Profeția celor Patru Elemente

[Yuki Onna]

Vă mulțumesc foarte mult amândurora că mi-ați lăsat reply la poveste. Mă bucur că va plăcut și sper că și acest capitol va fi pe măsura așteptărilor.
NOTA : primele patru capitole vor fi ca o prezentare a personajelor importante din poveste.



Capitolul 2

Sankt Petersburg, Rusia

Katya stătea în mijlocul alb, supravegheată atent de tatăl ei. Fata făcu agale câțiva pași, lăsând urme în zăpadă. S-a oprit, ridicându-și gulerul mare, în vreme ce părul blond se albea încetul cu încetul, ca într-o ficțiune cinematografică. A rămas nemișcată și a încercat-o o plăcere nespusă simțind pe obraji atingerea suavă a fulgilor de nea, asemenea unor aripi albe de fluturi. A închis ochii și a adulmecat mirosul iernii.
De când se știa, locuise cu tatăl ei. Nu avusese nici o altă locuință în afara opulentei case în care stătea cu părintele ei. Katya era o elevă silitoare. Nici nu se întreba dacă îi place să învețe. Gusturile, sentimentele, ideile nu-i erau încă formate, adesea nici măcar nu existau. Era puțin cam prea slabă, fragilă, chipul îi părea din porțelan, iar pielea îi era albă ca laptele. Într-atât de delicate îi erau trăsăturile, încât degajau o impresie de fragilitate. Ochii ei mari, de un albastru prea deschis în care uneori se ghicea o umbră de cenușiu, dezvăluiau o privire blândă, dar absentă. Părul cârlionțat îi cădea greu pe umeri, accentuându-i înfățișarea de fată morgana. Era blondă, dar fiecare buclă avea o altă nuanță.
Se întoarse. Buzele roșii îi formau un zâmbet plăcut, cald. Îi prinse mâna tatălui ei și începură amândoi să meargă cu greutate datorită zăpezii.

-Ce frig e afară... E atât de bine în casă, la căldură.
Spuse adolescenta, tremurând. Tatăl ei se apropie de ea, frecându-și mâinile pentru a se încălzi. Îi sărută fruntea părintește și o privi drăgăstos.
„Scumpa mea... Îmi vei lipsi atât de mult. Îmi pare rău, dar Profeția trebuie împlinită... Nici nu-ți imaginezi câtă putere ascunde acest corp delicat...”
Katya se îndepărtă pentru a căuta ceva de desenat, în timp ce tatăl ei se așeză la pianul din hol, încercând să compună un cântec până la ziua de naștere a fiicei sale. Blonda desena mult, cu linii clare și precise, căutând perfecțiunea în asemănare. Auzise cândva că arta este o modalitate diferită de a concepe realul, dar nu înțelese mare lucru. Îi plăcea să reproducă ceea ce vedea și cel mai mult își dorea să se depășească pe sine. Și astfel căuta modele din ce în ce mai greu de reprodus. În ziua aceea, nu găsea nimic care să-i convină.
Deschise ușor ușa camerei tatălui său. Nu îi plăcea să recunoască, dar se simțea puțin stingheră, aproape ca o criminală.
„E ridicol! Nu am de ce să mă simt așa... Sigur că tata nu știe că sunt în camera lui, dar sunt sigură că m-ar lăsa. Totuși, nu vreau să-l deranjez din compus.”
Instinctiv, desfăcu lenjeria de pe pat, apoi ridică perna. Descoperi o cheiță, o apucă, o băgă în broasca de la sertarul măsuței. Apoi se opri și respiră adânc. Cu un gest brusc, deschise sertarul. Primul lucru pe care-l văzu era o carte mare, al cărei titlu, scris cu litere de aur, era Profeția. Un semn de carte era strecurat pe la mijloc. Katya deschise volumul și citi câteva rânduri înainte de a-l închide cu un gest hotărât.
„Nimic interesant. Pare un roman SF... Nu știam că tata citește așa ceva.”
Subit, își duse mâna la frunte. Ardea. Încuie sertarul cu cheia pe care o așeză sub pernă. Aranjă cu grijă cearșafurile patului. Exact la timp. Domnul Volochkova intră în cameră.
-Katya! S-a întâmplat ceva? Ești foarte palidă!
Exclamă bărbatul din pragul ușii. Blonda îl privi mirată:
-N-am nimic. Căutam numai un obiect pe care să-l desenez.
În ciuda eforturilor de a părea calmă, vocea îi trăda tulburarea.

Blonda plecă grăbită din încăpere. Simțea cum fruntea îi ia foc. Avea un sentiment straniu cum că această febră bruscă avea legătură cu acea carte: cu Profeția. Îi era teamă să-și întrebe tatăl. Se îndrepta spre camera ei. Picioarele îi tremurau.
„Nu pot să-mi mai țin ochii deschiși... Nu...”
Căzu inconștientă pe podeaua rece.

-Katya, iubito! Te simți bine?
Întrebă domnul Volochkova speriat. Vocea îi tremura, iar ochii roșii mai aveau puțin și lăcrimau. Fata se ridică în coate, privind uimită în jur. Încă se afla în fața ușii, pe jos. Zâmbi scurt, semn că își revenise.
-Mă simt bine.
A spus aceste cuvinte dintr-o suflare. Își atinse din nou fruntea: căldura dispăruse. Se ghemui la pieptul părintelui său. Avea un sentiment ciudat, un sentiment de slăbiciune. Frică. Da! Asta simțea. Îi era frică...
-Liniștește-te, scumpo. Vreau să-ți spun că vor exista momente în care vei crede ca totul e pierdut. În acel moment, să ai speranța. Să crezi! Să nu uiți ce ți-a spus tatăl tău: fii puternică! Odihnește-te acum. Trebuie să te faci bine până la ziua ta, pentru că va fi o zi specială. Mai specială decât iți poți imagina...
O sărută pe obrajii palizi și ieși din cameră, lăsând-o pe Katya cu privirea absentă, gândindu-se la ceva ce nici măcar ea nu știa ce e.

http://i273.photobucket.com/albums/jj234...ewgirl.png - Katya