Teh`s oneshots

[Teh]

UAU. Mulţumesc pentru comentarii. Le apreciez >:d<.

Îndrăznesc să spun că această lucrare, one shot, este cea mai vulgară pe care am scris-o. Cel puţin de acest gen. Am încercat totuşi să cenzurez cât de cât când scriam să nu sune prea dur, but whatever. Iniţial era mai vulgar dar am editat * laughs* so, limbaj vulgar.

Lectură plăcută!

Noi doi şi fumul de ţigară

Nu-mi trece prin cap nimic coerent. Nu, de fapt nimic frumos. Stau în faţa acestui bloc de cinci minute, cu ţigara aceea pleoştită între buze şi cu privirea aţintită spre acea fereastră. Mi se sculase să vin la ea. La ora asta. La ora 3 noaptea, dimineaţa – eu mă trezisem să vin la ea. Nu, nu dormisem. Cine mai doarme nopţile? Am venit şi am început să privesc aici ca un tembel, lumina era aprinsă ( normal că nu dormea! ) iar eu mă uitam ca ultima jigodie la ultima zdreanţă.
HA HA HA!
Ce analogie. Eu eram jigodia şi ea zdreanţa.
Într-adevăr. Ne potriveam atât de bine. Fără cuvinte, erau de prisos.
Arunc ţigara, oricum nu era nimic de capul ei. Nu aveam foc. Îmi uitasem bricheta furată acasă. Nu aveam bani să îmi cumpăr singur. Ce? Nu umblam cu mărunţiş. O arunc, ca un bun cetăţean, pe stradă şi o calc în picioare cu un rânjet stupid. Şi nici măcar nu era aprinsă.
Intru în bloc. Mă bucur că nu există interfon. Altă bătaie de cap. Etajul trei. Cine dracului a pus-o să stea la etajul ăsta când liftul nu merge? Mi-ar veni mie o idee, dar o ţin pentru mai târziu. Mă las de vorbit urât. Nu e de mine.
Urc scările alandala, ţopăind ca un monstru fericit şi nefiind atent la nici un pas. De parcă aş avea cinci ani şi m-aş juca. Oh, da! De parcă eu îmi amintesc cum era când aveam cinci ani.
Ce stupid.
Mă clatin pe propriile picioare. Nici măcar nu am băut. Ah, stai! Asta e de la boală. Dă-o dracu de boală, trece ea.
Adică, starea asta trece până oi muri. Oricum e incurabil. Dar cine m-a pus să fumez, să beau, să mă droghez şi să păcătuiesc. Să fiu un ticălos fără suflet. Cine m-a pus să mă nasc ca ultimul jeg existent pe Planetă? Cu o oarecare exagerată. Ce jeg? Făceam duş în fiecare zi.
Ah, mai am doar o scară. O urc şi pe-asta. Mă prefac că îmi aranjez hainele. Ce puteam să mai fac tricoului negru deja boţit? Haide, da! Sau blugilor şifonaţi. Ce rost mai avea să mă aplec şi să îmi leg şireturile? Am mers cu ele atâta fără să mă împiedic, e inutil. Îmi bag o mână prin părul scurt. De abia îl spălasem, părea că se usucă.
Neîndemânatic, încerc să scot o ţigară. Pachetul îmi cade din mână. Înjur.
- Dă-te în morţii tăi de pachet pulărău!
Parcă mă simt mai bine. Oftez uşurat şi bat.
O bătaie. Şi încă una, că poate nu a auzit. Dar hai să îmi mai arunc odată pumnul în uşă, că se aude bine. Şi încă odată, ca să fie cu garnitură. Când mă pregăteam să bat pentru a cincia oară ( ştiu eu să număr? ), uşa s-a deschis.
Şi privesc ca un tembel ca de fiecare dată. E tot ea, că cine putea să fie la ea în apartament la ora asta? Mă rog, e discutabil…
Îmbrăcată în pantaloni scurţi şi maiou, sexy ca întotdeauna, cu un zâmbet superior pe faţă şi cu ţigara în gură. Se tunsese, părul ei odată lung până la şolduri era acum tras până la urechi, aproape băieţeşte. Şi îi stătea al dracului de bine. Statură înaltă şi subţire. Ochi negri pătrunzători. Părul blond spălăcit. Omoară-mă acum!
- Ce vrei, Radule?
Mă aşteptam să mă întâmpine cu tonul ei atât de crud şi dur, rece ca un mormânt. Bineînţeles că vocea ei mă excita.
Am zâmbit.
- Da’ tu ce crezi că vreau, Oana dragă?
Cuvântul dragă o făcu să pufnească în râs cât ai clipi, trăgând încă un fum din ţigară, aruncând scrumul pe jos.
- Nu mă laşi să intru? întreb sarcastic şi se dă din uşă.
- Fă ce vrei, zice sec.
- Fac, răspund mecanic şi trântesc uşa după mine.
Îmi înfăşor mâinile în jurul ei, prea rapid ca să poată reacţiona, apuc ţigara, o transfer la mine între buze şi trag cu nesaţ, bucurându-mă de propria îmbolnăvire a plămânilor.
- Tot jigodie ai rămas… a şoptit aproape cu dispreţ, pe jumătate amuzată.
Eu tot un rânjet stupid aveam pe chip.
- Auzi, cine-i?
Se aude o altă voce. Era de aşteptat. Un bărbat stătea liniştit în sufrageria Ioanei mele, trântit alandala în pantaloni scurţi şi atât, uitându-se la meci. Era reluare.
- Şi tu tot zdreanţă ai rămas, dau replica rapid şi acid, pe jumătate nervos şi totodată comic. Ştiam că sub privirea ei atentă eram doar un clovn.
- Tre’ să trăiesc şi eu cumva, spune fără emoţie, întorcându-se în living şi explicându-i necunoscutului ceva. Mă durea în cur ce îl minţea.
- Ăsta-i, mă, Radu? râde porcul din sufragerie.
Asta mă înfurie. E chestiune de secundă să îmi ia faţa foc şi să mă năpustesc asupra lui. Sar şi îi trag un pumn în faţă, acesta mi-l dă înapoi. Ne vorbim urât, atât de urât că parcă devine dulce.
- Hai, jet! Ne opreşte într-un final Ionica, cu replica atât de bine cunoscută. Şedea pe canapea de parcă nimic nu se întâmpla. Am tăcut amândoi. Porcul se aşează lângă ea.
- Eu plec, îi zic stupid.
Ea se ridică. Cică mă conduce.
- Ce vrei, mă? Că tot nu mi-ai zis.
Acum o şi interesa de ce venisem. Da, frumos. Haide să îi explic, dacă tot sunt aici.
- Ce să vreau? Am venit să te văd. Mă gândeam că trebuie să o fac, cine ştie când mai apuc. Dă o ţigară.
Mă ascultă de parcă ar fi în transă. Ba nu. Aşa e ea. Pur şi simplu ştie să asculte şi să execute. Mai ştii? O iubesc şi de asta. E adevărat că m-a înnebunit odată şi pentru totdeauna, zdreanţa.
Îmi dă ţigara. Îşi scoate şi ea una. Le aprinde pe amândouă.
- Haide, mă. Zi acolo. Tudor nu aude, e atent la meci. Nu-i pasă lui. E pulărău.
Dau din umeri, absent.
- Haide, haide. Nu arăţi bine deloc. Cearcăne, eşti palid. Ce faci? Iar te-ai apucat de droguri? Sau nici măcar nu le-ai lăsat…
Pufnesc nervos şi gesticulez din mâini.
- E, nu! Ba da. Le-am lăsat, mă, Ioana. Nu mai iau. Arăt aşa că-s bolnav. Cum vrei să arăt dacă am cancer? Da’ ce îţi pasă ţie de mine, stai şi ţi-o tragi cu alţii.
Ce sec şi ce urât a sunat asta. De parcă nici nu îi spuneam acele cuvinte. Dar mă aşteptam. Ea era Ioana. Nu avea nici o reacţie aparentă, doar trăgea în continuare din ţigara aia bolnavă ca şi mine, timp în care se gândea ( ştiu sigur! ) să mă plesnească, să mă ucidă acolo, să mă calce în picioare şi să îmi scoată plămânii din piept de furie. Să plângă şi să mă înjure, să mă umilească şi să îmi ceară să nu mă duc.
- Tudore, ia pleacă acasă.
A strigat atât de tare şi poruncitor încât am tresărit. Necunoscutul zice câte ceva, dar nu pricep nimic. Sunt prea captivat de faţa superbă a Oanei. Ăla pleacă supărat, aproape lovind-o pe draga de ea. Dar se apără vitejeşte. Numai că eu nici nu îmi pot mişca picioarele din loc.
Linişte totală. Nicotina noastră e pe sfârşite. E mult fum în cameră.
- Mori, mă? Mă-ntreabă cu glas tremurând.
Îi tremură mâinile! Se vede de cum ţine ţigara aia.
- Mor. Ce să fac? N-auzi că am cancer…
Nu crede că e minciună. Vorbesc prea serios. Hai, mă întorc şi plec – gândesc ca un laş. Dar atât de rapid şi brusc, înţepenesc. Două lacrimi mari se scurg pe obrajii ei.
- Mă pupi!
Strigă cât de tare poate, vărsându-şi furia asupra mea.
Mi se accelerează sângele în vene.
- Te fut! Ţip şi eu cât de tare pot, acaparându-i vocea.
Dar ce rost mai are? Ţigara mea s-a terminat şi deja am aruncat-o pe podea. A ei e încă prinsă între buze. Şi plec. Trântesc uşa după mine deşi ea fuge, îmi strigă numele şi-mi zice să mă-ntorc.
Ce rost mai are?
- Bă, boule!
Şi fuge după mine, îmi sare în spate, îmi trage faţa spre ea şi mă sărută. Are gust de nicotină, limba ei. Braţele-mi sunt prinse pe trupul ei şi nu vreau să-i dau drumul.
La dracu, o să mor în altă zi!
Ne-am întors în apartament, fumul persista şi am continuat să ne sărutăm, să ne-o tragem şi să vorbim. Am contemplat momentul cu o altă ţigară. Era ultima şi-am împărţit-o. Ironic, căci peste cinci minute a sunat ceasul şi ea a trebuit să plece la serviciu. M-a lăsat singur în casa ei. Dar când avea să se întoarcă, nu mă va mai găsi acolo.