[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

Dupa cum am promis, capitolul acesta este mai lung si il completeaza/explica pe precedentul. Ma bucur ca am reusit intr-o oarecare masura sa transmit sentimentele pe care incerc sa le atribui personajelor. Din punctul meu de vedere este cel mai mare compliment pe care il poate primi cineva care scrie (amator sau profesionist). Sper sa va faca placere si in continuare. Lectura placuta!


Cap. VIII


Se trezi strigându–i numele. Materialul cu care era învelit se strânse în jurul lui, încercând parcă să-l sufoce. Inuyasha se învârti în direcția opusă; așternutul se lipi și mai tare de el. Deschise gura și răsuflă adânc, panicat; pieptul i se strânse în timp ce încercă din răsputeri să inspire cât mai mult aer. În zadar. Cu o zmucitură aproape furioasă, Inuyasha azvârli de pe el așternutul și se ridică în picioare. Răsuflând din greu, îşi trecu mâna peste faţa udă, apoi prin părul ca neaua, scărpinându–se uşor la urechea dreaptă. Rămase câteva secunde neclintit, chinuindu–se să se adune, să–şi dea seama unde este.

Capul îl durea îngrozitor şi îl simțea atât de greu de parcă ar fi cântărit tone. Se ridică de pe podeaua tare, acoperita de un tatami, scrâşnind din dinţi şi se apropie de deschizătura ce ținea loc de fereastră. Sunetul picăturilor de ploaie izbindu–se de frunzele copacilor îi bătea supărător în creier. Îşi pierdu o clipă privirea în depărtare, apoi se studie pe sine. Sango făcuse treabă bună, îl peticise de sus şi până jos. Inuyasha se întoarse şi cercetă camera întunecată... şi goală. Pe jos erau aşternute doar două tatami în afară de a lui. Două, nu trei. Deci ea nu era. Își cuprinse cu degetele fruntea şi se întoarse spre liniştea ploii de afară. Spre zbuciumul ploii din interior. Deci până la urmă era adevărat. Era singur. Inuyasha strânse pumnii; săgeţi de durere îl străpunseră de-a lungul fiecărui muşchi din corpul ăla blestemat. Şi neputincios. Atât de neputincios încât îi venea să se ia singur la bătaie. Puse coatele pe marginea ferestrei şi–şi îngropă faţa în palme.

—Inuyasha!... De ce te–ai ridicat?
—Mă simt bine, Shippo. Mă simt bine... îngână el după câteva secunde de tăcere şi–şi ridică ochii spre cerul întunecat. Din două mişcări agile, micuţa vulpe fu lângă el, pe geam. Una dintre calităţile rare ale lui Shippo era să vorbească atunci când trebuia. De data aceasta o puse foarte bine în aplicare; aşteptă ca celălalt să spună ceva.
—A făcut treabă bună Sango... şi tu, bănuiesc, spuse tânărul hanyou după vreo cinci minute de linişte apăsătoare.
—Da, nu a fost uşor. Am avut o profesoară bună. Shippo îşi muşcă buza; propoziţia îi scăpase pur şi simplu. Ochii galbeni se îngustară ajungând nu mai mult de o linie, iar unghiile dure scrijeliră dureros pervazul de lemn. Ştii, ar trebui să–i mulţumeşti lui Koga; noi în veci şi–n pururi nu am fi reuşit să te cărăm la cât eşti de greu! Nu i–a făcut nici o plăcere, asta pot să ţi–o spun sigur, continuă Shippo pe un ton glumeţ, încercând să mai dreagă ceva din gafa pe care tocmai o comisese.
—De cât timp stau la pat? Tonul lui domol, fără obişnuitele remarci veninoase şi presărat cu câte o înfloritoare înjurătură, îi păru micuţului ciudat, nelalocul lui.
—De vreo două zile, răspunse Miroku din spatele lui. Cum te simţi? Inuyasha aruncă o căutătură spre Sango şi Miroku, făcându–le în acelaşi timp un semn cu mâna că totul era în ordine.
—Ai avut noroc. Altcineva în locul tău ar fi zăcut mult şi bine, poate ar fi fost şi mort, îi zise Sango bătându–l prieteneşte pe umăr.
„Aşa făcea şi Kagome... înaintea fiecărei lupte şi după ce mă simţeam mai bine” gândi în timp ce privirea continuă să înfrunte celelalte persoane din preajma lui.
Ochii lui Shippo, Miroku şi Sango se intersectară cu amărăciune. Miroku îşi apropie nasul de el, apoi se strâmbă.
—Ştii, ţi–ar trebui o baie. Poate nu miroşi tu a câine de obicei, dar acum puţi cât pentru zece! insistă cu bună ştiinţă, cunoscut fiind faptul că Inuyasha nu prea agrea să–i amintească cineva de verii lui mai apropiaţi.
„Aşa–mi spunea şi ea... să mă sâcâie sau să mă înveselească”
Miroku se lăsă păgubaş.
—Ai avut noroc că ești hanyou, că altfel... Eşti un tip puternic şi...
—Opriţi–vă! îi tăie vorba lui Sango. Ştiu ce vreţi să faceţi, dar... Vocea i se frânse, sugrumată. Evident nu am fost destul de puternic să o apăr, continuă stins. Miroku înghiți în sec și îl studie atent pe omul de dinainte. Ceea ce văzu pe fața lui îi făcu respirația să-i înghețe în plămâni. Pentru că în acel unic, nesfârșit și agonizant moment, păru că Inuyasha avea să plângă.
Lui Sango i se strânse inima; niciodată tânărul hanyou nu lăsase să se vadă cât de importantă era Kagome pentru el mai mult decât acum. Totul, de la voce şi privire până la modul în care stătea exprima suferinţă.

Inuyasha nu se mişcă din loc; doar pumnii i se strânseră provocându-i dureri în braţe. Încercă timp de mai multe minute să-şi adune gândurile pentru a putea spune ceva. Era frapantă şi tulburătoare imaginea acelei fiinţe odată puternică, acum înfrântă, obosită, suferindă. Se întoarse spre ceilalţi. Ochii mari îi cercetară pe toţi, rând pe rând. Un zâmbet fără viață își făcu loc pe trăsăturile lui.
—Nu credeţi că o să o mai vedem vreodată, nu? Sango deschise gura să spună ceva, dar nu reuşi să articuleze niciun sunet.
—Nu–i adevărat...
—Ba da! Aproape se răsti la Miroku. Bretonul alb flutură ușor peste frunte. Se vede pe feţele voastre. Nu credeţi că va mai fi vreodată cu noi. Un singur gând i se strecură în minte, unul de o furie apăsătoare, urmat imediat de o disperare copleșitoare. Aveţi impresia că o voi lăsa în mâinile ticălosului ăluia? Că nu o voi salva?
—Inuyasha, calmează-te!
—Inuyasha, începu Miroku lent. Cu toţii ţinem foarte mult la Kagome, iar tu eşti cel mai apropiat de ea, nimeni nu neagă asta. Este normal să vrei să o aduci înapoi, dar... Tânărul călugăr trase o respirație șuierătoare. Până să te trezești, nici nu știam ce s-a întâmplat cu adevărat, doar bănuiam. Nu știm exact planurile lui Naraku, nu știm ce a făcut sau unde a dus-o pe Kagome. Trebuie să luăm în considerare faptul că ea s–ar putea să nu mai fie... tuşi uşor, poticnindu–se, aceeaşi fată pe care o ştim. Când vroia şi se străduia, Miroku putea fi extrem de atent la ceea ce vorbea. Sango îşi arătă mulţumirea prinzâdu–i degetele în palmă. Bărbatul îşi plecă privirea către ea şi o sorbi din ochi.
„La fel făceam şi eu când nu era atentă, când nu se uita, când râdea din te miri ce, când era tristă... Când era lângă mine”

Inuyasha coborî perdeaua deasă a genelor peste ochii sticloşi şi privi afară. Miroku se apropie un pas şi–i puse mâna încurajator pe umăr.
—Din câte ne-a informat Sesshomaru, Naraku a adunat toţi demonii într–un singur loc, la canion. Acolo cred ca stă şi probabil se aşteaptă să venim, altfel nu s–ar fi înconjurat cu toate lighioanele pământului. Koga ne–a promis ajutor în caz de nevoie, iar fratele tău... Miroku zâmbi ușor amuzat. Ei bine, el nu a fost chiar atât de amabil în declaraţii, dar sunt convins că va veni dacă e vorba de bătălia finală cu Naraku.
„Bătălia finală... Sfârşitul”, îi sunară în minte cuvintele prietenului său.
—Putem pleca dimineaţă la prima oră, continuă Sango gândul lui Miroku. Noi mergem afară să pregătim totul. Vii? Inuyasha nu răspunse şi Sango repetă întrebarea, ceva mai lent.
—Nu cred... Aş vrea să stau singur, dacă se poate, răspunse fără să-și ridice ochii.
—Ai dreptate. Mai prinde şi tu nişte ore de somn, aprobă Miroku, dar era conştient că Inuyasha nu avea să închidă nici măcar un ochi. Dormi să te recuperezi pentru ca dimineaţă să nu întârziem. Până nu e prea târziu. Miroku o luă pe Sango de mână şi se îndreptă spre ieşire fără să mai adauge nimic.
—Shippo..., chemă femeia pe micuţul care încă stătea lângă Inuyasha, pe fereastră.
—Dar...
Kirara sări de două ori şi ajunse pe pervaz, îl înhăţă de după ceafă şi–l depuse teafăr şi nevătămat în braţele tinerei.
—Dar... încercă el să se motiveze.
—Shhht... Are nevoie de singurătate. Are nevoie de ea şi nu o găseşte. E pentru prima dată când nu este lângă el şi are nevoie de ea. Dacă rămâne singur, o va căuta printre amintiri şi poate se va simţi mai bine, îi explicase când ieşeau afară.

Dar Sango se înşela amarnic! Nu era de ajuns să o caute printre amintiri ca să se simtă mai bine. Trebuia să fie prezentă acolo, lângă el, ca atunci când se trezea noaptea să–i audă respiraţia, să–i simtă mirosul; ca atunci când se ivea o primejdie ea să fie prima pe care avea să o salveze.
„...până nu e prea târziu...” Unde mai auzise cuvintele acelea? Inuyasha se încruntă şi simţi în piept emoţia amintirilor.
„...Iubeşte ceea ce ai până nu e prea târziu, Inuyasha”, îi spusese preoteasa Kaede acum nici o lună în urmă „Ai dreptul să iubeşti. Nu trebuie să–ţi ascunzi sufletul sub indiferenţă şi răutate. Ai dreptul... nimic nu te poate împiedica. Sentimentele nu se lasă conduse de noi, ele ne duc unde vor”.
O ascultase pe bătrână uluit; nimeni până atunci nu–i vorbise atât de deschis despre legătura care se crease între el şi Kagome. Inuyasha zâmbi şi acum amintindu–şi cu câtă teamă intrase la ea să–i vegheze somnul adânc. O studiase cu atenţie: fiecare detaliu, fiecare trăsătură a gâtului, a feţei. Orice.

Picăturile de ploaie continuau să cadă peste făpturile pământului. Simţea şi acum emoţia acelor câteva ore în care fusese doar a lui, în care nu o împărţise cu absolut nimeni. Ridică mâna şi îşi atinse pieptul. În nopţile în care nu putea să doarmă, încă îi simţea căldura, forma trupului lipit de el, respiraţia; încă simţea în toată fiinţa puterea acelui unic sărut, puritatea şi gingăşia lui. O simţea în fiecare fibră, în fiecare celulă. O simţea în sufletul său. Şi–i lipsea atât de mult... Inuyasha ridică privirea spre cerul ce se lumina.

—Mai durează mult până vine? cârâi Shippo de pe capul lui Miroku.
Sango tremură înfrigurată; din spate, tânărul o cuprinse cu braţul de după umeri.
—Ţi–e frig? Zâmbi încântată.
—Acum mi–e mai bine, mulţumesc.
—Trebuie să–l înţelegem. Mi s–a părut doar mie sau nu mai face niciun secret din faptul că are anumite sentimente pentru ea?
Kirara se întoarse de pe umărul femei spre Miroku şi–i aplică vreo două limbi peste faţă. Tânărul îşi trecu dezgustat un deget peste obrazul umed. Micuţul ghem de blană clipi din ochii mari, roşii şi nevinovaţi.
—Până şi mâţa îţi poate răspunde...
—Să mergem, mormolocilor! Inuyasha ieşi val vârtej din colibă. Patru perechi de ochi îl priviră cu o expresie între amuzament şi îngrijorare. Ce–i?
—Nimic, se hotărî Miroku să răspundă. Kirara sări jos de pe umărul stăpânei sale şi în câteva clipe, înconjurându–se de binecunoscutele flăcări roşiatice, deveni Kirara cea uriaşă, capabilă să–i ducă în spate pe toţi. Miroku și Sango se cățărară pe spinarea ei. Inuyasha clipi des, cercetându-i cu privirea.
—Ce este?
Kirara îşi luă picioarele la spinare lăsându–l cu ochii în aer.
—E mai bine să–l menajăm deocamdată.
Tot sângele i se ridică la cap și gesticulă cu pumnul către ei.
—Nu–i nevoie să mă menajeze nimeni, să ştiţi! Shippo ridică din sprânceana dreaptă impresionat și se întoarse spre Sango.
—Adevărul că rasa asta a câinilor aude totul! De jos, de la vreo douăzeci de metri, Inuyasha căscă gura indignat şi se stropşi:
—Shippo, câinii sunt carnivori! Îmi plac bucăţile mici şi fragede!
—Haaa!!! se văită cel în cauză, bulbucând ochii şi îngrămădindu-se la gâtul lui Miroku. Când Inuyasha ameninţa nu era de glumit şi micuţul ştia cel mai bine dintre toţi; de doi ani de când se cunoşteau, în capul lui nu mai rămăsese nici măcar un milimetru pătrat neatins de degetele răzbunătoare ale „amicului său drag”.
—Se pare că Inuyasha se simte mai bine, remarcă Sango cu oarecare mulţumire în glas. Miroku căzu pe gânduri câteva secunde.
—Nu cred că mai bine decât acum câteva ore în urmă. Cred că vrea să–şi păstreze sângele rece pentru întâlnirea cu Naraku.
Inuyasha gonea cu braţele relaxate, date uşor spre spate; părea o nălucă roşie ce se rostogolea de-a lungul pământului. Mânicile lungi şi largi fluturau puternic în urma lui.
—Mai bine pe naiba! Gura i se strâmbă într–o grimasă aproape fioroasă. Naraku... începe sfârşitul tău; ori tu, ori amândoi. Pentru că nu vei scăpa viu de data asta!