și-ar dori cineva ca oamenii să continuie să trăiască?

Nu știam deloc care putea să fie răspunsul; nici măcar unul ipotetic. După mine, oamenii erau niște ființe teribile, care provocau rău mediului înconjurător și – ce mai ! – întregii lumi. Și eu eram om și știam că și eu fac parte din acest întreg sistem, că și eu fac rău. Poate că persoana ce ne dădea atât de multe șanse voia doar să se amuze de naivitatea oamenilor. Sincer să fiu, cred că era amuzant să vezi niște ființe cum se zbat să urce pe un fir de pânză de păianjen, cum se agață de fiecare șansă și cum, în final, ajung să moară – și ciclul se repetă încontinuu ! . Am râs.

Când va veni sfârșitul ? Vom primi un nou început ?

Fusesem asaltat cu două întrebări simultan și m-am concentrat să răspund pe rând.
Sfârșitul putea veni oricând. Poate mâine, poate azi, poate peste o lună, poate peste un an. Oricând. La câte mașinării care pot să distrugă pământul s-au construit, puteam să murim oricând. Cel mai bun exemplu – și unul cotidian – , era LHC, un accelerator de particule. Inițial, fusesem de părere că era o idee bună creerea unei astfel de mașinării, ca să putem afla cum s-a format Pământul, dar acum credeam că era doar o mașinărie ce poate afla cum să-l distrugă – sau, implicit să-l distrugă. La orice pornire a mașinăriei, ea poate cauza implozia Pământului. Frumos mod de a afla cum s-a format Terra!
Eram absolut sigur că un nou început vom primi, doar asta ne este dăruit tot timpul. Persoana ce ni-l dă dorește să se amuze și să vadă marile greșeli umane, să vadă cât de patetici putem fi uneori. Mi-aș fi dorit să nu mai iau parte la acest început, să mă alături celui ce dăruiește și să privim împreună lumea, să râdem. Nu mai voiam să particip la acest ciclu interminabil, să trăiesc și să mor iar și iar.

Întrebările au încetat, iar eu am deschis ochii, relaxându-mă. Am văzut cum lustra a început să se miște și m-am uitat cu coada ochiului la ecranul televizorului pornit, unde, pe o bandă roșie, scria mare : LHCul a fost pornit ! . Nu a mai fost nevoie să citesc restul fiindcă am știut ce avea să urmeze. Am închis ochii și am auzit sticlele și paharele cum cădeau pe jos și se spărgeau, oamenii urlând și dorindu-și o nouă șansă – tipic ! – și am auzit alarmele mașinilor de poliție, salvare, pompieri. Nu m-am sinchisit să mă mișc și am rămas acolo, cu ochii închiși, până ce am auzit un zgomot puternic și până ce am simțit o bucată din tavan căzând peste mine, storcindu-mă și scoțând viața din mine.

-Unde sunt ? Am întrebat derutat, privind în jur.
Mă aflam într-o bulă albă și puteam vedea o imagine clară a Pământului cum se umflă puțin și face implozie. Puteam să aud și urletele foarte bine, de parcă m-aș fi aflat acolo. Lângă mine se afla o umbră neagră, căreia puteam să-i văd dinții albi, lucru care mi-a indicat că zâmbea.
-Ești între lumi, a răspuns vocea groasă.
A început să râdă când țipetele s-au intensificat. Brusc, am putut auzi numai dorințele oamenilor. Voiau un nou început, nu voiau să moară, voiau ca acela să fie doar un coșmar. Voiau atât de multe. Umbra a dat din cap în semn că nu și zgomotul a tăcut, imaginea Pământului ștergându-se, rămânând un fundal negru și veșnic.
-Ce se întâmplă ?
-S-a terminat. Totul s-a sfârșit definitiv.
-De ce ?
-M-am plictisit de această rasă care știe doar să-și dorească lucruri. Nu mai sunt amuzanți.