Profeția celor Patru Elemente

[Yuki Onna]

Capitolul 1

Madrid, Spania

Domnul Lopez citi încă o dată pasajul din Profeție. Oftă adânc și clătină din cap. Se ridică cu greutate și se întoarse spre femeia care stătea neclintită în fața șemineului. Pe chipul ei i se putea citit un anumit sentiment de disperare. Ochii îi erau roșii, iar cearcănele mult prea evidente. Bărbatul o strânse în brațe. Mâinile îi tremurau și își mușcă buza inferioară, încercând să își controleze emoția. Suspină prelung. Părea la capătul puterilor.
-Nu putem schimba nimic. Își vor urma destinul… Mai sunt doar câteva zile.
Doamna Lopez, căreia i se ghicea spaima, spuse încet, printe suspine:
-Trebuie să existe o cale… Sunt atât de tineri. Trebuie să trăiască! Ce putem face să îi apărăm? Sunt copii noștri…
Bărbatul își luă capul în mâini și răspunse după o lungă tăcere:
-Îi iubesc la fel de mult ca și tine. Dar nu ne putem opune Profeției. Crede-mă că dacă aș fi putut face ceva, aș fi primul care i-ar salva de propriul lor destin… Să mergem acum! Să ne petrecem ultimele clipe cu ei.
Femeii îi dădură lacrimile. Începu să plângă, nereușind să-și păstreze calmul caracteristic.
“Au trecut prea repede acești optsprezece ani… Știam ce se va întâmpla! Nu trebuia să mă atașez atât de tare de ei. David e puternic și curajos. Dar Maria e prea nepăsătoare. Nu știe ce înseamnă munca sau primejdia… Nu va putea supraviețui!”

Maria se trânti în pat. Ținea în mâini o revistă, dar era prea agitată să o poată citi. Privirea îi era pierdută în gol. Se certase cu David, fratele ei. O durea. Fusese o prostie din partea ei să-l insulte, doar pentru simplul motiv că nu aveau aceleași gusturi la îmbrăcăminte. Brusc, auzi un ciocănit. Ușa se întredeschise și un servitor o înștiință că mama ei dorește să o vadă. Fata dădu aprobator din cap, iar valetul ieși.
Maria iși aranjă cu gesturi ușoare părul cel lung și negru și apoi îl dădu pe spate. Se privi în oglindă, mulțumită de ea însăși. Surâsul lăsă să i se vadă dinții albi cu o ușoara strungăreață. Genele îi erau puțin prea dese și mereu trebuia să lupte cu vreo șuviță rebelă. Se știa frumoasă, înaltă, subțire și se îmbrăca mereu cu grijă. Era sigură pe sine. Știa că va obține ceea ce-și dorește.
Doamna Lopez intră în cameră, ușor jenată. Ochii îi erau roșii, dar nu-și dorea să-și arate slăbiciunile în fața fiicei sale. Se apropie ușor de ea și o strânse cu ardoare la piept. Deși o iubea, nu își arăta mereu sentimentele. Când îi dădu drumul din brațe o mai privi preț de o clipă, stând tăcută. Îi mai admira încă o dată ochii albaștri-verzui, pătrunzători, a căror intensitate era izbitoare. O privi cu dragoste, schițând un zâmbet plin de căldură.
-S-a întâmplat ceva? Cum de nu ai niște acte de semnat sau ceva de genul ăsta? Am greșit cu ceva?
Întrebă Maria cu o inocență falsă. Mama ei îi răspunse cu o voce parca artificială, ușor rușinată:
-Nu, scumpa mea... Am vrut doar să văd ce faci... Totul e bine între tine și David?
În acel moment, ochii brunetei se întristară. Începu să îi povestească femeii din fața ei tot ce se întâmplase. Apoi își îndreptă spatele și aruncă un „Nu-mi pasă de el oricum.”, neștiind cât de mult o rănește pe ființa ce i-a dat viața aceste cuvinte.
-Trebuie să vă ințelegeți! Trebuie! Când îți va fi frică, doar el va putea să te protejeze!
Femeia ridică tonul. Încercă să își stăpânească lacrimile.
„Frică” ? Ce însemnă oare? Se întreba dacă Maria a simțit vreodată acel sentiment de slăbiciune, de teamă, poate chiar de groază. Se temea că nu a crescut-o suficient de bine pentru a rezista provocărilor ce le va întâmpina. Trebuia să se resemneze. Deja era prea târziu pentru a mai schimba ceva...
-Oamenilor lași le e frică! E un sentiment josnic, pe care-l disprețuiesc. Nu mi-a fost și nu-mi va fi niciodată frică! Jur!
Spuse bruneta parcă citindu-i gândurile mamei sale. Doamna Lopez o privi speriată. Îi era teamă de această reacție oarecum inocentă. Înseamna că era o lașă?...
„Dacă nu va învăța să se maturizeze, nu va rezista... Îmi pare rău, scumpa mea fiică. Îmi pare rau că te-ai născut cu un destin atât de crud...”
Femeia se ridică și ieși din cameră nu înainte să îi zâmbească adolescentei. După ce închise ușa, începu să se plimbe dintr-o parte în alta a holului. Fiecare secundă o aducea și mai aproape de momentul în care va trebui să le dezvăluie tot adevărul copiilor ei. Cu cât se gândea mai mult, cu atât o îngrozea mai tare cele ce se vor întâmpla.

*

David Lopez își arcui trupul atletic peste biroul uriaș la care stătea așezat tatăl său. Mâinile sale curate și atent îngrijite, cu degetele lungi, dar puternice, au început să răscolească un teanc de acte și hârtii. Le-a cercetat cu un aparent dezinteres și cu o ușoară plictiseală. Era frumos- de o frumusețe virilă, ca a unui zeu grec. Avea trăsături ferme și clare. Părul negru, răvașit îi accentua aspectul de „cavaler în armură”. Doar ochii verzi exprimau calmitate, mândrie, hotărâre, dar și precauție. Știa să mimeze indiferența și să-și refuleze sentimentele în străfundurile ființei.
-E prea copilăroasă! Sunt mai mare decât ea cu un an, dar trebuie să recunoști că sunt mult mai matur. E o infantilă, o neisprăvită. Nu se gândește la altceva decât la petrecerea ei de șaptesprezece ani. M-am săturat, tată! Vreau să plec de aici! Mi-a ajuns să îi suport mofturile în fiecare zi, în fiecare minut al vieții mele!
Bărbatul îl privi calm, dar în ochi i se citea tristețea. Își încrucișă mâinile, închise ochii și începu să mediteze. Aproape că nici nu-l mai auzea pe fiul lui care era prins în pasiunea relatării întâmplărilor despre sora sa. Știa că dacă acest război nu se va termina, toți vor suferi. Își deschise ochii. Îl privi. Era deja un bărbat în toată firea.
„Sunt mândru de tine fiule! Ești curajos și puternic. Sper să te descurci...”
-Trebuie să o ajuți! Trebuie să o aperi... Vor fi momente în care nu va face fața fără ajutorul tău.
David îl privi dezgustat.
-Când va fi în impas, trebuie să faci orice pentru a o salva! Pe ea, nu pe tine. Ai înțeles?
Țipă domnul Lopez, neputând să-și controleze instinctul. Își aținti repede privirea spre pământ, încercând să-și scuze fapta. Era prea devreme pentru a-și afla destinul.
Brunetul zâmbi batjocoritor. Nu ar fi făcut niciodată așa ceva. Nu pentru o fata atât de imatură. Mereu a considerat-o pe Maria o alintată. Ura acel tip de om care așteapta să i se dea. Disprețuia oamenii ca ea, ca sora sa.
-Vei pleca, fiule... Dar nu acum. Mai așteaptă doar câteva zile, până când sora ta va împlini șaptesprezece ani. Atunci, îți vei afla menirea. Domnul fie cu tine, fiul meu.
David își dădu ochii peste cap. Nu înțelegea spusele tatălui său, dar nici nu se chinui prea mult să le descifreze. Totul era mult prea banal pentru a se acorda atenție micilor detalii. Așa considera el.

http://i273.photobucket.com/albums/jj234...ample1.jpg - Maria
http://i273.photobucket.com/albums/jj234...en_003.jpg - David