Pierduta prin vise

[Miss Serenity]

Mali. - ma bucur mult ca iti place povestea mea, sper sa citesti in continuare si sa nu iti dezamagesc asteptarile.
Bloom. - o sa incerc sa fac, capitolele mai lungi, doar ca in timpul scolii nu prea am timp, asta e si motivul pentru care postez rar :( Oricum ma bucur ca citesti si ca iti place si sper sa iti placa si continuarea.

Si ca sa nu o mai lungesc... aici este capitolul urmator.



Capitolul VI


Trecusera mai bine de cinci zile de cand rataceau deznadajduiti prin padurea aceea ce parea sa nu aibe nici o iesire. La inceput se certasera serios pe tema asta. Ino nu cunostea locul, dar presupusese bine. Nu era o idee buna sa se aventureze pe acolo, caci nici Yakushi nu parea sa cunoasca prea bine zona. Dar na, ea era ucenica, iar el stapanul. Sau cel putin asa pareau lucrurile din momentul in care ea decisese sa invete noile tehnici medicale.
Dar ce tehnici medicale sa invete in mijlocul unei paduri, departe de civilizatie, intr-o tara straina, total lipsit de ajutoare sau conditii.
-Nu pot sa cred. Cum am permis sa se intample asa ceva.
Era nervoasa si avea tot dreptul sa reactioneze asa, dar se parea ca Yakushi nu o asculta.
-Cu tine vorbesc. Chiar ai idee macar in ce ne-ai bagat?
Era pe punctul de a incepe o serie splendida de insulte, dar in momentul in care ii intalni privirea de gheata, simti cum cuvintele ii raman sugrumate fara a fi capabila sa articuleze nici macar un sunet de disperare.
Mai trecura vreo doua ore de ratacire absurda, dar se parea ca blonda nu intentiona sa mai deschida subiectul, iar barbatul devenise chiar mai rece decat atunci cand practic ii inchisese gura cu o singura privire.
"Nu imi place deloc... ceva nu e bine..."
Simtea ca trebuie sa deschida din nou subiectul, numai ca trebuia sa fie foarte atenta in ce mod o va face. Ceva in interiorul ei ii spunea ca probabil se inselase in privinta lui si ca nu era un tip tocmai usor de prostit.
-E fara folos. Vom astepta aici!
"Poftim? Cum adica sa asteptam? Ce sa asteptam?"
Simtea cu fiecare secunda mai mult ca ceva nu este in regula, doar ca o voce in interiorul ei tipa sa nu scoata nici un sunet. Si se pare ca acea voce chiar isi facu efectul, caci fata era mai mult paralizata decat vie, asa ca nu putem vorbi despre articularea vreunui cuvant. Dar desi isi simtea corpul imobilizat si greoi, gandurile pareau sa-i alerge nebune prin minte, intr-o maniera haotica, nereusind sa ii ofere nici o concluzie verosimila.
Se parea ca asteptarea era cea mai buna solutie, doar ca aceasta asteptare se concretiza a fi mai mult decat banalitate. In starea psihica in care se afla, asteptarea nu era tocmai un lucru bun, caci isi simtea cu fiecare secunda corpul arzand, sufletul umplandui-se de manie, in timp ce mintea ei se concentra acum pe o singura idee. Trebuia sa se indeparteze cat mai mult de acel barbat. Avea ceva in el. Ceva ce nu isi putea explica, dar era evident ca o nelinistea si o facea sa se simta vulnerabila si mai mult ca oricand intr-o mare primejdie.
Dar ce motiv putea sa invoce? Mai ales ca ea il rugase sa o ia sub protectia lui. Plus ca... fuga nu era o optiune. Cum sa fugi fara motiv? Si mai bine zis... cum sa fugi cand corpul iti este imobilizat.
Pana la urma, asteptarea dureroasa era singura solutie.
Isi simtea iar gandurile cazand ca o ploaie peste decizile odata luate, le simtea reci, ude, simtea ca ii dau frisoane, vroia sa le stearga, sa le opreasca, dar cum, cum putea opri acele sageti ce ii invadau spiritul rupand-o de realitate precum...
-Hei! Mai stai mult acolo?
Si in acel moment simti cum corpul ei capata din nou viata. Iar sagetile reci si ude devenira acum mult mai clare, caci in momentul in care isi ridica privirea, isi simti fata acoperita de zeci de picaturi mari de ploaie.
"Doar panica?"
Acum era clar, nu se intamplase nimic. Atata tot ca se panicase... fara motiv.
"Chiar fara motiv?"
Simti din nou acea privirea asupra ei, dar cand se intoarse sa se convinga de ea, observa ca ceva era chimbat. Nu mai era o privire de gheata ci una mirata.
"Mirata de ce?"
In acel moment auzi din nou vocea de mai devreme, doar ca acum suna mult mai calda, vocea lui... ciudat. Cum putea fi calda cand privirea lui arunca sageti de gheata?
-Esti uda toata, vino sub stanca asta inainte sa racesti serios. Asta ne va ingreuna drumul.
Stia ca are dreptate, dar se parea ca isi capatase din nou vocea, caci se intoarse catre el si spuse mai mult indiferenta.
-Esti doctor. O simpla raceala nu ar trebui sa fie prea mult pentru tine.
In acel moment, Yakushi iesi de sub adapostul stancii si se apropie de ea, dandu-i parul ud de pe fata.
-Prima lectie domnisoara:
Acum privirea lui era la fel de calda ca si vocea, dar tot pastra o nota de neincredere, ceva precum o rautate inexplicabila.
-Nu te baza pe stiinta, incearca sa eviti totul cu putinta. S-ar putea ca la un momendat sa nu mai ai timp sa intervi medical si cauza poate fi o simpla prostie, precum un moment de neatentie... si sa cazi intr-o rapa... sau o simpla raceala, ce iti poate aduce ameteli si revenim la povestea de mai sus.
Pricepea aluzia, nu era chiar atat de blonda pe cat ii sugera el, doar ca nu-i placea sa il vada atat de aproape, asa ca il ocoli usor si se aseza la protectia stancii masive langa care se oprisera si care se parea ca forma in interior o grota.
Trecura cateva minute fara ca nici unul din ei sa scoata un sunet, iar ploaia torentiala devenise acum un adevarat impediment in calea calatoriei lor. Blonda simtea deznadejdea cu fiecare secunda mai mult, dar se parea ca barbatul isi recapatase din nou increderea de sine.
"Poate ca are un plan... si daca il are, mie de ce nu mi-l spune?"
-Se pare ca ne vom petrece noaptea aici. Ma duc sa caut niste lemne sa fac un foc.
-Un foc? Ploua, totul e ud.
Isi recapatase simtul umorului si se parea ca si el devenise mai comunicativ.
-Sunt zeci de pesteri ca acestea prin apropiere, si multe au bucati de lemne, am vazut o gramada pe drum. Te asigur ca acelea sunt uscate. Asteapta aici.
Ino mai incerca sa spuna ceva, dar barbatul disparu mult prea repede.
Iar acum? Acum era singura. Singura intr-o pestera murdara, intunecoasa, rece, umeda, pe o vreme ingrozitoare si mai mult decat atat, simtea primejdia la fiecare pas, in fiecare sunet al ploii, in fiecare punct de negura al noptii, cu fiecare fosnet, cu fiecare secunda... si iar se intampla. Acel sentiment incepea din nou sa o cuprinda. Sa ii paralizeze corpul, sa o arda pe dinauntru si sa o inghete pe dinafara. Totul era atat de stins in jurul ei si totusi, atat de haotic si viu in mintea-i frageda si neinteleasa nici macar de ea insasi.
Doar ca ceva era diferit. Simtea ca nu mai are putere sa se lupte iar cu armata de idei ce o amenintau la fiecare colt al mintii ei. Isi simtea corpul secatuit, mintea refuza acea lupta ce incepuse parca fara voia ei. Pleoapele ii deveneau grele, iar atmosfera din jur o impingea cat mai mult spre uitare.
Peste cateva momente nu mai era nimic. Nici un gand, nici un zgomot, nici un foc interior... doar frigul din jur si corpul usor tremurand al fetei ce in sfarsit adormise.