26-11-2010, 07:53 PM
:zuppy03:In sfarsit am reusit sa-mi fac un pic de timp si sa postez (sorry!!!, f.f.f. multe pe cap), dar nu puteam sa nu ma uit deloc peste capitol inainte de a-l publica. Urmatorul va veni (promit!) mult mai repede. Enjoy!
Kagome se înfiorase; hăul ca de smoală se căsca în faţa ei mai adânc decât orice închipuire a vreunui muritor. Întunericul avea în sfârşit să–i acapareze totul; după zile întregi de luptă, de chin, avea să o cotropească. Poate cel mai groaznic lucru era că fusese conştientă de ceea ce i se întâmplă. Îl simţise pe Naraku apropiindu–se, o zărise pe Kikyo şi–l văzuse pe Inuyasha. Furios, agitat, zbătându–se ca un dement în legăturile lui, strigând ceva pe care creierul ei epuizat nu-l pricepuse dintr–un început. Brațul rece ca un şarpe respingător alunecând peste piele îi dădu furnicături în tot corpul. Îşi simţi capul susţinut de cealaltă mână; contactul cu gâtul îi produse o ciudată senzaţie de dezgust faţă de întreaga ei fiinţă. Ca şi cum s–ar fi urât pe ea pentru că fusese atinsă, pângărită de mâinile abominabile ale monstrului din faţa ei.
Suflet înfrânt. De acum înainte avea să existe doar trupul ei. Era liniştită... poate mult prea liniştită. Realizase demult că nu avea niciun rost să se împotrivească, nu avea de ce să lupte. Irişii negri, goliţi de orice expresie îl priviră pe Naraku lung. O clipă, cu coada ochiului, îl zări pe Inuyasha. Privirea i se tulbură şi întreaga încăpere prinse a se învârti haotic împrejur. Respiraţia grea îi atinse faţa şi fiecare părticică din ea se revoltă. O singură lacrimă i se prelinse din coada ochiului pe obraz în jos, rătăcindu–se de-a lungul gâtului. Simți gura lui apăsându-i sălbatic buzele.
„Nu vreau să fiu sărutată de nimeni altcineva decât de...†Gândul deveni incoerent şi se pierdu în masa de întuneric ce–i luă cu asalt întreaga fiinţă. Nu simți nimic. Pentru că nu mai exista.
—Kagome!!!
Un tremur ciudat puse stăpânire pe el; încercă să se controleze, dar cu cât se străduia mai mult cu atât i se părea că tremură mai tare.
Naraku spusese şi el pentru prima dată adevărul. Ar fi dat aproape orice de pe lumea asta blestemată ca scena pe care tocmai o trăise să nu i se mai repete iarăşi şi iarăşi în faţa ochilor.
„E vina mea... numai vina mea... doar a mea... Trebuia să am mai multă grijă de ea, trebuia să o trimit acasă, trebuia... să fiu eu în locul ei. De mine trebuia să–şi bată joc Naraku, nu de ea... Nu are nici o vinăâ€.
Avu impresia că retina îi ia foc din cauza luminii orbitoare venită parcă din străfundurile monolitului de cristal. Inuyasha strânse ochii şi se îndoi de la mijloc în jos. Kikyo, pe de cealaltă parte, coborî pe jumătate pleoapele ca lumina să nu pătrundă atât de mult; fără nici o vorbă sau fără ca măcar un singur muşchi de pe faţa ei să mişte, potrivi o săgeată în arc.
Inuyasha îndrăzni să privească în direcţia unde ştia că trebuia să fie ea. Kagome părea liniştită. Naraku dispăruse, iar lui îi trecu prin cap că poate totul nu fusese decât o păcăleală, o farsă stupidă. Sau poate că viitoarea gazdă îşi refuzase noul locatar. Vibraţia corzii pătrunse în urechile sale brutal; ridică privirea încrâncenată spre Kikyo.
—Ce... ce faci?
Femeia trase de săgeată cu toată puterea; cel mult două-trei secunde o despărţeau de eliberarea spre ţintă. Îi răspunse calm, fără să–l privească:
—Naraku este vulnerabil până când se acomodează cu noul corp, mai ales că este al unui muritor. Durează câteva minute până acaparează totul.
Inuyasha înghiţi în gol şi încercă să–şi umezească gâtul uscat ca iasca.
—Deci... plănuiai să–l ucizi pe Naraku?
Kikyo pufni pe un ton uşor amuzat şi i–o întoarse arogant:
—Doar nu credeai că voi sta pasiv cât timp cel ce m–a ucis e bine mersi? Am aşteptat doar momentul potrivit.
—Şi momentul potrivit este acum, când încearcă să o ia pe Kagome ca gazdă? O urmă de ironie i se strecură în glas. Kikyo strânse mai tare lemnul arcului.
—Dacă asta a fost să fie...
—Şi dacă nu reuşeşte să... Îi fu greu, mai greu decât şi–ar fi imaginat vreodată să rostească acele cuvinte. Să o ia pe Kagome...
Femeia râse uşurel.
—Nimeni nu a reuşit să i se împotrivească lui Naraku...
—Şi dacă totuşi ea...
—Nimeni nu a reuşit vreodată să supravieţuiască forţei lui. Nici măcar... Kikyo îşi stăpâni restul cuvintelor și o fixă iarăși cu privirea pe Kagome. Mă deranjezi...
Inuyasha clipi şi fără să se gândească înainte la ceea ce avea să facă, se izbi cu tot corpul în arcul ei. Săgeata ieşi din locaş şi căzu, vârful dur scoţând un sunet ascuţit, ca un clinchet. Femeia se dezechilibră un moment, apoi îl privi cu ochii aceia de oţel, sfredelindu–l până în adâncul sufletului.
—Ce dracu’ faci? Ai înnebunit?
—Nu te pot lăsa...
—E Naraku, idiotule! Şi se va trezi dintr–o clipă în alta!
Inuyasha îşi întoarse o clipă capul spre tânără şi negă lent.
—E Kagome... Și nu te pot lăsa să o ucizi...
—Kagome a murit acum mai puţin de un minut! Kikyo căută cu mâna frenetic o altă săgeată.
—Tragi în Kagome! exclamă Inuyasha încercând să–şi recapete respiraţia. Corzile se strânseră și mai mult, sfâșiindu-i carnea.
—Şi ce? Crezi că–mi pasă cât de puţin de ea? Ştiam că trupul lui Naraku va ceda şi că va fi doar o chestiune de timp până îşi va îndrepta atenţia spre altă gazdă. Acum când mi se oferă, nu am de gând să ratez ocazia de a mă răzbuna. Amândoi vor primi pedeapsa pentru că eu am suferit. Naraku pentru că m–a ucis, iar ea... pentru că mi te–a luat...
Inuyasha trase o respirație ascuțită, mâhnită, dar femeii păru să nu-i pese; deci despre asta era vorba. Kikyo nu putea să o ierte pentru că fusese lângă el, pentru ceea ce simţea. Se aşeză liniştit în faţa ei la câţiva centimetri de vârful săgeţii.
—Ai fi fost în stare să mă sacrifici ca să te poţi răzbuna?
Kikyo pufni în râs şi–şi agită nervos arcul în mână.
—Scopul scuză mijloacele. Mă crezi proastă? Deveni brusc serioasă. Trebuia să rămână în lumea ei, nu ar fi fost capturată de Naraku. Dacă nu se amesteca, acum nu ar fi trebuit să moară. Kikyo trase săgeata. Dă–te din calea mea! Dă–te, n–auzi?
Inuyasha o privi pe femeia pe care o adorase atâta amar de ani.
—E Kagome... şi nu o pot sacrifica pe ea pentru tine! Nu e corect, nu aşa se face. Putem găsi o altă cale de a rezolva totul. Nimeni nu trebuie să sufere. Nimeni nu trebuie să mai treacă prin ce–ai trecut tu...
—Frumoase cuvinte... Eşti slab, mult prea slab. Cât de mult te–ai schimbat numai că nu–ţi merge cu mine.
—Kikyo, te rog... Nu aşa erai. Împreună putem...
Un hohot de râs demonic îi întrerupse propoziţia. Simţi cum se răceşte treptat, ca un sloi de gheaţă, dar se întoarse spre locul de unde venise sinistrul sunet.
Kagome se depărtase vreo doi paşi de locul unde fusese ţinută prizonieră. Lui Inuyasha îi zvâcni inima în el.
—Kagome?! articulă fără vlagă.
—Îmi pare rău, dragul meu... Numele acesta nu mai are nicio rezonanţă pentru mine...
Avea o voce pe care Inuyasha nu o recunoscu: rece, hâşâită; o voce între cea a Kagomei şi a lui Naraku. Va să zică foştii iubiţi se ceartă din cauza trupului acestei tinere femei...
Inuyasha măsură cu inima bătându–i nebuneşte fiinţa ce împrumutase din atitudinea trufaşă a cotropitorului ei. Era Kagome, dar în acelaşi timp era Naraku.
—Nesăbuitule! Din cauza ta şi a prostiei tale vei lupta încă mult şi bine cu el. Blestemat să fii!
—Inuyasha! Kikyo! Ce naiba se petrece aici?... Kagome!
Sango, Shippo, Miroku şi Koga intrară în trombă în încăpere.
—Oh, iată–i şi pe ceilalţi participanţi la mica noastră reuniune. Ce–ţi mai face mâna Miroku? Sango, dar fratele tău?
—Am ajuns prea târziu, murmură resemnat Shippo cu ochii în lacrimi.
—Mult prea târziu, încuviință ființa din fața lor. Şi ce zici lupule, vrei să te las câteva minute cu acest trup? Ştiu că o vrei... Promit că voi rămâne cuminte, într–un colţişor fără să te deranjez ca să te poţi bucura de ea aşa cum vrei tu.
Inuyasha sări ca ars şi se întoarse cu ochii măriţi de groază, când spre trupul posedat al Kagomei când spre Koga.
—Nimeni nu se atinge de ea! Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Să o umileşti în halul ăsta?
Kagome ridică din umeri amuzată.
—Nu trebuie să te aprinzi aşa, spuneam şi eu. E păcat să nu se bucure de ceva atât de frumos! exclamă fluturându–şi bezmetic mâinile prin aer.
Pentru câteva secunde, Inuyasha abia reuși să-și stăpânească nebunescul impuls de a o lua bătaie, în speranța că o va trezi la realitate. Şi–o închipui undeva în întuneric, singură, înfricoşată, aşteptându–l să vină după ea.
Trupul Kagomei şi spiritul lui Naraku îşi întoarseră atenţia spre Kikyo. Mişcă degetul şi arcul femei zbură, fărmându–se de un perete lateral. Liniştită, înfruntă privirea celui ce stătea la nici o aruncătură de băț de ea.
—Deci Kikyo... Urai persoana ce sălăşluia în acest corp...
—Urăsc şi acum. Te urăsc şi acum, scuipă ea sarcastic.
—Mi–ai dat bucata ta de giuvaer, m–ai ajutat să le colectez pe celelalte, m–ai convins că fata asta e gazda cea mai potrivită pentru mine şi m–ai ajutat să o obţin ca în final să scapi de amândoi?
—Tu l–ai convins să–i fie gazdă Kagome? întrebă Sango făcând un pas înainte. Ca o umbră ce–şi urmează stăpânul, Miroku păşi în urma ei.
Kikyo nu scoase niciun cuvânt; ba mai mult, nu–şi luă privirea de la Naraku.
—Ah, deci Kagome nu a spus niciodată cât de des a fost la un pas de moarte din cauza ei? Hmm... Ţi–a ascuns asta, nu? Inuyasha cercetă pierdut faţa Kagomei, să–şi dea seama dacă Naraku spunea adevărul sau doar încerca să–şi bată joc de ei încă o dată. Apoi privi spre Kikyo să–i observe reacţia. Se cutremură: Naraku spunea iarăşi adevărul. Ultima dată parcă acum vreo două săptămâni când a dispărut brusc de a–ţi căutat–o vreo două zile ca nebunii. Inuyasha simţi că nu mai are aer: Kagome nu–i spusese nici până în ziua de azi ce se întâmplase cu ea în acele trei zile cât timp lipsise. Nu a vrut să fie un impediment între voi doi, să nu te constrângă. Ce înduioşător! exclamă batjocoritor. Să renunţi la fericirea ta pentru altcineva?
„Pentru că vreau să trăieşti... vreau să fii fericit...†răsună în mintea lui amintirea.
Încăperea i se păru deodată atât de mică încât avu un moment în care îl încercă tentaţia de a ieşi afară să respire aerul curat şi să lase totul baltă.
—De ce? De ce, Kikyo? strigă la ea Miroku. Kikyo îi aruncă o privire fugară cu coada ochiului, peste umăr.
—Tu cum ai reacţiona dacă cineva ar încerca să ţi–o ia pe Sango? Cum ai plănui să–l pedepseşti pe cel care odată te–a înşelat şi pe tine şi persoana pe care o iubeai? Inuyasha era incapabil să articuleze vreun cuvânt. Se holbă la Kikyo, iar ea îi întoarse privirea, niciunul dintre ei nemișcându-se preț de câteva momente.
—Hmm, îmi pare rău Kikyo, dar n-ai nimerit-o... Nici pe mine, nici pe biata fată... Naraku strânse din buze, compătimitor, apropiindu–se de ea.
Colţurile gurii femeii se strânseră uşor şi ridică mâna lent, aproape imperceptibil. Inuyasha tresări; sub mâneca lungă, albă, i se păru că zăreşte vârful strălucitor al unei săgeţi sfinte. Inima i se opri în gât.
—Aici te înşeli... Cât de amarnic te înşeli!
Fulgerător, Kikyo înălţă braţul şi–l lăsă să cadă spre Kagome. Naraku deschise ochii mari, încremeniţi în spaimă.
Un geamăt de surpriză izbucni la unison din piepturile lui Shippo, Miroku şi Sango, iar Koga se pregăti să se avânte spre ei.
—Kagome! Înainte ca femeia să apuce să lovească, rupse panglica ce–l strângea ca într–o menghină, o apucă pe Kagome de după umeri, strângând–o în braţe şi ferind–o din calea săgeţii atât de periculoase pentru amândoi. Săgeata greși ținta și trecu ca o bucată de fier înroşită prin materialul mânecii apoi prin carnea braţului său. Scrâşni din dinţi îndurerat, dar nu–i dădu drumul tinerei.
—La naiba, Inuyasha! Eşti tâmpit? Acum putea fi mort... Naraku putea fi mort!
Inuyasha ridică apatic capul; în el se dădea o bătălia acerbă pe care o intuise din momentul în care aflase cine avea să fie viitoarea gazdă. Să o apere pe Kagome sau să–l omoare pe Naraku? Evitase să răspundă la acea întrebare mută, lăuntrică, până în ultimele clipe când, nici măcar el nu–şi dăduse seama că se hotărâse.
Kagome coborî palma încetişor de–a lungul gâtului şi Inuyasha se înfioră. Apoi îi propti ferm mâna în piept. Avu senzaţia că îi ia foc porţiunea atinsă de fata pe care încă o ţinea strâns în braţe. O auzi râzând încet, horcăit, nenatural.
—Deci dacă cineva îmi spunea acum zece minute că duşmanul meu de moarte mă va apăra riscându–şi propria viaţă, nu l–aş fi crezut în veci şi–n pururi. Nu–i aşa, Inuyasha?
Tânărul tresări. Naraku îi pronunţase numele pe aceeaşi tonalitate cu care îl pronunţa Kagome. O strânse cu putere de umeri, scuturând–o şi cercetându–i ochii negrii cu reflexe verzui.
—Kagome? Ştiu că eşti acolo! Încearcă să lupţi cu el. Kagome?!
Deși aproape imposibil, faţa creaturii se înăspri și mai mult.
—Prostule! Kagome a murit!
Zbură prin aer şi se opri tocmai la picioarele lui Miroku. Sango şi Koga se repeziră spre el. Jumătăţile fiinţei lui se luptau între ele: demonul vroia cu disperare să atace, să omoare, omul îşi dorea cu aceeaşi disperare să salveze persoana din trupul acela chinuit.
Sango se aplecă spre Inuyasha şi–i vorbi mai mult şoptit:
—Inuyasha, ştiu că e greu, dar nu cred că se mai poate face nimic pentru Kagome. E greu... Glasul i se frânse şi o lacrimă îi alunecă de-a lungul nasului.
—Mă tem că Sango are dreptate, javră! Naraku a câştigat şi runda asta. Părerea mea este să ne retragem şi când vom fi pregătiţi şi fizic şi sufleteşte ne vom lupta cu el. Dar acum cel mai inteligent este să plecăm.
Inuyasha îşi desprinse spatele de marmura neagră ÅŸi rece cu un icnet ÅŸi privi spre figura crispată în răutate a tinerei ce tocmai îl pusese la pământ. ÃŽÅŸi închipui cum va fi întâlnirea cu ea, cu Naraku, peste câteva zile, peste câteva luni. Cum vor fi toate celelalte întâlniri de acum încolo. Dureroase, crunte, inumane... „Prefer moartea decât să o văd ajunsă astfel... prefer să mor să nu mai ÅŸtiuâ€.
Ochii îi străluciră stins, nici un gând oglindit în ei, cu excepția durerii împietrită în pielea din jurul lor.
—Cum poţi spune că o iubeşti dacă eşti în stare să renunţi aşa de uşor? Koga strânse pumnii şi coborî privirea cercetând suprafaţa lucioasă, închisă la culoare. Să te resemnezi aşa de repede? Să nu–ţi pese că persoana la care zici că ţii rămâne în urma ta şi nu lângă tine? Inuyasha îi privi rând pe rând pe toţi. Aşa de repede ne dăm bătuţi? Kagome n–ar fi făcut aşa... pentru niciunul dintre noi.
—Nu renunţăm. Dar deocamdată nu putem lupta împotriva lui Naraku pentru că am lupta contra Kagomei. Şi niciunul nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva. Până găsim o soluţie să o ...
—Kikyo!
Energia lui Naraku îi arse haina şi–i pârjoli carnea de pe spate. În încercarea lui de a o feri pe Kikyo, Inuyasha își zdreli umărul de peretele dur în care îl aruncare Naraku, pentru a doua oară în câteva minute.
—Până aici! exclamă Sango. În același timp, Miroku se întoarse spre Inuyasha şi–i făcu semn să iasă mai repede.
—La naiba, Inuyasha! Ar cam fi cazul să te hotărăşti de partea cui eşti: a mea sau a lui. Nu poţi fi la mijloc.
Kikyo dădu să se ridice, dar el o trase la timp jos; pe deasupra capului lor trecu, la cel mult jumătate de metru, bumerangul lui Sango.
Vag, ca prin vis, îl auzi pe Miroku spunându-i ceva lui Naraku, de parcă ar fi dus tratative cu el.
Era conştient că ceilalţi puteau obţine în cel mai bun caz ceva timp; niciunul şi nici măcar toţi trei la un loc nu aveau cum să–l învingă. El era singurul...
Inuyasha îi întinse mâna femeii să o ajute să se ridice. Aceasta îl respinse cu răceală.
—Lasă–mă!
—Vreau doar să te ajut!
—O puteai face lăsându–mă să–l omor pe nenorocitul ăla. Dar nu, trebuia să te apuce pe tine mila de oameni. Eşti patetic.
—Altă dată nu credeai aşa ceva despre mine. Ai fi fost bucuroasă să auzi că îmi pasă de oameni...
Kikyo zâmbi şi i–o întoarse:
—Asta era demult. Nu pot fi chiar aşa de îngăduitoare cu cel ce m–a ucis.
Inuyasha înghiţi în gol şi iarăşi dădu să o apuce de mână să o ridice.
—Nu te mai comporta ca şi cum nu m–ai urî!
Vacarmul din sală era de nedescris. Inuyasha încercă să–i prindă privirea. Văzând că şi–o fereşte, îi luă delicat bărbia în mână şi–o obligă să–l privească în faţă.
—Aşa crezi? Că te urăsc?
Ochii ei se domoliră, o urmă de blândețe încălzindu-i privirea.
—Nu–i aşa? Am încercat de atâtea ori să o omor, am făcut un pact cu Naraku. Nu crezi că sunt destule motive?
—Niciodată, nici măcar nu m–am gândit la asta! Tot ceea ce ai făcut a fost ca să–l distrugi pe Naraku, într–un mod neplăcut mie, dar...
—La naiba, Inuyasha, acum cincizeci de ani te–am ucis! strigă Kikyo la el. Te–am omorât şi nimic nu poate schimba asta! Lupta şi zgomotul rămăseseră undeva departe, în urmă. Exista doar ea şi zguduitorul lucru pe care tocmai îl spusese. Faţa femeii redeveni impasibilă, fără să lase să treacă niciun sentiment din adâncul ei. Dacă tu nu m–ai urât, nu m–ai dispreţuit, eu în schimb am făcut–o. Te–am urât din toate puterile, cu toate forţele mele. Am murit dispreţuindu–te şi am fost înviată cu aceleaşi sentimente.
Vorbise dur, calm și sincer. Inuyasha lăsă capul în jos copleşit.
—Ştiu. Dar nu înţeleg de ce ai continuat să mă urăşti şi după ce ai aflat adevărul. De ce, după ce ai aflat că nu eu am fost, ai continuat să mă urăşti pe când eu... Inuyasha îşi simţi vocea tremurând. Eu te iubeam mai mult decât viaţa.
Pentru prima dată în ochii ei se oglindi o urmă de tristeţe şi regret. Oftă şi–l luă de mână.
—Sufletele morţilor prin care trăiesc nu sunt capabile de iubire, de simpatie... poate cel mult de compasiune. Am trăit doar pentru a mă răzbuna pe Naraku. Iar când am vrut să iau singurul suflet care mi–ar fi redat viaţa, care m–ar fi făcut să iubesc din nou... te–ai împotrivit. Acea fiinţă era mai importantă decât eram eu. Inuyasha vru să spună ceva, dar mâna ei îl strânse mai tare oprindu–l să vorbească. Și el se simți ca și cum degetele ei înghețate îi atinseseră inima, în loc de palmă.
—Am înţeles atunci de ce, aveai obligaţia de a o ţine în viaţă. Dar acum? Nu mai ai nimic de apărat, ba mai mult, acum ai toate motivele să urăşti. E persoana care ne–a distrus vieţile. Putem uita totul...
În capul lui nu mai exista niciun gând. Era fără de substanţă, gol pe dinăuntru, fără puterea de a articula nici cel mai mic sunet. O strânse la piept gingaş, fără să–i răspundă nimic. Femeia închise ochii mulţumită, liniştită, înconjurându–l cu braţele marmoreale.
—Niciodată nu vom mai sta despărţiţi. Vom merge amândoi acolo unde trebuia să fim de acum jumătate de secol, murmură Kikyo pe un ton blând.
Inuyasha se simţi fără de viaţă. Auzi ca într-un delir şoaptele ei, dar nu înţelese nimic. Sau poate totul. Clipi lent, obosit şi închise ochii.
„Şi dacă va fi vreodată ca viaţa noastră să străbată alte cărări, să nu ne uiţi... Să nu mă uiţi, Inuyasha. Faţa dulce, senină şi zâmbitoare a tinerei ce–i stătea în faţă, îi încălzea sufletul îngheţat.
Deschise ochii mari, cu reflexe verzui.
—N–o urăsc, din contră. Nu am protejat–o din obligaţie, ci pentru că aşa am vrut, aşa am simţit. Nu aş putea să o urăsc niciodată aşa cum nu te–am urât nici pe tine. Nu puteam să sacrific pe cineva pentru ca altcineva să trăiască... nu e corect.
Se desprinse din îmbrăţişarea morţii şi o privi cu tristeţe, dragoste şi durere.
—Sunt sigur că e undeva acolo, în întuneric, aşteptându–mă să vin după ea. Nu o pot lăsa. Nu pot lăsa ca ceea ce s–a întâmplat cu noi să se întâmple din nou. Adăugă pe un ton duios, după o scurtă tăcere. Nu–i pot permite lui Naraku să mă despartă încă o dată de cea la care ţin... să mi–o ia din nou...
Faţa palidă și rece a femeii se încălzi sub strălucirea unui zâmbet nostalgic. Rând pe rând, sufletele albe, difuze se desprinseră, luându–şi zborul către înaltul cerului. Kikyo îi mângâie obrazul cu degetele albe, aproape ireale.
—Când a început să câştige ea şi eu să pierd?
Sprâncenele lui se încruntară blând.
—Kikyo... nu...
—Spune–mi... te rog...
—Nici eu nu ştiu. Poate atunci când toţi fugeau de mine, iar ea a ales să rămână, când eram singur în nopţile reci, iar ea venea lângă mine încălzindu–mă cu poveştile ei, cu grija ei; poate când a avut încredere oarbă cu toate că ceilalţi îi spuneau să nu aibă... poate cu fiecare gest şi zâmbet dăruit mie...
Era doar o formă translucidă, albicioasă. Pe faţă îi alunecă o lacrimă în timp ce vorbea pentru ultima dată cu dragostea lui cea dintâi.
—Îmi pare atât de rău... Nu poţi rămâne? Te rog...
Kikyo mişcă lent capul.
—La ce bun? Nu mai eşti al meu. Mă duc acolo unde a hotărât viaţa acum mulţi ani. Pentru tine soarta a zămislit alt destin... Kikyo se înălţă pe vârfuri şi–i atinse buzele calde cu buzele ei reci. Să nu mă uiţi...
Inuyasha se simţi din nou singur, al nimănui. Pentru a doua oară în timpul vieţii lui o pierdea.
—Te voi mai vedea?
Un zâmbet larg şi călduros înflori pe faţa ei; primul zâmbet izvorât din adâncurile fiinţei care uitase parcă să fie împăcată cu ea însăşi atât de multe decenii.
—Voi fi cu tine în fiecare amintire pe care o ai despre noi. Iar Naraku îşi va găsi pedeapsa mai devreme sau mai târziu. Cu bine, dragul meu Inuyasha...
Bărbatul îşi trecu mâna tremurândă peste faţa ei. Murmură fără vlagă, dar cu uşurarea celui care în sfârşit şi–a eliberat sufletul de povara păcatelor trecutului.
—Cu bine, Kikyo... dragostea mea...
Apoi se întoarse spre cei trei oameni care făceau eforturi pentru a–i rezista Kagomei. În spatele lui ultimele suflete se desprinseseră eliberate, iar în urma lor rămase doar un plăcut iz de iasomie.
Cap. X
Kagome se înfiorase; hăul ca de smoală se căsca în faţa ei mai adânc decât orice închipuire a vreunui muritor. Întunericul avea în sfârşit să–i acapareze totul; după zile întregi de luptă, de chin, avea să o cotropească. Poate cel mai groaznic lucru era că fusese conştientă de ceea ce i se întâmplă. Îl simţise pe Naraku apropiindu–se, o zărise pe Kikyo şi–l văzuse pe Inuyasha. Furios, agitat, zbătându–se ca un dement în legăturile lui, strigând ceva pe care creierul ei epuizat nu-l pricepuse dintr–un început. Brațul rece ca un şarpe respingător alunecând peste piele îi dădu furnicături în tot corpul. Îşi simţi capul susţinut de cealaltă mână; contactul cu gâtul îi produse o ciudată senzaţie de dezgust faţă de întreaga ei fiinţă. Ca şi cum s–ar fi urât pe ea pentru că fusese atinsă, pângărită de mâinile abominabile ale monstrului din faţa ei.
Suflet înfrânt. De acum înainte avea să existe doar trupul ei. Era liniştită... poate mult prea liniştită. Realizase demult că nu avea niciun rost să se împotrivească, nu avea de ce să lupte. Irişii negri, goliţi de orice expresie îl priviră pe Naraku lung. O clipă, cu coada ochiului, îl zări pe Inuyasha. Privirea i se tulbură şi întreaga încăpere prinse a se învârti haotic împrejur. Respiraţia grea îi atinse faţa şi fiecare părticică din ea se revoltă. O singură lacrimă i se prelinse din coada ochiului pe obraz în jos, rătăcindu–se de-a lungul gâtului. Simți gura lui apăsându-i sălbatic buzele.
„Nu vreau să fiu sărutată de nimeni altcineva decât de...†Gândul deveni incoerent şi se pierdu în masa de întuneric ce–i luă cu asalt întreaga fiinţă. Nu simți nimic. Pentru că nu mai exista.
—Kagome!!!
Un tremur ciudat puse stăpânire pe el; încercă să se controleze, dar cu cât se străduia mai mult cu atât i se părea că tremură mai tare.
Naraku spusese şi el pentru prima dată adevărul. Ar fi dat aproape orice de pe lumea asta blestemată ca scena pe care tocmai o trăise să nu i se mai repete iarăşi şi iarăşi în faţa ochilor.
„E vina mea... numai vina mea... doar a mea... Trebuia să am mai multă grijă de ea, trebuia să o trimit acasă, trebuia... să fiu eu în locul ei. De mine trebuia să–şi bată joc Naraku, nu de ea... Nu are nici o vinăâ€.
Avu impresia că retina îi ia foc din cauza luminii orbitoare venită parcă din străfundurile monolitului de cristal. Inuyasha strânse ochii şi se îndoi de la mijloc în jos. Kikyo, pe de cealaltă parte, coborî pe jumătate pleoapele ca lumina să nu pătrundă atât de mult; fără nici o vorbă sau fără ca măcar un singur muşchi de pe faţa ei să mişte, potrivi o săgeată în arc.
Inuyasha îndrăzni să privească în direcţia unde ştia că trebuia să fie ea. Kagome părea liniştită. Naraku dispăruse, iar lui îi trecu prin cap că poate totul nu fusese decât o păcăleală, o farsă stupidă. Sau poate că viitoarea gazdă îşi refuzase noul locatar. Vibraţia corzii pătrunse în urechile sale brutal; ridică privirea încrâncenată spre Kikyo.
—Ce... ce faci?
Femeia trase de săgeată cu toată puterea; cel mult două-trei secunde o despărţeau de eliberarea spre ţintă. Îi răspunse calm, fără să–l privească:
—Naraku este vulnerabil până când se acomodează cu noul corp, mai ales că este al unui muritor. Durează câteva minute până acaparează totul.
Inuyasha înghiţi în gol şi încercă să–şi umezească gâtul uscat ca iasca.
—Deci... plănuiai să–l ucizi pe Naraku?
Kikyo pufni pe un ton uşor amuzat şi i–o întoarse arogant:
—Doar nu credeai că voi sta pasiv cât timp cel ce m–a ucis e bine mersi? Am aşteptat doar momentul potrivit.
—Şi momentul potrivit este acum, când încearcă să o ia pe Kagome ca gazdă? O urmă de ironie i se strecură în glas. Kikyo strânse mai tare lemnul arcului.
—Dacă asta a fost să fie...
—Şi dacă nu reuşeşte să... Îi fu greu, mai greu decât şi–ar fi imaginat vreodată să rostească acele cuvinte. Să o ia pe Kagome...
Femeia râse uşurel.
—Nimeni nu a reuşit să i se împotrivească lui Naraku...
—Şi dacă totuşi ea...
—Nimeni nu a reuşit vreodată să supravieţuiască forţei lui. Nici măcar... Kikyo îşi stăpâni restul cuvintelor și o fixă iarăși cu privirea pe Kagome. Mă deranjezi...
Inuyasha clipi şi fără să se gândească înainte la ceea ce avea să facă, se izbi cu tot corpul în arcul ei. Săgeata ieşi din locaş şi căzu, vârful dur scoţând un sunet ascuţit, ca un clinchet. Femeia se dezechilibră un moment, apoi îl privi cu ochii aceia de oţel, sfredelindu–l până în adâncul sufletului.
—Ce dracu’ faci? Ai înnebunit?
—Nu te pot lăsa...
—E Naraku, idiotule! Şi se va trezi dintr–o clipă în alta!
Inuyasha îşi întoarse o clipă capul spre tânără şi negă lent.
—E Kagome... Și nu te pot lăsa să o ucizi...
—Kagome a murit acum mai puţin de un minut! Kikyo căută cu mâna frenetic o altă săgeată.
—Tragi în Kagome! exclamă Inuyasha încercând să–şi recapete respiraţia. Corzile se strânseră și mai mult, sfâșiindu-i carnea.
—Şi ce? Crezi că–mi pasă cât de puţin de ea? Ştiam că trupul lui Naraku va ceda şi că va fi doar o chestiune de timp până îşi va îndrepta atenţia spre altă gazdă. Acum când mi se oferă, nu am de gând să ratez ocazia de a mă răzbuna. Amândoi vor primi pedeapsa pentru că eu am suferit. Naraku pentru că m–a ucis, iar ea... pentru că mi te–a luat...
Inuyasha trase o respirație ascuțită, mâhnită, dar femeii păru să nu-i pese; deci despre asta era vorba. Kikyo nu putea să o ierte pentru că fusese lângă el, pentru ceea ce simţea. Se aşeză liniştit în faţa ei la câţiva centimetri de vârful săgeţii.
—Ai fi fost în stare să mă sacrifici ca să te poţi răzbuna?
Kikyo pufni în râs şi–şi agită nervos arcul în mână.
—Scopul scuză mijloacele. Mă crezi proastă? Deveni brusc serioasă. Trebuia să rămână în lumea ei, nu ar fi fost capturată de Naraku. Dacă nu se amesteca, acum nu ar fi trebuit să moară. Kikyo trase săgeata. Dă–te din calea mea! Dă–te, n–auzi?
Inuyasha o privi pe femeia pe care o adorase atâta amar de ani.
—E Kagome... şi nu o pot sacrifica pe ea pentru tine! Nu e corect, nu aşa se face. Putem găsi o altă cale de a rezolva totul. Nimeni nu trebuie să sufere. Nimeni nu trebuie să mai treacă prin ce–ai trecut tu...
—Frumoase cuvinte... Eşti slab, mult prea slab. Cât de mult te–ai schimbat numai că nu–ţi merge cu mine.
—Kikyo, te rog... Nu aşa erai. Împreună putem...
Un hohot de râs demonic îi întrerupse propoziţia. Simţi cum se răceşte treptat, ca un sloi de gheaţă, dar se întoarse spre locul de unde venise sinistrul sunet.
Kagome se depărtase vreo doi paşi de locul unde fusese ţinută prizonieră. Lui Inuyasha îi zvâcni inima în el.
—Kagome?! articulă fără vlagă.
—Îmi pare rău, dragul meu... Numele acesta nu mai are nicio rezonanţă pentru mine...
Avea o voce pe care Inuyasha nu o recunoscu: rece, hâşâită; o voce între cea a Kagomei şi a lui Naraku. Va să zică foştii iubiţi se ceartă din cauza trupului acestei tinere femei...
Inuyasha măsură cu inima bătându–i nebuneşte fiinţa ce împrumutase din atitudinea trufaşă a cotropitorului ei. Era Kagome, dar în acelaşi timp era Naraku.
—Nesăbuitule! Din cauza ta şi a prostiei tale vei lupta încă mult şi bine cu el. Blestemat să fii!
—Inuyasha! Kikyo! Ce naiba se petrece aici?... Kagome!
Sango, Shippo, Miroku şi Koga intrară în trombă în încăpere.
—Oh, iată–i şi pe ceilalţi participanţi la mica noastră reuniune. Ce–ţi mai face mâna Miroku? Sango, dar fratele tău?
—Am ajuns prea târziu, murmură resemnat Shippo cu ochii în lacrimi.
—Mult prea târziu, încuviință ființa din fața lor. Şi ce zici lupule, vrei să te las câteva minute cu acest trup? Ştiu că o vrei... Promit că voi rămâne cuminte, într–un colţişor fără să te deranjez ca să te poţi bucura de ea aşa cum vrei tu.
Inuyasha sări ca ars şi se întoarse cu ochii măriţi de groază, când spre trupul posedat al Kagomei când spre Koga.
—Nimeni nu se atinge de ea! Cum îndrăzneşti să vorbeşti aşa? Să o umileşti în halul ăsta?
Kagome ridică din umeri amuzată.
—Nu trebuie să te aprinzi aşa, spuneam şi eu. E păcat să nu se bucure de ceva atât de frumos! exclamă fluturându–şi bezmetic mâinile prin aer.
Pentru câteva secunde, Inuyasha abia reuși să-și stăpânească nebunescul impuls de a o lua bătaie, în speranța că o va trezi la realitate. Şi–o închipui undeva în întuneric, singură, înfricoşată, aşteptându–l să vină după ea.
Trupul Kagomei şi spiritul lui Naraku îşi întoarseră atenţia spre Kikyo. Mişcă degetul şi arcul femei zbură, fărmându–se de un perete lateral. Liniştită, înfruntă privirea celui ce stătea la nici o aruncătură de băț de ea.
—Deci Kikyo... Urai persoana ce sălăşluia în acest corp...
—Urăsc şi acum. Te urăsc şi acum, scuipă ea sarcastic.
—Mi–ai dat bucata ta de giuvaer, m–ai ajutat să le colectez pe celelalte, m–ai convins că fata asta e gazda cea mai potrivită pentru mine şi m–ai ajutat să o obţin ca în final să scapi de amândoi?
—Tu l–ai convins să–i fie gazdă Kagome? întrebă Sango făcând un pas înainte. Ca o umbră ce–şi urmează stăpânul, Miroku păşi în urma ei.
Kikyo nu scoase niciun cuvânt; ba mai mult, nu–şi luă privirea de la Naraku.
—Ah, deci Kagome nu a spus niciodată cât de des a fost la un pas de moarte din cauza ei? Hmm... Ţi–a ascuns asta, nu? Inuyasha cercetă pierdut faţa Kagomei, să–şi dea seama dacă Naraku spunea adevărul sau doar încerca să–şi bată joc de ei încă o dată. Apoi privi spre Kikyo să–i observe reacţia. Se cutremură: Naraku spunea iarăşi adevărul. Ultima dată parcă acum vreo două săptămâni când a dispărut brusc de a–ţi căutat–o vreo două zile ca nebunii. Inuyasha simţi că nu mai are aer: Kagome nu–i spusese nici până în ziua de azi ce se întâmplase cu ea în acele trei zile cât timp lipsise. Nu a vrut să fie un impediment între voi doi, să nu te constrângă. Ce înduioşător! exclamă batjocoritor. Să renunţi la fericirea ta pentru altcineva?
„Pentru că vreau să trăieşti... vreau să fii fericit...†răsună în mintea lui amintirea.
Încăperea i se păru deodată atât de mică încât avu un moment în care îl încercă tentaţia de a ieşi afară să respire aerul curat şi să lase totul baltă.
—De ce? De ce, Kikyo? strigă la ea Miroku. Kikyo îi aruncă o privire fugară cu coada ochiului, peste umăr.
—Tu cum ai reacţiona dacă cineva ar încerca să ţi–o ia pe Sango? Cum ai plănui să–l pedepseşti pe cel care odată te–a înşelat şi pe tine şi persoana pe care o iubeai? Inuyasha era incapabil să articuleze vreun cuvânt. Se holbă la Kikyo, iar ea îi întoarse privirea, niciunul dintre ei nemișcându-se preț de câteva momente.
—Hmm, îmi pare rău Kikyo, dar n-ai nimerit-o... Nici pe mine, nici pe biata fată... Naraku strânse din buze, compătimitor, apropiindu–se de ea.
Colţurile gurii femeii se strânseră uşor şi ridică mâna lent, aproape imperceptibil. Inuyasha tresări; sub mâneca lungă, albă, i se păru că zăreşte vârful strălucitor al unei săgeţi sfinte. Inima i se opri în gât.
—Aici te înşeli... Cât de amarnic te înşeli!
Fulgerător, Kikyo înălţă braţul şi–l lăsă să cadă spre Kagome. Naraku deschise ochii mari, încremeniţi în spaimă.
Un geamăt de surpriză izbucni la unison din piepturile lui Shippo, Miroku şi Sango, iar Koga se pregăti să se avânte spre ei.
—Kagome! Înainte ca femeia să apuce să lovească, rupse panglica ce–l strângea ca într–o menghină, o apucă pe Kagome de după umeri, strângând–o în braţe şi ferind–o din calea săgeţii atât de periculoase pentru amândoi. Săgeata greși ținta și trecu ca o bucată de fier înroşită prin materialul mânecii apoi prin carnea braţului său. Scrâşni din dinţi îndurerat, dar nu–i dădu drumul tinerei.
—La naiba, Inuyasha! Eşti tâmpit? Acum putea fi mort... Naraku putea fi mort!
Inuyasha ridică apatic capul; în el se dădea o bătălia acerbă pe care o intuise din momentul în care aflase cine avea să fie viitoarea gazdă. Să o apere pe Kagome sau să–l omoare pe Naraku? Evitase să răspundă la acea întrebare mută, lăuntrică, până în ultimele clipe când, nici măcar el nu–şi dăduse seama că se hotărâse.
Kagome coborî palma încetişor de–a lungul gâtului şi Inuyasha se înfioră. Apoi îi propti ferm mâna în piept. Avu senzaţia că îi ia foc porţiunea atinsă de fata pe care încă o ţinea strâns în braţe. O auzi râzând încet, horcăit, nenatural.
—Deci dacă cineva îmi spunea acum zece minute că duşmanul meu de moarte mă va apăra riscându–şi propria viaţă, nu l–aş fi crezut în veci şi–n pururi. Nu–i aşa, Inuyasha?
Tânărul tresări. Naraku îi pronunţase numele pe aceeaşi tonalitate cu care îl pronunţa Kagome. O strânse cu putere de umeri, scuturând–o şi cercetându–i ochii negrii cu reflexe verzui.
—Kagome? Ştiu că eşti acolo! Încearcă să lupţi cu el. Kagome?!
Deși aproape imposibil, faţa creaturii se înăspri și mai mult.
—Prostule! Kagome a murit!
Zbură prin aer şi se opri tocmai la picioarele lui Miroku. Sango şi Koga se repeziră spre el. Jumătăţile fiinţei lui se luptau între ele: demonul vroia cu disperare să atace, să omoare, omul îşi dorea cu aceeaşi disperare să salveze persoana din trupul acela chinuit.
Sango se aplecă spre Inuyasha şi–i vorbi mai mult şoptit:
—Inuyasha, ştiu că e greu, dar nu cred că se mai poate face nimic pentru Kagome. E greu... Glasul i se frânse şi o lacrimă îi alunecă de-a lungul nasului.
—Mă tem că Sango are dreptate, javră! Naraku a câştigat şi runda asta. Părerea mea este să ne retragem şi când vom fi pregătiţi şi fizic şi sufleteşte ne vom lupta cu el. Dar acum cel mai inteligent este să plecăm.
Inuyasha îşi desprinse spatele de marmura neagră ÅŸi rece cu un icnet ÅŸi privi spre figura crispată în răutate a tinerei ce tocmai îl pusese la pământ. ÃŽÅŸi închipui cum va fi întâlnirea cu ea, cu Naraku, peste câteva zile, peste câteva luni. Cum vor fi toate celelalte întâlniri de acum încolo. Dureroase, crunte, inumane... „Prefer moartea decât să o văd ajunsă astfel... prefer să mor să nu mai ÅŸtiuâ€.
Ochii îi străluciră stins, nici un gând oglindit în ei, cu excepția durerii împietrită în pielea din jurul lor.
—Cum poţi spune că o iubeşti dacă eşti în stare să renunţi aşa de uşor? Koga strânse pumnii şi coborî privirea cercetând suprafaţa lucioasă, închisă la culoare. Să te resemnezi aşa de repede? Să nu–ţi pese că persoana la care zici că ţii rămâne în urma ta şi nu lângă tine? Inuyasha îi privi rând pe rând pe toţi. Aşa de repede ne dăm bătuţi? Kagome n–ar fi făcut aşa... pentru niciunul dintre noi.
—Nu renunţăm. Dar deocamdată nu putem lupta împotriva lui Naraku pentru că am lupta contra Kagomei. Şi niciunul nu suntem pregătiţi pentru aşa ceva. Până găsim o soluţie să o ...
—Kikyo!
Energia lui Naraku îi arse haina şi–i pârjoli carnea de pe spate. În încercarea lui de a o feri pe Kikyo, Inuyasha își zdreli umărul de peretele dur în care îl aruncare Naraku, pentru a doua oară în câteva minute.
—Până aici! exclamă Sango. În același timp, Miroku se întoarse spre Inuyasha şi–i făcu semn să iasă mai repede.
—La naiba, Inuyasha! Ar cam fi cazul să te hotărăşti de partea cui eşti: a mea sau a lui. Nu poţi fi la mijloc.
Kikyo dădu să se ridice, dar el o trase la timp jos; pe deasupra capului lor trecu, la cel mult jumătate de metru, bumerangul lui Sango.
Vag, ca prin vis, îl auzi pe Miroku spunându-i ceva lui Naraku, de parcă ar fi dus tratative cu el.
Era conştient că ceilalţi puteau obţine în cel mai bun caz ceva timp; niciunul şi nici măcar toţi trei la un loc nu aveau cum să–l învingă. El era singurul...
Inuyasha îi întinse mâna femeii să o ajute să se ridice. Aceasta îl respinse cu răceală.
—Lasă–mă!
—Vreau doar să te ajut!
—O puteai face lăsându–mă să–l omor pe nenorocitul ăla. Dar nu, trebuia să te apuce pe tine mila de oameni. Eşti patetic.
—Altă dată nu credeai aşa ceva despre mine. Ai fi fost bucuroasă să auzi că îmi pasă de oameni...
Kikyo zâmbi şi i–o întoarse:
—Asta era demult. Nu pot fi chiar aşa de îngăduitoare cu cel ce m–a ucis.
Inuyasha înghiţi în gol şi iarăşi dădu să o apuce de mână să o ridice.
—Nu te mai comporta ca şi cum nu m–ai urî!
Vacarmul din sală era de nedescris. Inuyasha încercă să–i prindă privirea. Văzând că şi–o fereşte, îi luă delicat bărbia în mână şi–o obligă să–l privească în faţă.
—Aşa crezi? Că te urăsc?
Ochii ei se domoliră, o urmă de blândețe încălzindu-i privirea.
—Nu–i aşa? Am încercat de atâtea ori să o omor, am făcut un pact cu Naraku. Nu crezi că sunt destule motive?
—Niciodată, nici măcar nu m–am gândit la asta! Tot ceea ce ai făcut a fost ca să–l distrugi pe Naraku, într–un mod neplăcut mie, dar...
—La naiba, Inuyasha, acum cincizeci de ani te–am ucis! strigă Kikyo la el. Te–am omorât şi nimic nu poate schimba asta! Lupta şi zgomotul rămăseseră undeva departe, în urmă. Exista doar ea şi zguduitorul lucru pe care tocmai îl spusese. Faţa femeii redeveni impasibilă, fără să lase să treacă niciun sentiment din adâncul ei. Dacă tu nu m–ai urât, nu m–ai dispreţuit, eu în schimb am făcut–o. Te–am urât din toate puterile, cu toate forţele mele. Am murit dispreţuindu–te şi am fost înviată cu aceleaşi sentimente.
Vorbise dur, calm și sincer. Inuyasha lăsă capul în jos copleşit.
—Ştiu. Dar nu înţeleg de ce ai continuat să mă urăşti şi după ce ai aflat adevărul. De ce, după ce ai aflat că nu eu am fost, ai continuat să mă urăşti pe când eu... Inuyasha îşi simţi vocea tremurând. Eu te iubeam mai mult decât viaţa.
Pentru prima dată în ochii ei se oglindi o urmă de tristeţe şi regret. Oftă şi–l luă de mână.
—Sufletele morţilor prin care trăiesc nu sunt capabile de iubire, de simpatie... poate cel mult de compasiune. Am trăit doar pentru a mă răzbuna pe Naraku. Iar când am vrut să iau singurul suflet care mi–ar fi redat viaţa, care m–ar fi făcut să iubesc din nou... te–ai împotrivit. Acea fiinţă era mai importantă decât eram eu. Inuyasha vru să spună ceva, dar mâna ei îl strânse mai tare oprindu–l să vorbească. Și el se simți ca și cum degetele ei înghețate îi atinseseră inima, în loc de palmă.
—Am înţeles atunci de ce, aveai obligaţia de a o ţine în viaţă. Dar acum? Nu mai ai nimic de apărat, ba mai mult, acum ai toate motivele să urăşti. E persoana care ne–a distrus vieţile. Putem uita totul...
În capul lui nu mai exista niciun gând. Era fără de substanţă, gol pe dinăuntru, fără puterea de a articula nici cel mai mic sunet. O strânse la piept gingaş, fără să–i răspundă nimic. Femeia închise ochii mulţumită, liniştită, înconjurându–l cu braţele marmoreale.
—Niciodată nu vom mai sta despărţiţi. Vom merge amândoi acolo unde trebuia să fim de acum jumătate de secol, murmură Kikyo pe un ton blând.
Inuyasha se simţi fără de viaţă. Auzi ca într-un delir şoaptele ei, dar nu înţelese nimic. Sau poate totul. Clipi lent, obosit şi închise ochii.
„Şi dacă va fi vreodată ca viaţa noastră să străbată alte cărări, să nu ne uiţi... Să nu mă uiţi, Inuyasha. Faţa dulce, senină şi zâmbitoare a tinerei ce–i stătea în faţă, îi încălzea sufletul îngheţat.
Deschise ochii mari, cu reflexe verzui.
—N–o urăsc, din contră. Nu am protejat–o din obligaţie, ci pentru că aşa am vrut, aşa am simţit. Nu aş putea să o urăsc niciodată aşa cum nu te–am urât nici pe tine. Nu puteam să sacrific pe cineva pentru ca altcineva să trăiască... nu e corect.
Se desprinse din îmbrăţişarea morţii şi o privi cu tristeţe, dragoste şi durere.
—Sunt sigur că e undeva acolo, în întuneric, aşteptându–mă să vin după ea. Nu o pot lăsa. Nu pot lăsa ca ceea ce s–a întâmplat cu noi să se întâmple din nou. Adăugă pe un ton duios, după o scurtă tăcere. Nu–i pot permite lui Naraku să mă despartă încă o dată de cea la care ţin... să mi–o ia din nou...
Faţa palidă și rece a femeii se încălzi sub strălucirea unui zâmbet nostalgic. Rând pe rând, sufletele albe, difuze se desprinseră, luându–şi zborul către înaltul cerului. Kikyo îi mângâie obrazul cu degetele albe, aproape ireale.
—Când a început să câştige ea şi eu să pierd?
Sprâncenele lui se încruntară blând.
—Kikyo... nu...
—Spune–mi... te rog...
—Nici eu nu ştiu. Poate atunci când toţi fugeau de mine, iar ea a ales să rămână, când eram singur în nopţile reci, iar ea venea lângă mine încălzindu–mă cu poveştile ei, cu grija ei; poate când a avut încredere oarbă cu toate că ceilalţi îi spuneau să nu aibă... poate cu fiecare gest şi zâmbet dăruit mie...
Era doar o formă translucidă, albicioasă. Pe faţă îi alunecă o lacrimă în timp ce vorbea pentru ultima dată cu dragostea lui cea dintâi.
—Îmi pare atât de rău... Nu poţi rămâne? Te rog...
Kikyo mişcă lent capul.
—La ce bun? Nu mai eşti al meu. Mă duc acolo unde a hotărât viaţa acum mulţi ani. Pentru tine soarta a zămislit alt destin... Kikyo se înălţă pe vârfuri şi–i atinse buzele calde cu buzele ei reci. Să nu mă uiţi...
Inuyasha se simţi din nou singur, al nimănui. Pentru a doua oară în timpul vieţii lui o pierdea.
—Te voi mai vedea?
Un zâmbet larg şi călduros înflori pe faţa ei; primul zâmbet izvorât din adâncurile fiinţei care uitase parcă să fie împăcată cu ea însăşi atât de multe decenii.
—Voi fi cu tine în fiecare amintire pe care o ai despre noi. Iar Naraku îşi va găsi pedeapsa mai devreme sau mai târziu. Cu bine, dragul meu Inuyasha...
Bărbatul îşi trecu mâna tremurândă peste faţa ei. Murmură fără vlagă, dar cu uşurarea celui care în sfârşit şi–a eliberat sufletul de povara păcatelor trecutului.
—Cu bine, Kikyo... dragostea mea...
Apoi se întoarse spre cei trei oameni care făceau eforturi pentru a–i rezista Kagomei. În spatele lui ultimele suflete se desprinseseră eliberate, iar în urma lor rămase doar un plăcut iz de iasomie.
Nothing is forever