Legaturi

[Miss Serenity]

Capitolul IX


Trecusera cateva ore de cand Minako se inchisese in camera ei furioasa. La inceput nu acceptase nici o optiune. Stia foarte bine ca avea dreptate si ca Daiko o facuse lata. Nu putea sa il ierte pentru asta. Dar toate aceste sfortari de ura si inversunare impotriva "tradatorilor" nu facusera decat sa ii accentueze oboseala si sa ii grabeasca somnul.
Se parea ca avusese mare nevoie de aceste ore de odihna, caci atunci cand se trezise nu mai fusese in mintea ei nici o urma de frustrare, poate doar cateva sentimente contradictorii si de vinovatie.
-Off doamne. La ce mi-a stat mintea? Sunt o idioata.
Se privea deznadajduita caci in sfarsit intelesese cat de mult gresise in privinta celor doi. La urma urmei ce drept avea ea asupra lui Daiko? Si mai mult decat atat. Cum o putuse numi pe Ayame intrusa. In toata povestea asta, ea era singura intrusa. Ea care pentru cateva momente avusese impresia ca Daiko o priveste cu alti ochi.
-Ei se vor casatori si Daiko s-a purtat mereu cu mine ca si azi. De ce tocmai acum a trebuit sa fac o criza atat de prosteasca. Doamne... nu o sa mai pot da ochii cu el prea curand.
Avea multe cuvinte de autoinvinovatire in minte si parea pregatita sa isi tina singura discursul plin de ocare pe care il merita cu brio, doar ca isi aduse aminte ca avea un lucru mai bun de facut.
Nu astepta nici o secunda, ci indata ce acest gand lua nastere in mintea ei se repezi catre geanta aruncata in nestire pe masuta, cautand cu disperare telefonul mobil si micuta ei agenda "cu piste".
Le gasi repede si dupa ce mai privi inca o data numarul incercuit il forma. De data asta stia ca trebuie sa ii raspunda tot un japonez, nu mai avea de ce sa fie luata prin surpindere. Plus ca se obisnuise deja cu vocea ragusita a tipului de dimineata, tip despre care inca nu stia mai nimic, poate doar ca urma sa se intalneasca cu el... o intalnire ce nu avea sa fie tocmai de curtoazie.
Telefonul suna de cateva ori, dupa care acelasi barbat raspunse pe acelasi ton ragusit.
"Poate ca suferea de vreo boala respiratorie... cine stie".
-Da?
Isi putea da seama din tonul lui ca nu avea nici cea mai mica intentie sa se identifice si experienta o invatase ca in aceste cazuri trebuia sa procedeze la fel. Uneori misterul e cea mai buna metoda de a scoate la iveala adevarul, oricare ar fi acesta si oricate implicatii ar necestita.
-V-am sunat in dimineata aceasta, in legatura cu intalnirea urgenta si mi-ati spus sa revin mai tarziu cu un apel pe acest numar.
-Ah da. Chiar asteptam.
-Serios?
Ciudat, caci judecand dupa tonul vocii lui se parea ca spune adevarul. Dar ce interes putea avea un om pe care nu il cunoaste intr-o intalnire cu ea, o persoana pe care nici el nu o cunoaste.
"Macar lucrurile merg bine".
-Da, defapt as dori sa ne vedem intr-o ora la vechiul depozit de la periferie din partea de est a orasului. Cunoasteti locatia?
-Da, este perfect. Voi fi acolo.
-Perfect, pe mai tarziu.
Nici nu a apucat sa isi ia la revedere caci tipul se parea ca se grabise sa ii inchida telefonul in nas. Dar nu mai conta. Ce era cu acea adresa. Cunostea zona dar asta nu insemna ca ii si placea.
Adica, cand a spus ca se vor intalni sa discute, stiuse ca nu avea sa fie o cafenea celebra... dar macar una mai discreta. Orice, undeva in mijlocul civilizatiei. Nu intr-un depozit abandonat intr-o zona dinafara orasului, o zona care de altfel nu avea prea mult prestigiu in ceea ce privea siguranta publica si alte cele.
Asta cu siguranta nu avea sa fie o intalnire diplomatica. Si ce era totusi cu acest om. Cum se numea... cu ce se ocupa. Daca avea sa intre intr-un adevarat bucluc odata ce va ajunge acolo? Pana la urma daca se intampla ceva nu avea sa fie nimeni prin jur care sa o ajute.
O idee ar fi fost sa mai vorbeasca cu cineva, sa aibe un alibi. Dar cine? Cine ar fi putut sa ii ofere consimtamantul ca o va sprijini fara sa ii puna prea multe intrebari si mai mult decat atat, era nevoie totusi de o persoana capabila.
Ayame era buna in situatiile astea, dar ea iesea complet din discutii. Nici nu vroia sa auda asa ceva. Daca i-ar fi spus probabil ar fi considerat-o nebuna si i-ar fi interzis sa mai paraseasca apartamentul o lunga perioada de timp.
Nici Daiko nu era o optiune, mai ales dupa gafa de azi. Nu putea sa se duca pur si simplu la el comportandu-se ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat si sa-i ceara ajutorul. Sa-i ceara sa-si minta logodnica si sa o insele doar ca sa ii faca ei pe plac.
Politia... nici vorba. Iar prieteni prea multi, sau cel putin de incredere nu prea avea.
Se parea ca avea sa fie singura in toata povestea asta si ce era si mai rau era faptul ca nu se putea retrage, caci pana la urma ea incepuse toata tevatura.
"Ciudat... cand am inceput sa tremur ca un caine speriat?"
Pana la urma se parea ca aceasta avea sa fie o experienta pe care o va aborda singura. Tot ce putea face era sa spere ca totul avea sa decurga bine, desi... nu prea era genul de fata norocoasa. Poate ca macar acum norocul avea sa fie de partea ei.
Depozitul era destul de departe. Ori tipul ala era mult prea destept si aflase cu cine statuse de vorba in dimineata aceea, ori alesese locatia la nimereala. Dar oricare ar fi fost motivul, ii lua in jur de o ora sa ajunga acolo astfel ca nu ii mai ramanea timp sa se mai gandeasca la nimic.
Tot ce putea face acum era sa isi ia cheile si jacheta si sa se pregateasca pentru ce avea sa urmeze, incercand sa isi linisteasca bataile inimii si respiratia sacadata in timp ce avea sa conduca nebuneste pe sosea.
"Minunat plan"
Si exact asta si facuse. Oprise muzica, si mersese cat de repede ii permisese traficul, dar se parea ca gandurile ei nu doreau sa ii dea pace.
O incercau prea multe sentimente. Poate teama de necunoscut. Sau poate ca de vina fusese cearta stupida cu Ayame.
"Ah Ayame"
-Nici nu am indraznit sa o mai privesc cand am plecat. Probabil ca avea sa imi ceara o explicatie pentru iesirea de mai devreme. Iar eu... ce doamne iarta-ma explicatie sa-i mai dau cand fusesem complet nesabuita.
De asemenea, intre gandurile despre Ayame si cele despre Dayko era intotdeauna o simpla punte usor de strabatut. O punte pe care desi de obicei Minako o parcurgea fericita, acum incerca sa se tina departe de ea. Dar se parea ca, cu cat incerca mai mult sa nu se gandeasca la el, cu atat mai vivace ii apareau amintirile din acea dimineata.
Si nici macar nu intelegea de ce. Era pentru prima data cand astfel de lucruri o influentau. Pentru ea Daiko fusese mereu fratele mai mare, protectorul celor trei fete, cumnatul ideal si sotul perfect pentru Ayame. Iar acum? Acum lucrurile o luasera complet razna. Si din pacate situatia aceasta disperata se invartea doar in capul ei, caci in viata reala, Minako stia prea bine ca nimic nu se schimbase.
Daiko nu ii insinuase niciodata nimic, el mereu o iubise pe Ayame si nu facuse altceva decat sa se poarte normal.
-Ah... normalitatea lui ma inebuneste. Ar trebui sa se mute odata impreuna si sa ma lase in pace!
Era furioasa, desi in sinea ei stia ca nu are nici un motiv sa fie. Dar un lucru bun in toata aceasta agitatie a fost faptul ca gandurile ei o tinusera ocupata pana ce ajunsese la depozitul parasit.
Partea proasta... eh... partea proasta era ca pierduse vremea cu ganduri aiurea si acum cand ajunsese la destinatie habar nu avea ce trebuie sa faca mai departe.
-Proasta sincronizare detectivo!