Dragostea este magia iluziei

[Abbeh.]

Vă mulţumim enorm pentru comentarii, chiar nu mă aşteptam să fie atât de multe.
Sper să vă placă în continuare şi sper să nu dezamăgesc pe nimeni : )).
Lectură plăcută!

Capitolul 2

Naivitatea oamenilor poate deveni supărătoare în anumite circumstanţe şi am impresia că mult prea multă lume se lasă înşelată de aparenţe. Conceptul de prietenie dintre două persoane de sex opus este deseori perceput greşit, ceea ce e trist, iar dacă tot sunt într-unul puţinele mele momente de o aşa-zisă filozofie, trebuie să recunosc că prea puţini ştiu ce e prietenia şi aproape nimeni nu o simte.
Îmi trag blugii pe mine şi-mi iau placa de skateboard de sub pat; e sămbătă, deci trebuie să merg la Mika.
Îmi aranjez puţin părul şi părăsesc casa. Senzaţia de nostalgie se ţine ca un scai de mine, aş vrea să mă pot dezlipi de ea, de pământ, de lumea materială, de tot.
Dezamăgirea unei iubiri neîmpărtăşite sălăsluieşte în mine făcându-mă să tresar ori de câte văd un cuplu sau o fată plângând; băieţii sunt nişte nenorociţi. Toţi! Fără excepţii.
După ce izvorul meu de lacrimi a secat mi-am dat seama că nu trebuie niciodată (dar niciodată) să mă dezmint. Trebuie să rămân consecventă cu mine insumi, aşa e cel mai bine.
Drumul până la casa lui Mika mi-a părut extrem de scurt azi, poate şi din vina gândurilor ce mă ameţesc în momentul de faţă.
O panoramă familiară mi-a încântat privirea de îndată ce-am păşit în cartierul amicului meu; de opt ani de zile îmi pierd vremea pe aici şi nu am nici cea mai mică urmă de regret.
Am păşit încrezătoare în casă; ca în fiecare sâmbătă eu mergeam să-l trezesc şi să-l scot din casă. Uneori nu pot crede că e atât de leneş...
După o porţie bună de gâdilat şi-a luat şi el placa şi am plecat către parc. Femeile de pe drum îşi tot fereau copii de noi; ha! Ce să le spun, parcă noi nu am fi destul de buni pentru a ocoli nişte plozi răsfăţaţi. L-am auzit pe Mika oftând şi-mi dau seama că gândeşte la fel.
Ajunşi la rampe „l-am încântat” pe Mika cu noua revistă Mojo, ştiam că nu-i plăcea, dar îmi făcea o deosebită plăcere să-l torturez.
Am fost dea dreptul uimită să văd că a fost încântat de revistă, mai exact de articolul şi CD – ul cu AC/DC şi făcând mutra de căţeluş căreia niciodată nu-i rezistam mi-am dat ochii peste cap oferindui-o.
După asta eram foarte pregătită să-i arăt ce ştiu: şi anume un casper pentru care exersasem zile întregi pentru a-l face pe Mika mândru de mine.
Îmi ieşea, mă descurcam perfect, iar la sfârşit l-am văzut pe el.
Pe acelaşi el care cu ceva timp în urmă îmi sfărâmase sufletul, mă mutilase pe interior fără să vrea, fără să ştie. Şi la ce bun c-am plâns atât? La ce bun atâtea blesteme aduse la adresa lui?
Nu merita şi eu o ştiam prea bine. Ce vina avea bietul băiat că eu mă îndrăgostisem de el deşi nu-l cunoşteam? N-avea, dar tot eu făceam pe nebuna.
Şi m-am zbătut o vreme să ajung la el, să devenim amici, dar nu a funcţionat; până şi Mika a încercat dar nu a fost să fie. Şi atunci? Atunci ce-am făcut?
Am încetat să mai lupt, obosisem să înot contra curentului, să-mi fac iluzii şi să sper.
Speranţa e un viciu! Când „iei” o supradoză de speranţă e ca şi când ai lua o doză letală de morfină, doar că morfina te ucide dintr-o dată, speranţa te lasă să te zbaţi, să plângi, să visezi şi să te stingi încetul cu încetul.
Era la fel cum îl ştiam: total ieşit din tipare, dar era cu o fată şi se sărutau de mama focului. Durea şi încă al naibii de tare, voiam să pier, să zbier, să dispar, să mă evapor, dar nu-mi era cu putinţă.
Nu mi-a mai ieşit nimic, m-am prăbuşit aşa, deodată, panicându-l şi pe Mika; lucru care-mi stătea în fire de altfel.
Blugii mi s-au găurit în genunchi, iar sângele şi-a făcut apariţia pe pielea-mi albă şi fină, dar mai conta?
Mă uitam la amicul meu ca la maşini străine , cu privirea-mi nevinovată, cu ochii plini de lacrimi încercând din răsputeri să nu plâng.
Doream doar să plec, nu voiam consolare din partea nimănui. Să se fi considerat un subiect tabu şi să nu poată fi abordat, dar puteam să jur că nu avea să fie.
M-a ridicat pe bancă, lângă el dându-mi ocazia să mă ghemuiesc la pieptul lui. Era atât de protector şi puteam să jur că va urma ceva, că-mi va spune câteva cuvinte, chiar de-ar fii cele mai nepotrivite.
-E un nesimțit. Se dă la toate fetele. Nu te merită.
Şi avea dreptate, ştiu că avea! Dar nu-mi era cu putinţă să-l aprob; plângeam deja şi nu voiam să fie sesizabil. Îl strângeam de hanorac sperând să nu plâng “cu voce tare”, însă nu ştiu cât de bine-mi ieşea.
A mai murmurat ceva, dar nu am înţeles sigur ce. Puţin probabil să fii spus ceva care să mă ajute.
Hanoracul său era deja ud. De ce plângeam? Nu ştiu, poate obişnuinţa sau poate că într-adevăr mă durea. Atâta amar de vreme m-am străduit să ţin in mine, exclamam veselă „Mie nu-mi pasă câtuşi de puţin de ăla”, iar acum plâng ca idioata.
Mika mă consola fizic, că verbal stătea tare prost cu consolările.
Cred că a trecut jumătate de oră în care am suspinat, iar apoi am auzit paşi. M-am oprit dintr-o dată, ca şi când mi-ar fi porncit cineva. Mi-am şters lacrimile cât de repede am putut şi mi-am ridicat capul sus, zâmbind. Desigur, acelaşi zâmbet fals.
Era el , spre sincera mea nefericire.
-Mika omule, ce faci?
Omule? Oh, te rog, fă-mă să cred că el nu a spus asta.
-Salut Nate; bine, pe aici cu Dia. Tocmai îmi arăta că a exersat casper-ul şi aproape îi ieşise. Tu ce faci?
Am impresia că i-a răspuns rece şi sincer nu doream asta. Îl uram eu, nu trebuie s-o facă şi Mika, plus că eu îl uram pe nedrept. Am fost prea naivă, ăsta-i adevărul şi acum plătesc.
-Sunt cam obosit, sincer. Abia am scăpat de tipa aia, o pacoste măi, aşa-s toate.
Am înghiţit în sec. La ce bun mă zbăteam dacă el vedea toate fetele ca pe nişte poveri?
Şi atunci m-a trăsnit „dacă e gay?”, dar nu, aşa ceva clar nu era cu putinţă. El nu dăduse nici măcar cea mai mică bănuială că ar fii gay, nu am de ce să-l suspectez.
Mi-am luat placa în mână şi m-am ridicat. L-am privit pe Mika cu subînţeles şi am murmurat:
-Ne vedem mai încolo...
Nu ştiam unde am să mă duc, eram plictisită, rănită (poate mai mult în orgoliu decât în suflet) şi ajunsesem să-mi pun stupida întrebare „de ce naiba am plecat?”
Priveam debusolată în juru-mi neştiind ce să fac, unde să mă duc şi încercam din greu să nu-l mai compar pe el cu o progenitură.
De ce-l numeam aşa? Nu am idee, cred că eram prea nervoasă pentru a mai judeca în momentul acela sau poate... nu ştiu.
Telefonul vibra de zori în buzunarul de la blugi, dar o lene – poate stupidă – m-a acaparat. Am luat micuţul obiect şi am răspuns. Era Mika.
-Unde eşti măi?
-Sincer? Nu ÅŸtiu; de ce?
-Dia, întoarce-te acum în parc! Mi-a spus pe-un ton poruncitor. Aproape că s-a răstit la mine, lucru care de obicei nu-i sta în fire.
Cel mai probabil crede că m-am rătăcit şi îşi face griji pentru mine. Da, asta e!
Drumul până la amicul meu mi-a părut foarte lung, cu cât mai mult din drum parcurgeam cu atât mi se părea că am mai mult de mers.
Atâtea figuri necunoscute , atâtea clădiri străine, nu ştiu ce-mi venii să mă avânt prin partea asta a oraşului. Privesc ceasul de la mână şi mă urc pe skateboard, îmi e lene să merg pe jos plus că aşa ajung mai repede.
Am intrat în parc şi am avut parte de acelaşi „tratament” din partea acelor femei ciudate.
Ele ciudate sau eu ciudata? Nu ştiu, după părerea lor eu sunt ciudata, după părerea mea ele sunt ciudatele. De ce mă tot gândesc la asta?
Pun pariu că toate fetele se gândesc la cât de drăguţ e un anumit băiat sau dacă le stă bine părul; numai eu mă gândesc la cât de ciudate sunt anumite femei.
De îndată ce am ajuns la rampe l-am putut vedea pe Mika şi cred că e singur; poate că Nate a plecat şi aşa totul se rezolvă, nu mai este nevoie să dau ochii cu el, nu mai este nevoie să îmi fac griji că mă vor năpădi lacrimile şi aşa mai departe.
-Deci? Îl întreb privindu-l.
-Deja ai ajuns?
-Care-i faza Mika? De ce m-ai chemat înapoi? L-am întrebat iritată
-Voiam să-ţi vorbesc... Măi, nu trebuia să pleci aşa; ce-ţi veni? Mă întreabă cu privirea aceea atât de tipică lui, pe care o folosea atunci când îmi ţinea morală.
De ce am plecat? Ce e în capul ăstuia? Mă cunoaşte de opt ani, ştie cât îl plăceam pe tipul ăla şi mă întreabă de ce-am plecat?
Omul ăsta e culmea, culmea îţi spun.
Am privit într-o parte şi l-am văzut venind; inima mi-a accelerat şi aveam din nou acel gând stupid “sunt îndrăgostită”, dar nu sunt.
Îmi repet aceeaşi teorie în gând: “îndrăgostiţii nu sunt altceva decât nişte toxicomani în legalitate înşelaţi de propria judecată”, dar am impresia că nu are să meargă.
Sau da?