17-10-2010, 12:05 AM
Urmatorul capitol este unul ceva mai ciudat si cred ca mai micut decat celelalte (imi iau revansa in urmatorul). Sa spunem ca sunt crampee din amintirile lui Inuyasha, dar va veti da seama in capitolul VIII. Sper sa va placa si nu uitati ca o critica constructiva face cat o mie de laude! Lectura placuta!
Cap. VII
—Iartă–mă... Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...
O auzise atât de clar cu toate că nu fusese mai mult decât o părere, un murmur purtat de vânt. Kagome îşi ceruse iertare pentru toate lucrurile oribile pe care avea să le facă sub puterea lui Naraku. Îşi ceruse iertare cu lacrimi în ochi şi el simţise acele lacrimi cum îi săpau răni adânci în suflet. Se rugase şi blestemase în egală măsură. Se rugase pentru ea şi pentru ca măcar o dată Divinitatea să protejeze fiinţa dragă dacă el nu reuşise acest lucru. Îi blestemase pe ceilalţi pentru că din nou îi răpeau şi sfâşiau inima, îşi blestemase soarta care nu vroia cu niciun chip să–i accepte persoanele importante în viaţa lui.
—Îmi placi aşa cum eşti acum... jumătate demon, jumătate om. Să nu te schimbi...
—Am obosit, Kagome... Am obosit să mai fug, să mă mai ascund, să fiu urmărit şi vânat. Să vă pun pe voi în pericol din cauza mea.
Se cuibări în spatele lui şi–i așeză cămașa roşie, proaspăt uscată, peste umeri. Mâna dreaptă întârzie pe umărul lui într-un gest tăcut de solidaritate, iar capul îl odihni sprijinit de spate. Respiraţia îi încetă câteva clipe, apoi îi strânse degetele gingaş şi cu atenţie, ca nu cumva să o rănească.
—Când mă voi transforma data viitoare, cu mâinile şi ghearele astea s–ar putea... să te ucid. Cuvântul ieşise greu, aproape chinuit din gâtul lui. Dar Kagome îl strânse uşor de umeri; nu se depărtă, nu se retrase, ci se lipi şi mai mult de el.
—Am obosit să mai pierd fiinţele dragi din viaţa mea, să plece şi să nu se mai întoarcă...
Simţi sărutul ei pe ceafă ca pe o arsură în timp ce îi şopti:
—Eu nu plec nicăieri...
Inuyasha zâmbi dulce, blând şi liniştit ca pentru sine.
—Ai adormit? întrebă încercând să arunce o privire la fata pe care o ducea în spate. Capul cădea moale pe umărul lui, iar buclele negre îi gâdilau plăcut obrazul şi gâtul. Bineînţeles că ai adormit, îşi răspunse zâmbind. Încetini pasul şi restul drumului îl parcurse uşor, astfel încât nici o mişcare mai bruscă să nu–i întrerupă somnul.
Fiecare sat, fiecare casă, fiecare adăpost, fiecare potecă pe care o străbătea şi nu o găsea îl aducea mai aproape de marginile disperării. Lipsea de trei zile şi nu primise nici măcar un semn de la ea! Uneori se pomenea gândind că mai bine ar găsi–o moartă pe vreun câmp de luptă, aşa cum întâlnise pe atâţia alţii; cel puţin aşa ar fi ştiut ce s–a întâmplat. Apoi ce certa în sine: Cum să fie moartă? Ştia că nu era, o simţea.
Şi nici măcar nu–şi luase rămas bun. Se certaseră ca de obicei dintr–o prostie; acum nici măcar nu–şi mai aducea aminte de ce. Se dusese să doarmă mai departe de el, iar dimineaţă pur și simplu dispăruse. O strigase, îi vorbise frumos, se enervase, aşa că–i vorbise urât, îi ceruse iertare, dar... nimic. O căutase prin împrejurimi. Şi intrase în panică atunci când, pe trunchiul unui copac, descoperise urmele ei de sânge. Inuyasha îi ştia mirosul poate mai bine decât îl ştia pe al lui; poate asta îl îngrozea cel mai mult. Şi trecuseră trei zile. Ştia, îşi dădea seama că ceilalţi renunţă. Îl auzise pe Shippo plângând, văzuse privirea resemnată a lui Sango, simţise rugăciunile lui Miroku. Dar el era prea încăpăţânat ca să se dea bătut atât de uşor. Îi lipsea prea mult ca să se resemneze cu faptul că nu avea să mai discute cu ea, că nu se vor mai certa, că nu o va mai duce niciodată în spate... Că nu o va mai vedea niciodată. Abia acum simţea lipsa tuturor lucrurilor pe care le făceau împreună. Şi pentru prima dată realizase cât de mult se obişnuise cu ea, câtă încredere căpătase în fata aceea, cât de mult...
O găsi la marginea unui pârâu, zăcând nemişcată în glod. Acele câteva secunde până ce se asigură că era în viaţă i se părură lungi cât anii. O strigă de mai multe ori, încercă să o facă să–şi revină, dar nu primi nicio reacție. Mai târziu, Inuyasha avea să–şi amintească de acel moment ca fiind unul hotărâtor pentru toată viaţa lui.
Se dezbrăcă cât reuși de repede de cămașa largă şi o înfăşură în ea, apoi o purtă ca pe un copil, pe braţe, până într–un luminiş unde făcu focul. Dormea agitat, astfel încât, ca să fie el împăcat, o veghe tot timpul nopţii, învelind–o şi aşezându–i cât mai bine o bucată de material mototolită în chip de pernă. Uşurarea de a o vedea acum lângă el, în siguranţă, compensa toată deznădejdea celor trei zile de căutări. Ochii mari însoţiră jocul flăcărilor reflectate pe faţa ei trasă de oboseală; îi urmări cu o frenezie vecină cu nebunia pieptul să vadă dacă i se ridica ritmic în timpul respiraţiei. Iar când deschise ochii încet, cercetând spaţiul, cu teamă până când dăduse de el, Inuyasha îşi dădu seama că fiecare fibră a corpului îi era invadată de emoție și frică.
—Kagome?! murmură încet, apropiindu–şi fruntea de ea. Părul argintiu, lung, alunecă şuviţe peste faţa tinerei, iar ea îl privi atât de straniu! Cum îţi este? Vocea îi vibra de îngrijorare. Kagome se mulţumi să mişte uşor din cap şi apoi se ridică în şezut. Inuyasha se repezi şi–i ridică materialul roşu pe spate să nu resimtă răcoarea care se lăsase. Kagomei i se păru că, pentru o clipă, mâinile lui zăboviră pe umerii ei mai mult decât era necesar. Apoi Inuyasha păru înciudat, aproape ruşinat. Se retrase la vreo jumătate de metru distanţă faţă de ea de parcă l–ar fi muşcat, privind încruntat focul.
—Cum ai putut să ne faci aşa ceva? Să fugi în halul ăsta? o întrebă aspru, pe un ton distant. Niciun răspuns nu tulbură liniştea nopţii. De ce ai plecat? Ai fost acasă, nu? De ce ai fugit? Kagome?! Inuyasha ridică tonul la ea, sperând să obţină o cât de mică reacţie. Nimic. Te–a răpit cineva, te–a obligat să mergi cu el? Era prea preocupat să ţipe ca să–i mai observe ochii strălucind în lacrimi. Pufni înciudat. În fine... Dacă nu vrei să–mi spui, n–ai decât, mie mi–e totuna. Măcar mai ai Talismanul? cârâi pe un ton răutăcios. Uimitor cât de greu era să spui chiar la momentul oportun ceea ce simţeai... Cât de greu era să–i spui fiinţei dragi că–ţi pasă de ea. Inuyasha se înjură în gând, dar rămase rece.
Kagome scoase lănţişorul, iar licăririle flăcărilor se prelinseră pe bucăţica de bijuterie aproape întreagă. Privirea lui mângâie mâinile julite ce tremurau ţinând fragmentul micuț.
—Măcar atât dacă nu eşti în stare să–ţi porţi de grijă. Încep să mă plictisesc să tot vin după tine! Imediat Inuyasha regretă fraza; nu era aşa! „Nu e deloc aşa!†strigă în el gândul remuşcării. Nici o reacţie din partea ei. Undeva în adâncul pădurii se auzi un zgomot. Kagome ridică ochii şi privirea înspăimântată alunecă în toate părţile. Inuyasha îi urmări reacţia, dar o interpretă în felul lui. Acum ţi–e frică? Da’ când ai fugit de una singură nu ţi–a fost? Cum crezi că ne–am simţit noi? Inuyasha ştia că trebuia să se oprească, dar nu se mai putea controla; tot stresul, toţi nervii şi toată disperarea răbufneau cu violenţă din adâncurile lui. Nu te–ai gândit la mine cum m–am simţit în fiecare secundă, cum mă simţeam la fiecare cotitură când nu te vedeam sau mă gândeam că te voi găsi moartă sau cine ştie cum? Nu te–ai gândit prin ce–am trecut când mă apuca disperarea la gândul că s–ar putea să nu te mai văd niciodată?
Zăgazul lacrimilor se frânse şi Kagome începu să plângă.
—Nu era nevoie... să vii după mine, sacadă ea şi Inuyasha îşi dădu seama că fusese mult prea dur. Mult prea dur cu persoana la care ţinea mult prea mult. Ochii îi deveniră moi şi blânzi.
—Nu fi bleagă... Cum să nu vin după tine?
Se apropie iarăşi de ea. Plângea în hohote şi nu ştia cum să reacţioneze, cum să facă să o liniştească.
—Inuyasha! hohoti şi numele lui strigat cu disperare îl răscoliră până în străfundurile sufletului. O strânse năvalnic în braţe şi pentru prima oară de când o regăsise, o simţi aproape de el, în siguranţă.
—Iartă–mă!... Bărbatul era învins, îşi călca mândria în picioare pentru persoana dragă. Sunt un prost, idiot, dar...Inuyasha o strânse mai tare la piept. Mi–a fost atât de teamă... să nu te pierd...
Îşi adânci faţa în curbura gatului. Plângea atât de tare cum nu o auzise niciodată. Cu voce stinsă, Inuyasha murmură:
—Loveşte–mă, răneşte–mă, fă–mi ce vrei, dar... te rog, nu mai plânge...
Kagome îşi înghiţi suspinele. Îşi strânse mâinile pe lângă el, dar în acelaşi timp depărtă câţiva centimetri capul de pieptul lui. Inuyasha coborî ochii şi–i odihni pe faţa tinerei pe care o îmbrăţişa. Palma îi cuprinse gâtul şi obrazul, mângâind–o atent cu degetul mare.
—Mi–a fost teamă...
Era incapabilă să articuleze şi cel mai mic sunet. Se simţea apatică şi era conştientă că nu din cauza acelor zile în care nu mâncase şi nu dormise. Îl simţea aproape, simţea tensiunea dintre ei, simţea distanţa devenind din ce în ce mai mică. Kagome ridică ochii spre el mirată. I se tăie respiraţia; privirea aceea nu i–o mai văzuse niciodată. Nu ironică sau glumeaţă, nu furioasă sau dură. Era privirea blândă a bărbatului îndrăgostit care îşi ţine prizonieră în braţe femeia iubită.
Inuyasha îşi dădu seama ce se întâmplă cu el, realiză ce vroia, dar era deja prea târziu ca să se mai stăpânească. Înclină capul, privirea alunecă o clipă peste privirea sa, apoi îşi lipi buzele de buzele ei într–un sărut la care visase de doi ani de zile. Şi acele momente fură printre puţinele în care se simţi fericit şi împlinit.
—... să nu te pierd... Şi o îmbrăţişă iarăşi, mai strâns decât prima dată.
Kagome adormi în braţele lui, iar el o urmări tot restul nopţii. Din când în când suspina în somn şi el tresărea la fiecare mişcare. Şi pentru a doua oară în viaţă îşi dori să fie ca toţi ceilalţi oameni. Nu pentru că i se ceruse sau i se propusese, ci pentru că aşa îşi dorea. Pentru câteva ore se simţi normal pentru că ea îl accepta ca pe cineva normal.
—Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...
Deznădejde, neputinţă, disperare. O disperare copleşitoare aşa cum nu mai simţise niciodată în viaţă. Neputinţă amestecată cu disperare...
—Inuyasha! Kagome prinsă de Naraku, Kagome obligată să facă rău, Kagome luptând contra lui, Kagome ucisă. Imaginile se amestecară formând un vârtej sinuos în capul lui. Şi pe deasupra tuturor apăru imaginea ei, cu ochii aceea mari şi trişti, încercând să–l prindă de mână.
—Inuyasha! Ajutor!... Inuyasha!
—Kagome!
Cap. VII
—Iartă–mă... Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...
O auzise atât de clar cu toate că nu fusese mai mult decât o părere, un murmur purtat de vânt. Kagome îşi ceruse iertare pentru toate lucrurile oribile pe care avea să le facă sub puterea lui Naraku. Îşi ceruse iertare cu lacrimi în ochi şi el simţise acele lacrimi cum îi săpau răni adânci în suflet. Se rugase şi blestemase în egală măsură. Se rugase pentru ea şi pentru ca măcar o dată Divinitatea să protejeze fiinţa dragă dacă el nu reuşise acest lucru. Îi blestemase pe ceilalţi pentru că din nou îi răpeau şi sfâşiau inima, îşi blestemase soarta care nu vroia cu niciun chip să–i accepte persoanele importante în viaţa lui.
—Îmi placi aşa cum eşti acum... jumătate demon, jumătate om. Să nu te schimbi...
—Am obosit, Kagome... Am obosit să mai fug, să mă mai ascund, să fiu urmărit şi vânat. Să vă pun pe voi în pericol din cauza mea.
Se cuibări în spatele lui şi–i așeză cămașa roşie, proaspăt uscată, peste umeri. Mâna dreaptă întârzie pe umărul lui într-un gest tăcut de solidaritate, iar capul îl odihni sprijinit de spate. Respiraţia îi încetă câteva clipe, apoi îi strânse degetele gingaş şi cu atenţie, ca nu cumva să o rănească.
—Când mă voi transforma data viitoare, cu mâinile şi ghearele astea s–ar putea... să te ucid. Cuvântul ieşise greu, aproape chinuit din gâtul lui. Dar Kagome îl strânse uşor de umeri; nu se depărtă, nu se retrase, ci se lipi şi mai mult de el.
—Am obosit să mai pierd fiinţele dragi din viaţa mea, să plece şi să nu se mai întoarcă...
Simţi sărutul ei pe ceafă ca pe o arsură în timp ce îi şopti:
—Eu nu plec nicăieri...
Inuyasha zâmbi dulce, blând şi liniştit ca pentru sine.
—Ai adormit? întrebă încercând să arunce o privire la fata pe care o ducea în spate. Capul cădea moale pe umărul lui, iar buclele negre îi gâdilau plăcut obrazul şi gâtul. Bineînţeles că ai adormit, îşi răspunse zâmbind. Încetini pasul şi restul drumului îl parcurse uşor, astfel încât nici o mişcare mai bruscă să nu–i întrerupă somnul.
Fiecare sat, fiecare casă, fiecare adăpost, fiecare potecă pe care o străbătea şi nu o găsea îl aducea mai aproape de marginile disperării. Lipsea de trei zile şi nu primise nici măcar un semn de la ea! Uneori se pomenea gândind că mai bine ar găsi–o moartă pe vreun câmp de luptă, aşa cum întâlnise pe atâţia alţii; cel puţin aşa ar fi ştiut ce s–a întâmplat. Apoi ce certa în sine: Cum să fie moartă? Ştia că nu era, o simţea.
Şi nici măcar nu–şi luase rămas bun. Se certaseră ca de obicei dintr–o prostie; acum nici măcar nu–şi mai aducea aminte de ce. Se dusese să doarmă mai departe de el, iar dimineaţă pur și simplu dispăruse. O strigase, îi vorbise frumos, se enervase, aşa că–i vorbise urât, îi ceruse iertare, dar... nimic. O căutase prin împrejurimi. Şi intrase în panică atunci când, pe trunchiul unui copac, descoperise urmele ei de sânge. Inuyasha îi ştia mirosul poate mai bine decât îl ştia pe al lui; poate asta îl îngrozea cel mai mult. Şi trecuseră trei zile. Ştia, îşi dădea seama că ceilalţi renunţă. Îl auzise pe Shippo plângând, văzuse privirea resemnată a lui Sango, simţise rugăciunile lui Miroku. Dar el era prea încăpăţânat ca să se dea bătut atât de uşor. Îi lipsea prea mult ca să se resemneze cu faptul că nu avea să mai discute cu ea, că nu se vor mai certa, că nu o va mai duce niciodată în spate... Că nu o va mai vedea niciodată. Abia acum simţea lipsa tuturor lucrurilor pe care le făceau împreună. Şi pentru prima dată realizase cât de mult se obişnuise cu ea, câtă încredere căpătase în fata aceea, cât de mult...
O găsi la marginea unui pârâu, zăcând nemişcată în glod. Acele câteva secunde până ce se asigură că era în viaţă i se părură lungi cât anii. O strigă de mai multe ori, încercă să o facă să–şi revină, dar nu primi nicio reacție. Mai târziu, Inuyasha avea să–şi amintească de acel moment ca fiind unul hotărâtor pentru toată viaţa lui.
Se dezbrăcă cât reuși de repede de cămașa largă şi o înfăşură în ea, apoi o purtă ca pe un copil, pe braţe, până într–un luminiş unde făcu focul. Dormea agitat, astfel încât, ca să fie el împăcat, o veghe tot timpul nopţii, învelind–o şi aşezându–i cât mai bine o bucată de material mototolită în chip de pernă. Uşurarea de a o vedea acum lângă el, în siguranţă, compensa toată deznădejdea celor trei zile de căutări. Ochii mari însoţiră jocul flăcărilor reflectate pe faţa ei trasă de oboseală; îi urmări cu o frenezie vecină cu nebunia pieptul să vadă dacă i se ridica ritmic în timpul respiraţiei. Iar când deschise ochii încet, cercetând spaţiul, cu teamă până când dăduse de el, Inuyasha îşi dădu seama că fiecare fibră a corpului îi era invadată de emoție și frică.
—Kagome?! murmură încet, apropiindu–şi fruntea de ea. Părul argintiu, lung, alunecă şuviţe peste faţa tinerei, iar ea îl privi atât de straniu! Cum îţi este? Vocea îi vibra de îngrijorare. Kagome se mulţumi să mişte uşor din cap şi apoi se ridică în şezut. Inuyasha se repezi şi–i ridică materialul roşu pe spate să nu resimtă răcoarea care se lăsase. Kagomei i se păru că, pentru o clipă, mâinile lui zăboviră pe umerii ei mai mult decât era necesar. Apoi Inuyasha păru înciudat, aproape ruşinat. Se retrase la vreo jumătate de metru distanţă faţă de ea de parcă l–ar fi muşcat, privind încruntat focul.
—Cum ai putut să ne faci aşa ceva? Să fugi în halul ăsta? o întrebă aspru, pe un ton distant. Niciun răspuns nu tulbură liniştea nopţii. De ce ai plecat? Ai fost acasă, nu? De ce ai fugit? Kagome?! Inuyasha ridică tonul la ea, sperând să obţină o cât de mică reacţie. Nimic. Te–a răpit cineva, te–a obligat să mergi cu el? Era prea preocupat să ţipe ca să–i mai observe ochii strălucind în lacrimi. Pufni înciudat. În fine... Dacă nu vrei să–mi spui, n–ai decât, mie mi–e totuna. Măcar mai ai Talismanul? cârâi pe un ton răutăcios. Uimitor cât de greu era să spui chiar la momentul oportun ceea ce simţeai... Cât de greu era să–i spui fiinţei dragi că–ţi pasă de ea. Inuyasha se înjură în gând, dar rămase rece.
Kagome scoase lănţişorul, iar licăririle flăcărilor se prelinseră pe bucăţica de bijuterie aproape întreagă. Privirea lui mângâie mâinile julite ce tremurau ţinând fragmentul micuț.
—Măcar atât dacă nu eşti în stare să–ţi porţi de grijă. Încep să mă plictisesc să tot vin după tine! Imediat Inuyasha regretă fraza; nu era aşa! „Nu e deloc aşa!†strigă în el gândul remuşcării. Nici o reacţie din partea ei. Undeva în adâncul pădurii se auzi un zgomot. Kagome ridică ochii şi privirea înspăimântată alunecă în toate părţile. Inuyasha îi urmări reacţia, dar o interpretă în felul lui. Acum ţi–e frică? Da’ când ai fugit de una singură nu ţi–a fost? Cum crezi că ne–am simţit noi? Inuyasha ştia că trebuia să se oprească, dar nu se mai putea controla; tot stresul, toţi nervii şi toată disperarea răbufneau cu violenţă din adâncurile lui. Nu te–ai gândit la mine cum m–am simţit în fiecare secundă, cum mă simţeam la fiecare cotitură când nu te vedeam sau mă gândeam că te voi găsi moartă sau cine ştie cum? Nu te–ai gândit prin ce–am trecut când mă apuca disperarea la gândul că s–ar putea să nu te mai văd niciodată?
Zăgazul lacrimilor se frânse şi Kagome începu să plângă.
—Nu era nevoie... să vii după mine, sacadă ea şi Inuyasha îşi dădu seama că fusese mult prea dur. Mult prea dur cu persoana la care ţinea mult prea mult. Ochii îi deveniră moi şi blânzi.
—Nu fi bleagă... Cum să nu vin după tine?
Se apropie iarăşi de ea. Plângea în hohote şi nu ştia cum să reacţioneze, cum să facă să o liniştească.
—Inuyasha! hohoti şi numele lui strigat cu disperare îl răscoliră până în străfundurile sufletului. O strânse năvalnic în braţe şi pentru prima oară de când o regăsise, o simţi aproape de el, în siguranţă.
—Iartă–mă!... Bărbatul era învins, îşi călca mândria în picioare pentru persoana dragă. Sunt un prost, idiot, dar...Inuyasha o strânse mai tare la piept. Mi–a fost atât de teamă... să nu te pierd...
Îşi adânci faţa în curbura gatului. Plângea atât de tare cum nu o auzise niciodată. Cu voce stinsă, Inuyasha murmură:
—Loveşte–mă, răneşte–mă, fă–mi ce vrei, dar... te rog, nu mai plânge...
Kagome îşi înghiţi suspinele. Îşi strânse mâinile pe lângă el, dar în acelaşi timp depărtă câţiva centimetri capul de pieptul lui. Inuyasha coborî ochii şi–i odihni pe faţa tinerei pe care o îmbrăţişa. Palma îi cuprinse gâtul şi obrazul, mângâind–o atent cu degetul mare.
—Mi–a fost teamă...
Era incapabilă să articuleze şi cel mai mic sunet. Se simţea apatică şi era conştientă că nu din cauza acelor zile în care nu mâncase şi nu dormise. Îl simţea aproape, simţea tensiunea dintre ei, simţea distanţa devenind din ce în ce mai mică. Kagome ridică ochii spre el mirată. I se tăie respiraţia; privirea aceea nu i–o mai văzuse niciodată. Nu ironică sau glumeaţă, nu furioasă sau dură. Era privirea blândă a bărbatului îndrăgostit care îşi ţine prizonieră în braţe femeia iubită.
Inuyasha îşi dădu seama ce se întâmplă cu el, realiză ce vroia, dar era deja prea târziu ca să se mai stăpânească. Înclină capul, privirea alunecă o clipă peste privirea sa, apoi îşi lipi buzele de buzele ei într–un sărut la care visase de doi ani de zile. Şi acele momente fură printre puţinele în care se simţi fericit şi împlinit.
—... să nu te pierd... Şi o îmbrăţişă iarăşi, mai strâns decât prima dată.
Kagome adormi în braţele lui, iar el o urmări tot restul nopţii. Din când în când suspina în somn şi el tresărea la fiecare mişcare. Şi pentru a doua oară în viaţă îşi dori să fie ca toţi ceilalţi oameni. Nu pentru că i se ceruse sau i se propusese, ci pentru că aşa îşi dorea. Pentru câteva ore se simţi normal pentru că ea îl accepta ca pe cineva normal.
—Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...
Deznădejde, neputinţă, disperare. O disperare copleşitoare aşa cum nu mai simţise niciodată în viaţă. Neputinţă amestecată cu disperare...
—Inuyasha! Kagome prinsă de Naraku, Kagome obligată să facă rău, Kagome luptând contra lui, Kagome ucisă. Imaginile se amestecară formând un vârtej sinuos în capul lui. Şi pe deasupra tuturor apăru imaginea ei, cu ochii aceea mari şi trişti, încercând să–l prindă de mână.
—Inuyasha! Ajutor!... Inuyasha!
—Kagome!
Nothing is forever