11-10-2010, 10:52 PM
Nu poate decat sa ma bucure faptul ca fan-fiction-ul scris de mine este pe gustul vostru, iar stilul este unul placut. In ceea ce priveste sfarsitul, este destul de departe (suntem abia la o treime!) Lectura placuta!
Cap. VI
Săgeata spintecă aerul, iar în urma ei coarda vibră puternic, victorioasă. Niciun sentiment nu se oglindi pe faţa ei în timp ce urmărea cum săgeata se îndreaptă spre cel pe care o dată îl iubise. Niciun muşchi nu tresări pe faţa lui; urechile prinseră sunetul ascuțit vâjâind furios prin aer și tot ceea ce se mărgini să facă fu să o lipească pe Kagome şi mai strâns de trupul său.
—Nu!
Kikyo şi Inuyasha tresăriră simultan. Ea cu dispreţ şi dezamăgire, el cu uimire şi speranţă. Kagome deschisese ochii mari şi–l fixa.
—Nu se poate aşa ceva! exclamă femeia. Inuyasha simţi ceva cald, imaterial, îmbrățișându-i corpul. Sufletul! Sufletul meu a plecat la ea! Săgeata se opri în masa fără formă, albicioasă; străluci o clipă apoi se dezintegră în văzduh. Norişorul alb îl mai învălui câteva momente cu dantela lui delicată, apoi se strânse încet, absorbit în trupul tinerei. Kagome deschise gura larg; se chinuia să respire.
Inuyasha mai mult ghici decât ştiu ce se întâmplă. Preţ de câteva secunde care părură cele mai lungi din viaţa lui, nu mai respiră nici el. Iar în clipa în care tânăra răsuflă, trase și el adânc aer în piept.
—Kagome! Tânăra şuieră sacadat de câteva ori apoi, pas cu pas, respirația începu să-i revină la normal. Îi mângâie încet cu buricele degetelor faţa, fruntea, îi strânse mâinile încercând să i le încălzească.
—Kagome? Totul o să fie bine! Ai încredere în mine, da?
—Te–am subestimat. Vocea dură lovi aerul răcoros al dimineţii. Kagome tresări şi se încordă în braţele lui la auzul celeilalte. Se chinui să spună ceva, dar nu reuşi decât să scoată câteva sunete hârşâite. Ochii i se deschiseră mari, iar Inuyasha citi în ei toată oroarea pe care o putea simți un om.
—Shhh, gata, a trecut! Acum eşti bine, eşti cu mine! Te apăr eu, niciod...
Rămase cu propoziţia în aer. Simţi mirosul altcuiva şi abia atunci realiză că tânăra era înspăimântată din acea cauză, nicidecum din pricina lui Kikyo. Înălţă capul spre cer; negrul nopţii se destrăma lăsând locul albastrului mai întâi cenuşiu, apoi din ce mai deschis, mai clar. Primele luciri de lumină străpunseră crengile copacilor şi începură să se joace vesele pe pământul uscat. Urechile i se mişcară agere încercând să prindă toate zgomotele, dar nu era nimic de auzit. Şi i se păru ciudat că în dimineaţa frumoasă ce tocmai se năştea, nu cânta nicio pasăre.
Kikyo nu dădu importanţă agitaţiei ce îl cuprinsese brusc pe Inuyasha. Din poziția în care stătea îi vedea pe amândoi, îi vedea mâna lui strângând–o pe a ei. Părul lung, negru şi mat începu să–i fluture în bătaia vântului stârnit brusc de nicăieri. Cu mișcări lente, atent studiate, femeia îşi desprinse panglica și materialul alb flutură o clipă, prinzând parcă viaţă.
Vuietul vântului crescu în intensitate şi Inuyasha îşi dădu seama a cui prezenţă o simţise: mai mulţi demoni uniţi într–unul singur. O privi o clipă pe Kagome, aproape inconştientă în braţele lui. Spinarea i se arcui şi rămase o clipă nemişcat, pregătindu–se să–l întâmpine pe Naraku.
—Nu–ţi fie teamă. Te duc undeva în siguranţă şi după aceea mă ocup de el, da? îi murmură în ureche. Inuyasha sări în picioare cu ea în braţe, se încordă şi vru să sară, dar nu mai reuşi. Ceva îl prinse de spate, i se încolătăci de mâini şi începu să i le strângă pe lângă trup. Conștientiză că o va scăpa, aşa că înainte de a fi prea târziu, apucă să îngenuncheze şi să o lase jos, pe pământ.
Ca prin vis, Kagome simţi o durere ascuţită la braţul stâng şi în spate, acolo unde carnea atinsese pământul dur. Ceva se întâmpla, o simţea, dar nu se putea aduna ca să se ridice. Încercă de vreo câteva ori să deschidă ochii, dar îi veni atât de rău încât crezu că va leşina. Îl auzi pe Inuyasha strigând–o şi vocea lui, uşor răguşită, îi zgârie enervant timpanele.
—Kagome! țipă disperat urmărind–o cum se rostogoleşte pe jos. Ceva îl prinsese şi–l trăgea în spate, departe de cea care avea acum atât de mare nevoie de el. Pentru a treia oară se izbi de trunchiul copacului.
—Începe să fie plictisitor! Era agitat şi cu nervii întinşi la maxim, iar singura apărare pe care o știa era să se ascundă sub masca ironiei. Corzile albe, ca nişte şerpi, îl înfășurară, aproape sugrumându–l. Se smuci furios încercând să ajungă cu mâna la Tessaiga.
—Jalnic! Încă o dată te–ai dovedit incapabil să aperi pe cineva important. Kikyo se apropie de el, impunătoare şi măreaţă ca o stâncă milenară. Inuyasha o privi cu atenţie; părul îi flutura obraznic în direcţia în care bătea vântul.
—Tu... E panglica ta. Tu m–ai...
—Asta o iau eu. Kikyo scoase Tessaiga din teacă şi o aruncă la vreo trei metri de el. Inuyasha se chinui să urmărească cu coada ochiului unde anume ajunsese sabia.
—E liber...
Cuvântul îl înspăimântă; nu putea fi decât o singură ființă care aştepta acea libertate. De undeva din dreptul unui deal, soarele răsărea. Şi totuşi, lui i se păru că vede negru în faţa ochilor. Simţi că se sufocă; duşmanul lui de moarte se afla la câţiva metri, iar el nu putea nici măcar să mişte un deget. Îşi întoarse privirea şocată spre Kikyo.
—Cum ai putut? Gura femeii se strâmbă într–o grimasă batjocoritoare. Adică tu–mi spui că te–ai alăturat celui ce te–a ucis?
—Să zicem că... ne ajutăm reciproc, răspunse ea după câteva momente în care păruse a reflecta la întrebarea lui.
Era dificil de descris ceea ce simțea în acel moment; Inuyasha avea să realizeze mai târziu că era groază.
—Ajutor reciproc, repetă cu respiraţia împotmolindu–i-se în gât. Înseamnă că totul a fost doar o capcană ca să ajungem aici. Kikyo aprobă galant din cap.
Naraku trecu de Kagome fără ca măcar să o privească şi Inuyasha răsuflă ușurat.
—Într–adevăr, un ajutor reciproc din care se pot culege atât de multe roade. Nu–i aşa, Inuyasha? întrebă Naraku tărăgănat, pe obişnuitul lui ton cavernos.
În acel moment, tânărul știu că trebuie să schimbe tactica.
—A, da? începu el atacul verbal. Eu nu văd decât un rezultat. Imediat ce scap din chestiile astea, se agită și mai tare ca să se facă înțeles, te ucid şi promit că roadele pentru mine vor fi mai mult decât satisfăcătoare. Inuyasha ridică sprâncenele în bătaie de joc şi un val de repulsie trecu peste trăsăturile lui obosite. Şi ce zici, nu–mi dai drumul?
—Încearcă să–ţi atragă atenţia asupra lui, să te ţină de vorbă.
—Mulţumesc mult, Kikyo, se stropși tânărul dând ochii peste cap.
—Ştiu. Potaia nu numai că nu e demon pe deplin, nu are nici creier...
Pe Inuyasha toată această flecăreală începea să–l calce pe nervi.
—Auzi, ştii ceva? răbufni el. O singură persoană de pe lumea asta îmi spune potaie şi nu eşti tu acela.
—Cumva... ea? se întoarse Naraku în cerc spre fata ce zăcea încă jos, nemişcată.
—Ce–ar fi să–i spui noii tale prietene să–mi dea drumul și să–ţi arăt cum te–aş putea striga eu pe tine? Ah, dar avem şi companie... continuă el ridicând capul şi zărind vreo duzină din aghiotanţii zburători ai lui Naraku.
—Te crezi deştept? Naraku deschise palma şi suflă peste ea. Inuyasha închise ochii şi se încordă în așteptare; știa prea bine ce avea să fie. Cuţitele lungi, ascuţite precum pumnalele aveau să i se înfigă adânc în carne, iar veninul să-i alerge ca un nebun prin corp aproape imediat. Inuyasha nu se putu abţine şi urlă din toţi rărunchii în momentul în care lamele se adânciră în corpul lui. Se simţi ameţit şi pe punctul de a lua foc; scutură capul şi încercă să nu lase durerea să–i întunece judecata și mai mult. Zâmbi chinuit.
—Întotdeauna ai ştiut cum să–ţi arăţi afecţiunea faţă de mine... Hei, ce faci? Naraku! strigă tânărul, realizând că mai vârstnicul hanyo se întoarce spre Kagome. Tânăra deschisese ochii şi acum încerca din răsputeri să se ridice în capul oaselor.
Îl auzi pe Inuyasha strigând; numele lui Naraku i se repetă în cap supărător şi puse palma pe pământ, hotărâtă să se ridice. În același moment, ţipă din toate puterile; Naraku îşi lăsa toată greutatea prin picior pe mâna ei.
—Las–o! urlă imperativ Inuyasha zbătându–se ca un nebun în legăturile lui. Privirea lui mătură o clipă faţa lui Kikyo şi satisfacţia zâmbetului ei îi trimise fiori reci de–a lungul șirei spinării. Acum doi ani şi ceva poate şi el ar fi fost nepăsător la suferinţa altuia. Dar nu şi acum. Tânăra care suferea în faţa lui îl învăţase ce e compasiunea şi dragostea pentru ceilalţi.
Naraku se îndură şi–şi luă piciorul de pe mâna fetei și Kagome îşi strânse la piept degetele tremurânde.
—Kagome! Efectele otrăvii ce–i circula prin vene îl făceau deja să se simtă din ce în ce mai confuz şi începea să aibă o uşoară senzaţie de greaţă.
Naraku puse un genunchi în pământ şi îi cuprinse bărbia între degetul mare și arătător, întorcându-i fața când pe o parte, când pe cealaltă, ca și cum ar fi analizat-o. Kagome scânci îngreţoşată şi închise ochii.
—Frumos... scrâşni el.
—Ia–ţi labele alea mizerabile de pe ea! M–auzi? Naraku! Să nu îndrăzneşti să o mai atingi vreodată!
—Te înşeli, cu ea am treabă... Își ridică privirea și rânji. Cu cea care îmi va fi gazdă de acum încolo, spuse el şi–i dădu drumul tinerei femei.
Nici fulgerul de l–ar fi trăznit în momentul acela nu l–ar fi afectat atât de mult. Cuvântul â€gazdă†îl lovi fizic atât de tare, încât Inuyasha avu impresia că îi rupe cineva din carne. ÃŽncetă să se mai zbată ÅŸi se lăsă moale în braÅ£ele corzilor ce–l susÅ£ineau.
—Ce?! bâigui şi întrebarea ajunse purtată de vânt la urechile lui Naraku.
—Aşa cum ai auzit. Corpul meu cedează; am nevoie de unul singur, nu de mai multe fiinţe unite. Această copilă va fi ultimul şi veşnicul meu trup... Când în sfârşit Talismanul Sufletelor va fi întreg, ea va fi locul meu pentru mult, mult timp. Puterea ei şi a Talismanului îmi vor oferi o siguranţă şi o superioritate la care acum nici măcar nu visez.
—Nu poţi face asta...
—Nu pot? Pui pariu? întrebă Naraku şi cu o mişcare simplă, aproape elegantă, o săltă pe Kagome în braţe.
—Naraku, nu... te rog, Un suspin distrus îi scăpă printre buze în timp ce-și lăsă capul să alunece în piept. Ia–mă pe mine, eu măcar nu sunt om în totalitate...
—Oh, mă rogi, remarcă Naraku cu satisfacție în glas Nu, nu am nevoie de tine; ceea ce am vrut am deja, răspunse rece, întorcându-i spatele.
—Kagome! Numele ei se desprinse din profunzimile fiinţei lui chinuite.
Plângea. Plângea pentru ea. Kagome plângea pentru ea însăşi. Auzise atât de bine totul, înţelesese atât de bine care urma să fie soarta ei. Îl auzi pe Inuyasha strigând–o şi întoarse capul pe braţul lui Naraku, încercând să–l zărească.
„E poate pentru ultima dată când îl văd cu proprii mei ochi, îl simt prin propriile mele sentimente...â€
Inuyasha tresări; ochii ei îl căutau. Se uită la ea cu blândețe, cu o expresie tristă, înfrântă întipărită peste trăsăturile obosite.
—Cum vei mai putea trăi, Inuyasha, ştiind că nu mai ai pe nimeni, că eşti singur? Că ţi–am luat totul?
Dar el părea că nu–l aude.
—Voi veni după tine, șopti mai mult pentru sine, mai mult să se convingă că încă mai era capabil să gândească. Kagome închise şi deschise ochii.
â€Iartă–mă. Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...â€
O lacrimă tremură nehotărâtă în colţul ochiului înainte de a i se rostogoli pe obraz, apoi de–a lungul tâmplei.
—Eşti conştient că te voi urma şi până la capătul pământului dacă va fi nevoie. N–o voi lăsa în mâinile tale... Chiar de va fi ultimul lucru pe care–l voi face în viaţa asta.
Naraku zâmbi cu capul în piept.
—Inuyasha... Biet demon nefericit. Până să ajungi tu la mine, ea nu va mai exista.
O urmări cu privirea până se pierdu în depărtare, apoi lăsă capul în piept, tăcut.
—De ce ai făcut asta? Întrebarea o luă pe nepregătite. Păşi încet către cel pe care–l ţinea prizonier. Ridică ochii spre el, iar Inuyasha îi coborî pe ai lui spre femeia care–i urmărise gândurile timp de jumătate de secol.
—Pentru că vreau să simţi ce am simţit eu. Să lupţi împotriva persoanei dragi. Să o urăşti pentru ce este acum, dar să o iubeşti pentru ceea ce a fost...
—Nu mi–aş fi putut închipui că vei deveni atât de insensibilă, de inumană...
Pe chipul femei înflori o grimasă de dezgust.
—Nu eşti tocmai tu în măsură să–mi dai lecţii de moralitate, nu crezi? Într-un final, sunt aşa datorită ţie. Eşti responsabil pentru tot, inclusiv pentru soarta micuţei tale prietene. Kikyo smulse violent panglica; odată ajunsă în mâinile stăpânei sale reveni la dimensiunile obişnuite, iar femeia o prinse la păr. Inuyasha rămase sprijinit de arborele care se părea că–i devenise un bun prieten.
Era singur. În mai puţin de o oră pierduse fiinţa pe care reuşise să o apere doi ani de zile. Pierduse tot. Alunecă în genunchi pe lângă trunchiul copacului, iar scoarţa aspră îi zdreli carnea, trimițându-i scurte impulsuri sâcâitoare de-a lungul spinării. Simţea efectele otravii care acum acţiona la adevărata ei putere. Colţul gurii i se boţi în ceea ce se vroia a fi un zâmbet; acum nu mai avea de ce să lupte, nu mai avea niciun sens. Se strâmbă de durere şi icni; chinuit de spasme şi crampe puternice abia mai putea ţine ochii deschişi. Pete multicolore îi jucau în privire în timp ce se străduia să se ridice și să–şi recupereze sabia.
„Trebuie să plec... să–l prind. Kikyo m–a trădat. De data asta chiar m–a trădat...â€
Inuyasha se propti într-o mână şi puse un picior în pământ, tremurând. Corpul scăldat de sudoare ardea; creierul lui înfierbântat primea deodată prea multe informaţii. Până și în această formă ajunsese la extenuare; se împinsese până dincolo de cele mai îndepărtate limite. Nici măcar el nu putea trece peste toate graniţele omeneşti!
În cele din urmă cedă şi se prăbuşi cât era de lung. Înainte ca orice gând să se topească în negura inconştientului, o revăzu pe Kagome în braţele lui Naraku.
â€Vin după tine... gazdă... Kagome...â€
Când Shippo, Miroku şi Sango îl găsiră câteva minute mai târziu, Inuyasha zăcea inconştient la pământ, cu trupul scuturat de frisoane şi febră.
Cap. VI
Săgeata spintecă aerul, iar în urma ei coarda vibră puternic, victorioasă. Niciun sentiment nu se oglindi pe faţa ei în timp ce urmărea cum săgeata se îndreaptă spre cel pe care o dată îl iubise. Niciun muşchi nu tresări pe faţa lui; urechile prinseră sunetul ascuțit vâjâind furios prin aer și tot ceea ce se mărgini să facă fu să o lipească pe Kagome şi mai strâns de trupul său.
—Nu!
Kikyo şi Inuyasha tresăriră simultan. Ea cu dispreţ şi dezamăgire, el cu uimire şi speranţă. Kagome deschisese ochii mari şi–l fixa.
—Nu se poate aşa ceva! exclamă femeia. Inuyasha simţi ceva cald, imaterial, îmbrățișându-i corpul. Sufletul! Sufletul meu a plecat la ea! Săgeata se opri în masa fără formă, albicioasă; străluci o clipă apoi se dezintegră în văzduh. Norişorul alb îl mai învălui câteva momente cu dantela lui delicată, apoi se strânse încet, absorbit în trupul tinerei. Kagome deschise gura larg; se chinuia să respire.
Inuyasha mai mult ghici decât ştiu ce se întâmplă. Preţ de câteva secunde care părură cele mai lungi din viaţa lui, nu mai respiră nici el. Iar în clipa în care tânăra răsuflă, trase și el adânc aer în piept.
—Kagome! Tânăra şuieră sacadat de câteva ori apoi, pas cu pas, respirația începu să-i revină la normal. Îi mângâie încet cu buricele degetelor faţa, fruntea, îi strânse mâinile încercând să i le încălzească.
—Kagome? Totul o să fie bine! Ai încredere în mine, da?
—Te–am subestimat. Vocea dură lovi aerul răcoros al dimineţii. Kagome tresări şi se încordă în braţele lui la auzul celeilalte. Se chinui să spună ceva, dar nu reuşi decât să scoată câteva sunete hârşâite. Ochii i se deschiseră mari, iar Inuyasha citi în ei toată oroarea pe care o putea simți un om.
—Shhh, gata, a trecut! Acum eşti bine, eşti cu mine! Te apăr eu, niciod...
Rămase cu propoziţia în aer. Simţi mirosul altcuiva şi abia atunci realiză că tânăra era înspăimântată din acea cauză, nicidecum din pricina lui Kikyo. Înălţă capul spre cer; negrul nopţii se destrăma lăsând locul albastrului mai întâi cenuşiu, apoi din ce mai deschis, mai clar. Primele luciri de lumină străpunseră crengile copacilor şi începură să se joace vesele pe pământul uscat. Urechile i se mişcară agere încercând să prindă toate zgomotele, dar nu era nimic de auzit. Şi i se păru ciudat că în dimineaţa frumoasă ce tocmai se năştea, nu cânta nicio pasăre.
Kikyo nu dădu importanţă agitaţiei ce îl cuprinsese brusc pe Inuyasha. Din poziția în care stătea îi vedea pe amândoi, îi vedea mâna lui strângând–o pe a ei. Părul lung, negru şi mat începu să–i fluture în bătaia vântului stârnit brusc de nicăieri. Cu mișcări lente, atent studiate, femeia îşi desprinse panglica și materialul alb flutură o clipă, prinzând parcă viaţă.
Vuietul vântului crescu în intensitate şi Inuyasha îşi dădu seama a cui prezenţă o simţise: mai mulţi demoni uniţi într–unul singur. O privi o clipă pe Kagome, aproape inconştientă în braţele lui. Spinarea i se arcui şi rămase o clipă nemişcat, pregătindu–se să–l întâmpine pe Naraku.
—Nu–ţi fie teamă. Te duc undeva în siguranţă şi după aceea mă ocup de el, da? îi murmură în ureche. Inuyasha sări în picioare cu ea în braţe, se încordă şi vru să sară, dar nu mai reuşi. Ceva îl prinse de spate, i se încolătăci de mâini şi începu să i le strângă pe lângă trup. Conștientiză că o va scăpa, aşa că înainte de a fi prea târziu, apucă să îngenuncheze şi să o lase jos, pe pământ.
Ca prin vis, Kagome simţi o durere ascuţită la braţul stâng şi în spate, acolo unde carnea atinsese pământul dur. Ceva se întâmpla, o simţea, dar nu se putea aduna ca să se ridice. Încercă de vreo câteva ori să deschidă ochii, dar îi veni atât de rău încât crezu că va leşina. Îl auzi pe Inuyasha strigând–o şi vocea lui, uşor răguşită, îi zgârie enervant timpanele.
—Kagome! țipă disperat urmărind–o cum se rostogoleşte pe jos. Ceva îl prinsese şi–l trăgea în spate, departe de cea care avea acum atât de mare nevoie de el. Pentru a treia oară se izbi de trunchiul copacului.
—Începe să fie plictisitor! Era agitat şi cu nervii întinşi la maxim, iar singura apărare pe care o știa era să se ascundă sub masca ironiei. Corzile albe, ca nişte şerpi, îl înfășurară, aproape sugrumându–l. Se smuci furios încercând să ajungă cu mâna la Tessaiga.
—Jalnic! Încă o dată te–ai dovedit incapabil să aperi pe cineva important. Kikyo se apropie de el, impunătoare şi măreaţă ca o stâncă milenară. Inuyasha o privi cu atenţie; părul îi flutura obraznic în direcţia în care bătea vântul.
—Tu... E panglica ta. Tu m–ai...
—Asta o iau eu. Kikyo scoase Tessaiga din teacă şi o aruncă la vreo trei metri de el. Inuyasha se chinui să urmărească cu coada ochiului unde anume ajunsese sabia.
—E liber...
Cuvântul îl înspăimântă; nu putea fi decât o singură ființă care aştepta acea libertate. De undeva din dreptul unui deal, soarele răsărea. Şi totuşi, lui i se păru că vede negru în faţa ochilor. Simţi că se sufocă; duşmanul lui de moarte se afla la câţiva metri, iar el nu putea nici măcar să mişte un deget. Îşi întoarse privirea şocată spre Kikyo.
—Cum ai putut? Gura femeii se strâmbă într–o grimasă batjocoritoare. Adică tu–mi spui că te–ai alăturat celui ce te–a ucis?
—Să zicem că... ne ajutăm reciproc, răspunse ea după câteva momente în care păruse a reflecta la întrebarea lui.
Era dificil de descris ceea ce simțea în acel moment; Inuyasha avea să realizeze mai târziu că era groază.
—Ajutor reciproc, repetă cu respiraţia împotmolindu–i-se în gât. Înseamnă că totul a fost doar o capcană ca să ajungem aici. Kikyo aprobă galant din cap.
Naraku trecu de Kagome fără ca măcar să o privească şi Inuyasha răsuflă ușurat.
—Într–adevăr, un ajutor reciproc din care se pot culege atât de multe roade. Nu–i aşa, Inuyasha? întrebă Naraku tărăgănat, pe obişnuitul lui ton cavernos.
În acel moment, tânărul știu că trebuie să schimbe tactica.
—A, da? începu el atacul verbal. Eu nu văd decât un rezultat. Imediat ce scap din chestiile astea, se agită și mai tare ca să se facă înțeles, te ucid şi promit că roadele pentru mine vor fi mai mult decât satisfăcătoare. Inuyasha ridică sprâncenele în bătaie de joc şi un val de repulsie trecu peste trăsăturile lui obosite. Şi ce zici, nu–mi dai drumul?
—Încearcă să–ţi atragă atenţia asupra lui, să te ţină de vorbă.
—Mulţumesc mult, Kikyo, se stropși tânărul dând ochii peste cap.
—Ştiu. Potaia nu numai că nu e demon pe deplin, nu are nici creier...
Pe Inuyasha toată această flecăreală începea să–l calce pe nervi.
—Auzi, ştii ceva? răbufni el. O singură persoană de pe lumea asta îmi spune potaie şi nu eşti tu acela.
—Cumva... ea? se întoarse Naraku în cerc spre fata ce zăcea încă jos, nemişcată.
—Ce–ar fi să–i spui noii tale prietene să–mi dea drumul și să–ţi arăt cum te–aş putea striga eu pe tine? Ah, dar avem şi companie... continuă el ridicând capul şi zărind vreo duzină din aghiotanţii zburători ai lui Naraku.
—Te crezi deştept? Naraku deschise palma şi suflă peste ea. Inuyasha închise ochii şi se încordă în așteptare; știa prea bine ce avea să fie. Cuţitele lungi, ascuţite precum pumnalele aveau să i se înfigă adânc în carne, iar veninul să-i alerge ca un nebun prin corp aproape imediat. Inuyasha nu se putu abţine şi urlă din toţi rărunchii în momentul în care lamele se adânciră în corpul lui. Se simţi ameţit şi pe punctul de a lua foc; scutură capul şi încercă să nu lase durerea să–i întunece judecata și mai mult. Zâmbi chinuit.
—Întotdeauna ai ştiut cum să–ţi arăţi afecţiunea faţă de mine... Hei, ce faci? Naraku! strigă tânărul, realizând că mai vârstnicul hanyo se întoarce spre Kagome. Tânăra deschisese ochii şi acum încerca din răsputeri să se ridice în capul oaselor.
Îl auzi pe Inuyasha strigând; numele lui Naraku i se repetă în cap supărător şi puse palma pe pământ, hotărâtă să se ridice. În același moment, ţipă din toate puterile; Naraku îşi lăsa toată greutatea prin picior pe mâna ei.
—Las–o! urlă imperativ Inuyasha zbătându–se ca un nebun în legăturile lui. Privirea lui mătură o clipă faţa lui Kikyo şi satisfacţia zâmbetului ei îi trimise fiori reci de–a lungul șirei spinării. Acum doi ani şi ceva poate şi el ar fi fost nepăsător la suferinţa altuia. Dar nu şi acum. Tânăra care suferea în faţa lui îl învăţase ce e compasiunea şi dragostea pentru ceilalţi.
Naraku se îndură şi–şi luă piciorul de pe mâna fetei și Kagome îşi strânse la piept degetele tremurânde.
—Kagome! Efectele otrăvii ce–i circula prin vene îl făceau deja să se simtă din ce în ce mai confuz şi începea să aibă o uşoară senzaţie de greaţă.
Naraku puse un genunchi în pământ şi îi cuprinse bărbia între degetul mare și arătător, întorcându-i fața când pe o parte, când pe cealaltă, ca și cum ar fi analizat-o. Kagome scânci îngreţoşată şi închise ochii.
—Frumos... scrâşni el.
—Ia–ţi labele alea mizerabile de pe ea! M–auzi? Naraku! Să nu îndrăzneşti să o mai atingi vreodată!
—Te înşeli, cu ea am treabă... Își ridică privirea și rânji. Cu cea care îmi va fi gazdă de acum încolo, spuse el şi–i dădu drumul tinerei femei.
Nici fulgerul de l–ar fi trăznit în momentul acela nu l–ar fi afectat atât de mult. Cuvântul â€gazdă†îl lovi fizic atât de tare, încât Inuyasha avu impresia că îi rupe cineva din carne. ÃŽncetă să se mai zbată ÅŸi se lăsă moale în braÅ£ele corzilor ce–l susÅ£ineau.
—Ce?! bâigui şi întrebarea ajunse purtată de vânt la urechile lui Naraku.
—Aşa cum ai auzit. Corpul meu cedează; am nevoie de unul singur, nu de mai multe fiinţe unite. Această copilă va fi ultimul şi veşnicul meu trup... Când în sfârşit Talismanul Sufletelor va fi întreg, ea va fi locul meu pentru mult, mult timp. Puterea ei şi a Talismanului îmi vor oferi o siguranţă şi o superioritate la care acum nici măcar nu visez.
—Nu poţi face asta...
—Nu pot? Pui pariu? întrebă Naraku şi cu o mişcare simplă, aproape elegantă, o săltă pe Kagome în braţe.
—Naraku, nu... te rog, Un suspin distrus îi scăpă printre buze în timp ce-și lăsă capul să alunece în piept. Ia–mă pe mine, eu măcar nu sunt om în totalitate...
—Oh, mă rogi, remarcă Naraku cu satisfacție în glas Nu, nu am nevoie de tine; ceea ce am vrut am deja, răspunse rece, întorcându-i spatele.
—Kagome! Numele ei se desprinse din profunzimile fiinţei lui chinuite.
Plângea. Plângea pentru ea. Kagome plângea pentru ea însăşi. Auzise atât de bine totul, înţelesese atât de bine care urma să fie soarta ei. Îl auzi pe Inuyasha strigând–o şi întoarse capul pe braţul lui Naraku, încercând să–l zărească.
„E poate pentru ultima dată când îl văd cu proprii mei ochi, îl simt prin propriile mele sentimente...â€
Inuyasha tresări; ochii ei îl căutau. Se uită la ea cu blândețe, cu o expresie tristă, înfrântă întipărită peste trăsăturile obosite.
—Cum vei mai putea trăi, Inuyasha, ştiind că nu mai ai pe nimeni, că eşti singur? Că ţi–am luat totul?
Dar el părea că nu–l aude.
—Voi veni după tine, șopti mai mult pentru sine, mai mult să se convingă că încă mai era capabil să gândească. Kagome închise şi deschise ochii.
â€Iartă–mă. Iartă–mă pentru tot ceea ce va fi...â€
O lacrimă tremură nehotărâtă în colţul ochiului înainte de a i se rostogoli pe obraz, apoi de–a lungul tâmplei.
—Eşti conştient că te voi urma şi până la capătul pământului dacă va fi nevoie. N–o voi lăsa în mâinile tale... Chiar de va fi ultimul lucru pe care–l voi face în viaţa asta.
Naraku zâmbi cu capul în piept.
—Inuyasha... Biet demon nefericit. Până să ajungi tu la mine, ea nu va mai exista.
O urmări cu privirea până se pierdu în depărtare, apoi lăsă capul în piept, tăcut.
—De ce ai făcut asta? Întrebarea o luă pe nepregătite. Păşi încet către cel pe care–l ţinea prizonier. Ridică ochii spre el, iar Inuyasha îi coborî pe ai lui spre femeia care–i urmărise gândurile timp de jumătate de secol.
—Pentru că vreau să simţi ce am simţit eu. Să lupţi împotriva persoanei dragi. Să o urăşti pentru ce este acum, dar să o iubeşti pentru ceea ce a fost...
—Nu mi–aş fi putut închipui că vei deveni atât de insensibilă, de inumană...
Pe chipul femei înflori o grimasă de dezgust.
—Nu eşti tocmai tu în măsură să–mi dai lecţii de moralitate, nu crezi? Într-un final, sunt aşa datorită ţie. Eşti responsabil pentru tot, inclusiv pentru soarta micuţei tale prietene. Kikyo smulse violent panglica; odată ajunsă în mâinile stăpânei sale reveni la dimensiunile obişnuite, iar femeia o prinse la păr. Inuyasha rămase sprijinit de arborele care se părea că–i devenise un bun prieten.
Era singur. În mai puţin de o oră pierduse fiinţa pe care reuşise să o apere doi ani de zile. Pierduse tot. Alunecă în genunchi pe lângă trunchiul copacului, iar scoarţa aspră îi zdreli carnea, trimițându-i scurte impulsuri sâcâitoare de-a lungul spinării. Simţea efectele otravii care acum acţiona la adevărata ei putere. Colţul gurii i se boţi în ceea ce se vroia a fi un zâmbet; acum nu mai avea de ce să lupte, nu mai avea niciun sens. Se strâmbă de durere şi icni; chinuit de spasme şi crampe puternice abia mai putea ţine ochii deschişi. Pete multicolore îi jucau în privire în timp ce se străduia să se ridice și să–şi recupereze sabia.
„Trebuie să plec... să–l prind. Kikyo m–a trădat. De data asta chiar m–a trădat...â€
Inuyasha se propti într-o mână şi puse un picior în pământ, tremurând. Corpul scăldat de sudoare ardea; creierul lui înfierbântat primea deodată prea multe informaţii. Până și în această formă ajunsese la extenuare; se împinsese până dincolo de cele mai îndepărtate limite. Nici măcar el nu putea trece peste toate graniţele omeneşti!
În cele din urmă cedă şi se prăbuşi cât era de lung. Înainte ca orice gând să se topească în negura inconştientului, o revăzu pe Kagome în braţele lui Naraku.
â€Vin după tine... gazdă... Kagome...â€
Când Shippo, Miroku şi Sango îl găsiră câteva minute mai târziu, Inuyasha zăcea inconştient la pământ, cu trupul scuturat de frisoane şi febră.
Nothing is forever