Teh`s oneshots

[Paradox]

Vaaai, cat imi place! Deja ti-am zis, dar vreau sa imi exprim dragostea mea nemarginita si in mod public - lol.

Prima parte, cea povestita la persoana I este absolut halucinanta. Cuvintele au curs, asa, unul dupa altul si nu stiam cum sa citesc mai incet ca sa nu pierd esenta fiecarui enunt. Felul in care e structurat, si felul in care este narat... Sentimentele sarmanei Irina (Doamne, de cand am citit O moarte care nu dovedeste nimic am impresia ca toate sinucigasele au numele de Irina) mi-au intrat la inimioara (ah, rar mi se intampla asta), ceea ce nu poate fi decat de bine.

Imi pare rau de nenea Marius ala... Cred ca e trist sa ai un mormant abandonat (nu as vrea sa imi vad mormatul, tho...). Dar asa merita... Desi tot il compatimesc. Singuratatea e groaznica - chiar daca esti dead and gone... Eh, cui ii mai pasa?

Apropo, o chestie care s-a cam observat... Ai o obsesie cu "negru abisal"; am vazut-o de vreo doua ori. =)) Esti nebuna... Negrul nu poate fi abisal. -_- It's kinda... Aa... Un pleonasm.

Gata, ma duc la comentarii. Spor in continuare, Bombonel! >:D<

[Better Off Alone]

Aşa... ştiu că am cam întârziat şi că ar fi trebuit să las comentariul mult mai devreme, dar ştii ce noroc am eu că ba nu îmi merge netul, ba mă simt rău. Îmi cer mii de scuze, sper să mă revanşez cât de cât prin acest reply.

În primul şi în primul rând vreau să te felicit ( pentru a mia oară, ştiu ) pentru tot ce ai scris. Mă uimeşti de fiecare dată şi sunt mereu mai mult decât încântată să citesc ce ai scris. Deci îţi dai seama că atunci când am aflat că ai mai scris ceva am fost in culmea fericirii şi am intrat imediat să văd despre ce e vorba. Mai trebuie să precizez că am citit one shot-ul de cel puţin 3 ori? Pur şi simplu nu mă mai săturam.
M-a şocat faptul că nu ai avut titlu , dar nu o lua în nume de rău. Faptul că nu ai avut titlu a învăluit creaţia ta în mister şi m-a făcut să mă gândesc la conţinut mai mult şi să îmi construiesc mai multe ipoteze asupre lucrării. Deci mie chiar mi-a plăcut că nu ai pus titlu, a fost o mişcare foarte inspirată care, după cum am mai spus, dă o anumită notă de mister, o aură specială, arată faptul că e diferit, dar diferit în cel mai bun sens. Cel puţin asta cred eu, deşi sunt sigură că nu sunt unica persoană cu această impresie.
Îmi place mult incipitul, ai început în forţă, toate sentimentele, toate schimbările ei bruşte de stare au fost foarte bine evidenţiate încă din primele rânduri. Personal mi-a plăcut că ai făcut asta, ai fost directă şi la obiect, fără alte ocolişuri sau chestii de genul acesta. Cuvintele au curs şi au format un râu destul de abundent, cu o vărsare nervoasă, plină de sentimente şi stări cât se poate de realiste şi foarte bine conturate. Cam asta aş putea spune despre creaţia ta dacă ar fi să vorbesc în termeni metaforici, dar chiar şi aşa cuvintele mele nu pot cuprinde adevărata valoare a lucrării, o pun într-o umbră ce nu merită să o cuprindă, dar dacă nu aş spune nimic ar fi şi mai rău.
Personajul e foarte complex şi chiar dacă e în pragul nebuniei, forma în care ea percepe lumea este încă clară ( ca să spun aşa ) sau cel puţin asta e impresia mea. Toate emoţiile ei sunt foarte puternice şi foarte bine conturate de către tine. Acesta este un alt lucru pe care l-am observat la tine, şi anume faptul că poţi intra foarte bine în pielea oricărui personaj, iar acest lucru dă alt aspect lucrării şi bineînţeles că îi creşte valoarea. Vorbind de personaje, îmi place foarte mult personalitatea pe care le-a atribui fiecăruia, făcându-i astfel puternici, cu o mentalitate complexă, revolunţionară ( ca să spun aşa ) şi cu o simţire de aur, cât se poate de realistă şi bine pusă la punct.
Te foloseşti de imaginaţie pentru a transpune lumea în scris în cel mai realistic şi profund mod posibil, iar acest lucru nu îl faci doar aici, ci în general şi vreau şi te felicit pentru că de fiecare dată îţi iasă foarte bine. E foarte clar faptul că tu ştii ce faci şi îţi măreşti orizontul cu fiecare minut ce trece.
După cum am mai spus descrierea ta este aur curat, prima parte în care ai folosit perspectiva fetei a fost dinamică, abundenţa verbelor dovedind şi starea disperată în care ea se afla, nebunia aceea temporară care a condus-o la moarte a fost realizată în cele mai mici detalii, te-ai folosit de cele mai mărunte lucruri la început pentru ca în final totul să se termine tragic, de la zâmbetul malefic la râsul incontrolabil, mai apoi la tăierea părului, iar în cele din urmă la sinucidere. Totul se intensifica pe măsură ce înaintam în lectură. Mi-a plăcut mult această linie crescândă - dacă o pot numi aşa.
Finalul a fost rece, plin de regret, de furie faţă de vinovat şi a adus şi acea explicaţie în care se trasau toate urmările şi se lămureau anumite aspecte. Mi-a plăcut foarte mult şi era oarecum de aşteptat că Marius va avea un astfel de sfârşit. Cât de crunt poate fi faptul că nimeni nu te plânge şi că nimănui nu îi pasă, dar această pedeapsă e pe măsura faptei de neiertat pe care a comis-o.
Cu tendinţa de a mă repeta îţi spun că lucrarea ta a fost o adevărată încântare pentru ochii mei şi abia aştept să mai scrii câte ceva. Deci mult succes în continuare, spor la scris şi multă imaginaţie >:D<

[Teh]

UAU. Mulţumesc pentru comentarii. Le apreciez >:d<.

Îndrăznesc să spun că această lucrare, one shot, este cea mai vulgară pe care am scris-o. Cel puţin de acest gen. Am încercat totuşi să cenzurez cât de cât când scriam să nu sune prea dur, but whatever. Iniţial era mai vulgar dar am editat * laughs* so, limbaj vulgar.

Lectură plăcută!

Noi doi şi fumul de ţigară

Nu-mi trece prin cap nimic coerent. Nu, de fapt nimic frumos. Stau în faţa acestui bloc de cinci minute, cu ţigara aceea pleoştită între buze şi cu privirea aţintită spre acea fereastră. Mi se sculase să vin la ea. La ora asta. La ora 3 noaptea, dimineaţa – eu mă trezisem să vin la ea. Nu, nu dormisem. Cine mai doarme nopţile? Am venit şi am început să privesc aici ca un tembel, lumina era aprinsă ( normal că nu dormea! ) iar eu mă uitam ca ultima jigodie la ultima zdreanţă.
HA HA HA!
Ce analogie. Eu eram jigodia şi ea zdreanţa.
Într-adevăr. Ne potriveam atât de bine. Fără cuvinte, erau de prisos.
Arunc ţigara, oricum nu era nimic de capul ei. Nu aveam foc. Îmi uitasem bricheta furată acasă. Nu aveam bani să îmi cumpăr singur. Ce? Nu umblam cu mărunţiş. O arunc, ca un bun cetăţean, pe stradă şi o calc în picioare cu un rânjet stupid. Şi nici măcar nu era aprinsă.
Intru în bloc. Mă bucur că nu există interfon. Altă bătaie de cap. Etajul trei. Cine dracului a pus-o să stea la etajul ăsta când liftul nu merge? Mi-ar veni mie o idee, dar o ţin pentru mai târziu. Mă las de vorbit urât. Nu e de mine.
Urc scările alandala, ţopăind ca un monstru fericit şi nefiind atent la nici un pas. De parcă aş avea cinci ani şi m-aş juca. Oh, da! De parcă eu îmi amintesc cum era când aveam cinci ani.
Ce stupid.
Mă clatin pe propriile picioare. Nici măcar nu am băut. Ah, stai! Asta e de la boală. Dă-o dracu de boală, trece ea.
Adică, starea asta trece până oi muri. Oricum e incurabil. Dar cine m-a pus să fumez, să beau, să mă droghez şi să păcătuiesc. Să fiu un ticălos fără suflet. Cine m-a pus să mă nasc ca ultimul jeg existent pe Planetă? Cu o oarecare exagerată. Ce jeg? Făceam duş în fiecare zi.
Ah, mai am doar o scară. O urc şi pe-asta. Mă prefac că îmi aranjez hainele. Ce puteam să mai fac tricoului negru deja boţit? Haide, da! Sau blugilor şifonaţi. Ce rost mai avea să mă aplec şi să îmi leg şireturile? Am mers cu ele atâta fără să mă împiedic, e inutil. Îmi bag o mână prin părul scurt. De abia îl spălasem, părea că se usucă.
Neîndemânatic, încerc să scot o ţigară. Pachetul îmi cade din mână. Înjur.
- Dă-te în morţii tăi de pachet pulărău!
Parcă mă simt mai bine. Oftez uşurat şi bat.
O bătaie. Şi încă una, că poate nu a auzit. Dar hai să îmi mai arunc odată pumnul în uşă, că se aude bine. Şi încă odată, ca să fie cu garnitură. Când mă pregăteam să bat pentru a cincia oară ( ştiu eu să număr? ), uşa s-a deschis.
Şi privesc ca un tembel ca de fiecare dată. E tot ea, că cine putea să fie la ea în apartament la ora asta? Mă rog, e discutabil…
Îmbrăcată în pantaloni scurţi şi maiou, sexy ca întotdeauna, cu un zâmbet superior pe faţă şi cu ţigara în gură. Se tunsese, părul ei odată lung până la şolduri era acum tras până la urechi, aproape băieţeşte. Şi îi stătea al dracului de bine. Statură înaltă şi subţire. Ochi negri pătrunzători. Părul blond spălăcit. Omoară-mă acum!
- Ce vrei, Radule?
Mă aşteptam să mă întâmpine cu tonul ei atât de crud şi dur, rece ca un mormânt. Bineînţeles că vocea ei mă excita.
Am zâmbit.
- Da’ tu ce crezi că vreau, Oana dragă?
Cuvântul dragă o făcu să pufnească în râs cât ai clipi, trăgând încă un fum din ţigară, aruncând scrumul pe jos.
- Nu mă laşi să intru? întreb sarcastic şi se dă din uşă.
- Fă ce vrei, zice sec.
- Fac, răspund mecanic şi trântesc uşa după mine.
Îmi înfăşor mâinile în jurul ei, prea rapid ca să poată reacţiona, apuc ţigara, o transfer la mine între buze şi trag cu nesaţ, bucurându-mă de propria îmbolnăvire a plămânilor.
- Tot jigodie ai rămas… a şoptit aproape cu dispreţ, pe jumătate amuzată.
Eu tot un rânjet stupid aveam pe chip.
- Auzi, cine-i?
Se aude o altă voce. Era de aşteptat. Un bărbat stătea liniştit în sufrageria Ioanei mele, trântit alandala în pantaloni scurţi şi atât, uitându-se la meci. Era reluare.
- Şi tu tot zdreanţă ai rămas, dau replica rapid şi acid, pe jumătate nervos şi totodată comic. Ştiam că sub privirea ei atentă eram doar un clovn.
- Tre’ să trăiesc şi eu cumva, spune fără emoţie, întorcându-se în living şi explicându-i necunoscutului ceva. Mă durea în cur ce îl minţea.
- Ăsta-i, mă, Radu? râde porcul din sufragerie.
Asta mă înfurie. E chestiune de secundă să îmi ia faţa foc şi să mă năpustesc asupra lui. Sar şi îi trag un pumn în faţă, acesta mi-l dă înapoi. Ne vorbim urât, atât de urât că parcă devine dulce.
- Hai, jet! Ne opreşte într-un final Ionica, cu replica atât de bine cunoscută. Şedea pe canapea de parcă nimic nu se întâmpla. Am tăcut amândoi. Porcul se aşează lângă ea.
- Eu plec, îi zic stupid.
Ea se ridică. Cică mă conduce.
- Ce vrei, mă? Că tot nu mi-ai zis.
Acum o şi interesa de ce venisem. Da, frumos. Haide să îi explic, dacă tot sunt aici.
- Ce să vreau? Am venit să te văd. Mă gândeam că trebuie să o fac, cine ştie când mai apuc. Dă o ţigară.
Mă ascultă de parcă ar fi în transă. Ba nu. Aşa e ea. Pur şi simplu ştie să asculte şi să execute. Mai ştii? O iubesc şi de asta. E adevărat că m-a înnebunit odată şi pentru totdeauna, zdreanţa.
Îmi dă ţigara. Îşi scoate şi ea una. Le aprinde pe amândouă.
- Haide, mă. Zi acolo. Tudor nu aude, e atent la meci. Nu-i pasă lui. E pulărău.
Dau din umeri, absent.
- Haide, haide. Nu arăţi bine deloc. Cearcăne, eşti palid. Ce faci? Iar te-ai apucat de droguri? Sau nici măcar nu le-ai lăsat…
Pufnesc nervos şi gesticulez din mâini.
- E, nu! Ba da. Le-am lăsat, mă, Ioana. Nu mai iau. Arăt aşa că-s bolnav. Cum vrei să arăt dacă am cancer? Da’ ce îţi pasă ţie de mine, stai şi ţi-o tragi cu alţii.
Ce sec şi ce urât a sunat asta. De parcă nici nu îi spuneam acele cuvinte. Dar mă aşteptam. Ea era Ioana. Nu avea nici o reacţie aparentă, doar trăgea în continuare din ţigara aia bolnavă ca şi mine, timp în care se gândea ( ştiu sigur! ) să mă plesnească, să mă ucidă acolo, să mă calce în picioare şi să îmi scoată plămânii din piept de furie. Să plângă şi să mă înjure, să mă umilească şi să îmi ceară să nu mă duc.
- Tudore, ia pleacă acasă.
A strigat atât de tare şi poruncitor încât am tresărit. Necunoscutul zice câte ceva, dar nu pricep nimic. Sunt prea captivat de faţa superbă a Oanei. Ăla pleacă supărat, aproape lovind-o pe draga de ea. Dar se apără vitejeşte. Numai că eu nici nu îmi pot mişca picioarele din loc.
Linişte totală. Nicotina noastră e pe sfârşite. E mult fum în cameră.
- Mori, mă? Mă-ntreabă cu glas tremurând.
Îi tremură mâinile! Se vede de cum ţine ţigara aia.
- Mor. Ce să fac? N-auzi că am cancer…
Nu crede că e minciună. Vorbesc prea serios. Hai, mă întorc şi plec – gândesc ca un laş. Dar atât de rapid şi brusc, înţepenesc. Două lacrimi mari se scurg pe obrajii ei.
- Mă pupi!
Strigă cât de tare poate, vărsându-şi furia asupra mea.
Mi se accelerează sângele în vene.
- Te fut! Ţip şi eu cât de tare pot, acaparându-i vocea.
Dar ce rost mai are? Ţigara mea s-a terminat şi deja am aruncat-o pe podea. A ei e încă prinsă între buze. Şi plec. Trântesc uşa după mine deşi ea fuge, îmi strigă numele şi-mi zice să mă-ntorc.
Ce rost mai are?
- Bă, boule!
Şi fuge după mine, îmi sare în spate, îmi trage faţa spre ea şi mă sărută. Are gust de nicotină, limba ei. Braţele-mi sunt prinse pe trupul ei şi nu vreau să-i dau drumul.
La dracu, o să mor în altă zi!
Ne-am întors în apartament, fumul persista şi am continuat să ne sărutăm, să ne-o tragem şi să vorbim. Am contemplat momentul cu o altă ţigară. Era ultima şi-am împărţit-o. Ironic, căci peste cinci minute a sunat ceasul şi ea a trebuit să plece la serviciu. M-a lăsat singur în casa ei. Dar când avea să se întoarcă, nu mă va mai găsi acolo.

[Teh]

Niciun comentariu? I feel sad :| eniuei, scuzaţi double-post ul dar Teh simte nevoia să posteze chestiuţa asta.

Că veni vorba, e o scrisoare.
Enjoy. Orice comentariu e apreciat ~

Dragă domnule,

Îţi scriu pentru a te informa că am primit scrisoarea dumitale. A fost expediată acum mai multă vreme şi a ajuns cu o oarecare dificultate în mâinile mele, având în vedere mutarea mea neprevăzută. Despre care, se pare, domnia ta nu a avut nici o cunoştinţă. Aş prefera, desigur, ca acest lucru să rămână la fel. Pentru a nu exista nici un fel de replică la cuvintele mele, îţi voi traduce pe direct şi va trebui să îmi ierţi lipsa de politeţe: nu doresc să mă mai cauţi.

Purtarea dumitale m-a făcut să realizez cât de mult vă urăsc. V-o spun fără regret şi pic de ruşine, căci am realizat cu o stupefiere aproape absurdă că în ochii mei nu cântăriţi nimic. Nimic bun. Tot ceea ce pot nutri pentru dumneavoastră sunt sentimente urâte, pline de dezgust şi lipsite de rafinament. Dacă aţi fi în faţa mea, în acest moment, mi-aş permite îndrăzneala de a vă da o palmă.

Vă întrebaţi oare: de unde această schimbare bruscă de comportament? Având în vedere că doar cu o lună în urmă mă comportam cu o fineţe, delicateţe şi mai mult – o dragoste nemărginită! Ei bine, totul s-a schimbat din clipa în care am aflat despre adevăratele dumneavoastră intenţii cu privire la mine. Mai mult, la moştenirea pe care răposata mea mamă a binevoit să mi-o lase prin nişte documente de a căror existenţă am aflat de curând. Da, voiaţi să vă apropiaţi de mine pentru a îmi fura banii, acea sursă financiară de care nu am nici o nevoie şi pe care o voi dona unui centru de caritate. Şi ştiu că asta vă face rău la inimă, aşa că sper că sunteţi aşezat pe un scaun – confortabil, şi că nu mă veţi blestema prea tare.

Ce credeaţi? Că o să tac? Că nu mă voi răzvrăti asupra comportamentului dumneavoastră infam? Aţi vrut să vă apropiaţi de mine, „draga domnişoară Alysia Moremoan, ce aş putea face pentru a vă scăpa de această suferinţă ce vă tulbură sufletul nepângărit, mai mare şi mai bun decât orice s-a întâlnit pe lumea aceasta?” îmi amintesc perfect replica dumneavoastră mincinoasă. Ar trebui să vă fie ruşine, să vă muşcaţi buzele şi să terminaţi cu toată această şaradă. Nu vreau să vă mai văd niciodată în viaţa mea. Ştiu că încalc orice regulă sau normă a politeţii şi respectului, însă nu admit să fiu călcată în picioare de persoana pe care o crezusem a-mi fie prieten.

Credeam că, desigur, dumneavoastră, domnule Verrnon, aveaţi mai mult bun simţ decât atât şi că sentimentele vă erau pure şi „ nepângărite” ( cuvânt folosit în totalitate de domnia voastră ). Am avut imensa neplăcere a descoperi că m-am înşelat. Nu vă vânaţi decât propriile interese, atât de stupide! Am aflat că sunteţi ruinat şi vă doresc sincer să vă redresaţi. Undeva departe de mine.
Eu îmi voi trăi viaţa în continuare, în modul onest şi umil ca şi până acum, fără vreo nevoie de ridicare în ierarhia socială. Nu sunt deloc ca şi persoana căreia îi transmit aceste cuvinte, de altfel destul de seci.

În încheiere, nu vă pot urî numai de bine. Ar fi absurd. Vă spun sincer că nu doresc să mai aud nici măcar vorbindu-se de dumneavoastră şi v-am înapoiat, prin acest pachet, toate micile detalii, atenţii, de care – insist – nu mai am nici o nevoie. Aţi fost şi rămâneţi în ochii mei absurd şi, îndrăznesc să spun, oarecum stupid. Cuvinte pe care nu aş putea să vi le strig în faţă, căci bunul simţ m-ar opri la timp. Scriindu-le, însă, mi-e mult mai uşor să le transmit.

A dumneavoastră,
onestă fostă prietenă şi actuală cunoştinţă ce,
cu ardoare, cere să fie uitată,
Alysia Moremoan.

[Abbeh.]

Mi-a plăcut ultima lucrare. Limbajul folosit m-a impresionat într-o oarecare măsură; regret că nu a fost mai lung. Ideea m-a captivat încă de la început; nu cred s-o mai fi întâlnit, iar dacă da, nu cred să-mi fi plăcut atât de mult. Ai un mod unic de a descrie, probabil te ajută şi faptul că citeşti mult şi ai o anumită vârstă. Cum spuneam: a fost o lucrare reuşită, cred că mi-a plăcut mai mult ca toate (exceptând lucrarea "Anne" la care am şi plâns). Nu pot decât să te felicit.
Aştept şi alte lucrări. * h u g *

[Teh]

Abbeh >:D< thanks a lot.

Am mai scris ceva, e total raaaaandomly şi nu prea reuşită, but here you have it anyways. Nu are titlu or smth.

*

De ce iubim?

Pentru că nu putem, altfel, exista. Un suflet fără dragoste este un suflet gol, un suflet constituit din nimic. Şi este dureros. Pentru că nimicul nu are un partener de viaţă.

De ce urâm?

Pentru că am ajuns să ne iubim prea mult unii pe alţii. Ni s-a făcut scârbă şi sentimentul s-a inversat. Nu am mai putut concepe ca dragostea să ne conducă, să ne subjuge. A trebuit să însămânţăm în propriile noastre suflete, o altă emoţie. Una urâtă şi prin trăsăturile ei odioase, fascinantă.

De ce minţim?

Ne este frică să spunem adevărul, să ne recunoaştem vina. Ne este teamă, adesea, să nu îi rănim pe ceilalţi. Şi ne este greu, cu mult prea greu, să spunem adevărul în faţa persoanelor pe care le iubim, dacă acela este dureros şi dezamăgitor. Minciuna este calea cea mai uşoară, şi oamenii o aleg pe moment.

De ce e greu să spui îmi pare rău?

Deoarece recunoaşterea vinei este şi ea sfâşietoare pentru suflet. Orgoliul omenesc nu poate fi batjocorit, călcat în picioare de un simplu „îmi pare rău” şi astfel se conduce la suferinţă; este greu ca din inima unei fiinţe omeneşti să izvorască cu toată puritatea, cuvintele acelea. Cu frivolitate, ele pot fi oricând rostite. Sincere, niciodată nu va fi uşor.

Dar eu, de ce iubesc?
Eu iubesc pentru că nu pot trăi singură. Pentru că mie îmi este frică de singurătate, de gol, de vid, de nimic. Nu vreau să fiu un nimic în fondul neantului şi mi-este frică să nu ajung a-mi fi propria mea companie şi tovarăşă de drum


Dar eu, de ce urăsc?
Căci nu pot aştepta faptul să nu fiu iubită, să nu fiu un centru al atenţiei oricărei persoane. Şi urăsc; urăsc ceea ce nu pot atinge şi ceea ce nu mă poate atinge, urăsc ceea ce nu vrea să mă atingă, să mă cunoască, să mă iubească. De ce? De frică.

De ce mint?
Eu ocolesc această cale liberă a adevărului din teama de a nu dezamăgi. Mi-e teamă să-mi asum greşelile şi erorile în urma responsabilităţilor neîndeplinite. Simt o spaimă teribilă faţă de orice critică, faţă de orice fiinţă ce îndrăzneşte să-mi spună c-am greşit. Şi mint.


De ce mi-e greu să spun îmi pare rău?
Pentru că nu am învăţat să fiu sinceră. Pentru că nu ştiu să vorbesc onest, şi când o fac, cuvintele nu mai pot izvorî. Oneste, nu le mai pot scoate din sufletul meu. Ajung să le spun mincinos, nesincer şi fără virtute. Şi nu pot spune, mi-e greu, îmi pare rău.

De ce mă tot întreb atâtea?

Din pricina umanităţii mele…

[Teh]

No comments? For sure, that thing is damn stupid :)) anyway, something new.

One shot-ul acesta l-am scris pentru Cherie, I mean, she wished for it, I love writing and I love her too, she wanted me to write something for her, and I did it. So, yeah, cu dedicaţie specială, that is, aveţi următorul one shot... Al cărui nume nu este încă descoperit. I didn't think of any name, kill me lol.

Şi dacă tot zic ce zic, lectură plăcută! ca să fie bine, să nu fie rău :)).






Mai ţii minte, Horia, cum ne-am întâlnit?

- Mişcă-te odată! Nu o să stau să te aştept toată ziua!
Mă săturasem să fiu tratată aşa, să se ţipe la mine, să primesc ordine. Dar mă vedeam resemnată să accept în continuare, oftând, şi îndreptându-mă spre el şi gaşca lui de idioţi buni-de-nimic. Aşa era în fiecare zi. Ajunsesem să cred că ar fi fost mai bine dacă nu am fi mers împreună spre şcoală, în fiecare zi. Prezenţa lui îmi făcea rău, mă enerva, mă deprima, mă făcea să mă simt un nimic; ba nu, mai rău decât atât. Mă făcea să mă simt ca un mormoloc fără suflet; nu ştiu de ce… Mereu m-am gândit la mormoloci ca la nişte fiinţe ce nu sunt nici broaşte, nici nimicuri, şi cu siguranţă nu ceva adorabil… Nişte creaturi fără trăsături frumoase, prinse parcă între bariera vieţii şi a irealităţii… Şi aşa mă simţeam şi eu, deprimată, pierdută între două lucruri pe care nu le puteam defini.
Şi în această zi, la fel ca în fiece alta, am ieşit din casă, am trântit uşa cu putere ( lucru neobişnuit ) şi am fugit spre el şi prietenii lui. Fetele m-au salutat, nişte odioase pe care nu le puteam suferi! El mi-a zâmbit slab, continuând să se converseze cu amicii lui. La naiba, uram asta! Blond, înalt şi cu o pereche de ochi verzi superbi – mă cucerise instantaneu. Mai ales din cauza expresiei sale atât de blânde! Dar toate acestea muriseră – nu mai existau acum în mintea mea. Odată ce îi vedeam trăsăturile, le consideram urâte, deteriorate, stricate, schimbate. Şi asta mă durea.
Ar fi trebuit să fie o zi ca oricare alta, bineînţeles, mergând pe stradă, în curând urmând să ajungem la liceu, eu să ajung în clasă şi el să chiulească la prima oră pentru o ţigară. Uneori obişnuia să mă târască după el; mă bucuram că în ultima vreme nu mai făcea asta. Nu îmi plăcea să stau ascunsă în baia băieţilor în timp ce el trăgea pe nas. Nu îmi plăcea să pierd ore pentru el. Nu îmi mai plăcea să îmi petrec timpul cu el…
Şi atunci, de ce mai stăteam şi acum lipită de acesta? Nu… Nu stăteam. El mă ţinea, parcă, legată de el şi nu dorea să îmi dea drumul. De fiecare dată când îi întorceam privirea, avea grijă să mă facă să revin la el, să îl privesc în ochi şi să mă pierd, să uit că s-a schimbat, că nu mai este acelaşi Radu de care m-am îndrăgostit eu.
Aceste gânduri îmi treceau prin cap în dimineaţa aceea de septembrie, era într-o marţi. Obişnuia să mă ţină de mână, dar acum nu o făcea. Toţi vorbeau, iar eu eram prinsă în propriile mele probleme, dorindu-mi să fiu oriunde în altă parte, dar nu aici.
Brusc, atenţia mi-a fost captată de miorlăitul unei pisici. Mă întrebasem când ajunsese oare în picioarele colegilor mei de drum şi când aceştia începuseră să îşi bată joc de bietul animal, nici măcar nu fusesem atentă, nu observasem faptul că mă oprisem în mijlocul drumului. Oamenii de pe stradă erau prea grăbiţi, nu se opreau să privească lucrul dizgraţios pe care nişte adolescenţi cu probleme le făceau. Nimănui nu îi păsa de faptul că o amărâtă de pisică miorlăia din toate puterile sale, fiind maltratată de nişte huligani fără suflet.
- Terminaţi! Mă trezesc zbierând cât pot de tare, aruncându-mă asupra bietului animal. Parcă fusesem şi eu secată de sentimente, căci tot ceea ce puteam simţi era o urmă vagă de milă faţă de toată această scenă, însă un impuls ce trăia în adâncul meu m-a împins să reacţionez. Şi poate că a fost prea negândită, căci în secunda următoare palma lui Radu se afla pe obrazul meu.
Eram acolo, unul în faţa celuilalt şi toţi ceilalţi se uitau la noi, de parcă ar fi fost un spectacol de circ. Le auzeam pe fete chicotind şi parcă observam rânjetele batjocoritoare ale prietenilor lui amărâţi. Şi obrazul meu ardea, ochii mei în sine păreau a fi în flăcări şi inima mi se zbătea cu o putere îngrozitoare, aveam impresia că mă va frânge în miliarde de bucăţi. Mă luptam să nu plâng, să nu îmi las lacrimile să izvorască din ochi, să mă umilesc şi mai tare în faţa acestei fiinţe ce, eram convinsă acum, nu mă merita. Pisica se zbătea în braţele mele dar eu refuzam să îi dau drumul, de parcă ar fi fost singurul meu sprijin, am simţit cum mă zgârie, sângele prelingându-mi-se pe una din mâini. Dar parcă durerea aceea era un nimic în comparaţie cu ceea ce resimţisem primind o palmă de la el. De la Radu. Iubitul meu. Şi, Doamne, te rog! Nu lăsa lacrimile să curgă.
- Te-am iubit… am reuşit să murmur dezamăgită, cu o profunzime de care nici măcar nu credeam că sunt capabilă, cu mâinile tremurându-mi. Dar renunţasem la privirea aceea ce nu făcea decât să cerşească milă. Parcă fusesem aruncată în abis şi acum ieşisem, mai puternică ca înainte. Deşi, tot îmi venea să plâng. Nu am reuşit să îi cercetez expresia, căci în momentul în care ochii mei s-au înălţat pentru a-i întâlni pe ai lui, în faţa mea s-a aşezat, de nicăieri, un băiat. Un băiat înalt, îmbrăcat într-un tricou ( şi era frig afară ) verde, purtând pantaloni de trening, părând că ieşise afară pentru alergat. Îi puteam auzi respiraţia uşor greoaie.
- Tu cine eşti, mă…
A început Radu pe tonul lui ameninţător, dar străinul nu i-a dat nici o şansă să vorbească. În următoarea secundă, unul din pumnii lui se afla în stomacul blondului, urmând să îl lovească cu un picior în coaste ( în timp ce Radu îşi proptise mâinile în jurul burţii, pentru a se proteja ). A căzut imediat la pământ şi ceilalţi, cu toţii, parcă au făcut câte un pas în spate.
Necunoscutul s-a întors spre mine iar ochii mei i-au întâlnit pe ai lui. Nu observasem până atunci că inima mea îmi bătea cu o acceleraţie nefirească, inumană. Era gata, această inimă bolnavă a mea, să iasă din piept, să îmi spintece tot trupul cu preţul libertăţii. Să iasă afară şi să zburde în faţa acestui străin al cărui act curajos mă înduioşase până la sânge.
Şi mi-a zâmbit atât de frumos, atât de profund, atât de suav încât am simţit că mă topesc, că picioarele mă lasă şi că o să cad jos, o să mă prăbuşesc şi eu la sol. Dar nu am avut, iar, timp să reacţionez. Înainte să pot clipi, parcă, mi-a prins una din mâini, pisica fiind deja agăţată de el şi a început să fugă, trăgându-mă după el, zâmbindu-mi larg, blând şi … într-un fel ciudat, protector. Părul lui scurt, negru şi ochii de aceeaşi nuanţă şi surâsul ce îi acaparase chipul, toate acestea, nu am fost niciodată capabilă să le şterg din mintea mea. Prima noastră întâlnire, momentul în care ne-am cunoscut; clipa în care m-a salvat şi m-a scos afară din viaţa aceea mizerabilă în care trăiam, salvându-mă de la deplorarea totală…

[center]*[/center]


Nu-i aşa că nu ai crezut că îmi voi aminti mereu?

Nu am ştiut, poate, niciodată să îţi apreciez fiecare gest de iubire. Poate că nu am ştiut niciodată să înţeleg de ce ai făcut, în primul rând, ce ai făcut în acea zi. Ai venit de nicăieri, în timpul alergării tale de dimineaţă, şi m-ai tras din cercul vicios în care ajunsesem. Mi-ai explicat că mă văzuse-i de nenumărate ori. Că urai faptul că mă umileam în faţa unor persoane inferioare. Mi-ai spus că nu ai putut sta de-o parte. Mi-ai spus, roşind şi încercând să nu mă priveşti în ochi, că mă plăceai mai mult decât orice altceva. Şi da, ştiam, ai vrut să spui că mă iubeşti dar nu ai îndrăznit. Ai crezut că nu te voi lua în serios, că voi considera că glumeşti. Şi ai avut dreptate, pe vremea aceea, eu nu aş fi înţeles.

Poate că nu am ştiu ce să cred în momentele respective… Atunci când ai apărut de nicăieri la mine acasă, pur şi simplu, cu un buchet de flori în mână – bujori albi. Ai venit pur şi simplu într-o zi oarecare şi mi-ai spus că voiai să mă vezi, doar atât. Ai stat cinci minute în faţa casei mele, alături de mine şi nu ne-am spus nimic deşi ai zâmbit tot timpul. Eu am intrat în casă iar tu ai dispărut. Nu am înţeles atunci că în aceeaşi zi ai fost să dai un examen care avea să îţi decidă viitorul şi simţeai nevoia să mă vezi. Să îţi spun ceva. Să îmi spui ceva. Dar amândoi am tăcut, am fost prea timizi, nu am ştiut ce să zicem, sau cum. Şi eu regret asta, ştii? Probabil că ştii mai multe decât mine în domeniul acesta…

Nu am priceput de ce veneai mereu să mă duci la şcoală, deşi mergeai la un liceu diferit, de ce întotdeauna veneai să mă iei de la liceu, să mă duci acasă, aveai întotdeauna atât de multă grijă de mine. Ai venit, brusc, într-o zi, la mine şi ai vorbit cu mama mea. Nici măcar nu ştiam ce voiai, ai vrut să îi spui doar că vrei să mergem la o întâlnire. Şi nu am făcut decât să ne plimbăm aiurea prin parc şi să îmi spui atât de multe lucruri frumoase, să mâncăm tot felul de prostii şi să vedem un film. Şi a fost una dintre cele mai fericite momente din viaţa mea. Nu am înţeles cât de preţioase erau acele secunde pentru tine şi cum fiecare gest, oricât de mic… conta atât de mult pentru tine.

Nu observam nimic din toate acestea şi totuşi adoram fiecare clipă cu tine, te iubeam şi nici măcar nu ştiam asta. Nici măcar nu îţi spuneam ce simt căci nici eu nu îmi cunoşteam adevăratele sentimente. Îmi doream să fiu cu tine în fiecare secundă a vieţii mele, să stau şi să te privesc şi atât. Să stăm unul lângă celălalt, să dormim, să ne uităm la pereţi, să ne ţinem de mână, să ne sărutăm…
Mi-ai spus odată că dacă ar fi să îţi exprimi sentimentele faţă de mine, ai face-o cu un citat dintr-o carte, din Looking for Alaska, de John Green. Acel citat în care băiatul gândea că nu ar fi vrut decât să se aşeze pe canapea, alături de fata pe care o iubea, să o ia în braţe şi să doarmă cu ea, doar atât – să doarmă şi nimic altceva. Pentru că eu eram, îmi spuneai, fata aceea pe care voiai să o păstrezi, să o protejezi.
„Doar asta aş vrea…” încheiai adesea şi eu nu puteam să îţi pricep profunzimea tonului şi misterul cuvintelor…

Nici măcar atunci când ai dispărut pentru trei zile în care nu am ştiut nimic despre tine nu m-am întrebat ce se putea întâmpla… Am fost îngrijorată dar după o explicaţie de-a ta, am încetat să mai cercetez. Am fost naivă, căci îmi lăsase-i atât de multe indicii la îndemână, să observ, să caut în semnificaţia fiecărui act şi să îmi dau seama de ceea ce se întâmpla.

Ai ajuns poate… Într-un anumit moment, să crezi că nu îmi păsa de tine. Şi poate că şi eu credeam aşa atunci, poate că nu te vedeam decât ca pe un foarte bun prieten ce se întâmpla să îmi fie iubit. Dar acum ştiu, acum ştiu cu o certitudine ce îmi arde sufletul, că te-am iubit din prima clipă, de când m-ai salvat. Te-am iubit când m-ai sărutat prima dată, când m-ai dus la film, când ne-am plimbat prin parc, când mi-ai adus flori, când am stat pe acoperişul blocului tău şi ne-am uitat la stele. Când am pierdut vremea la tv, în camera ta, de ziua ta, mâncând popcorn şi stând bine înveliţi în faptul tău, nefăcând nimic altceva. Te-am adorat când am ieşit iarna afară şi ne-am jucat în zăpadă. Te-am idolatrizat când ai reuşit să termini liceul cu cele mai mari rezultate, când am aflat la ce universitate de prestigiu ai intrat. Te-am iubit mai mult decât orice când m-ai salvat pentru a doua oară din ghearele lui Radu, când m-a acostat pe stradă şi ai apărut, iar, de nicăieri şi m-ai luat sub protecţia ta, te-ai lovit rău de tot atunci iar eu nu puteam parcă nici să am grijă de tine. Plângeam iar tot tu ai fost cel ce mi-a şters lacrimile.
- Mersi…
Mi-ai spus atunci… Şi eu nu am priceput de ce mi-ai mulţumit. Dar acum înţeleg; acele lacrimi erau din suferinţă pentru tine, pentru că tu fusese-i rănit din pricina mea şi pentru că mi-era teamă de tine. Şi tu ai văzut aceste sentimente de care nici măcar eu nu eram conştientă…

Nu ai crezut, nu-i aşa, Horia… că îmi voi aminti fiecare clipă petrecută cu tine?

Imagini mi se derulează acum prin cap, imagini cu mine şi cu el, tot ceea ce am petrecut, şi faptul că acum stau în faţa unui mormânt pare irelevant pentru mine. Plâng, dar nu îmi mai simt lacrimile pe obraji, poate că sunt reci sau fierbinţi. Poate că sunt amare sau dulci. Sau poate că nu există. Poate că eu nu sunt trântită în genunchi în faţa mormântului tău, poate că nu ţi-am adus flori, poate că părul meu lung nu atârnă acum prin noroi şi ochii mei căprui nu sunt roşi de la atâta plâns… Poate că nu sunt eu cea care stă aici în ploaie şi vorbeşte cu tine, şoptindu-ţi cât de mult te iubeşte…

Nu am văzut printre rânduri. Nu am realizat că voiai să trăieşti fiecare secundă la maxim pentru că nu mai aveai mult timp de trăit. Faptul că tu încercai să intri la acea universitate m-a indus în eroare, lucrai atât de mult şi învăţai şi aveai timp de toate. Voiai să ai o viaţă plină, îmi spuneai adesea. Şi mi se părea normal, pentru o persoană sănătoasă şi cu toată viaţa înainte.
Dar tu ştiai că eşti condamnat să mori curând şi asta nu te-a lăsat să cazi. Ai luptat în continuare. Şi nu împotriva morţii aşa cum cei mai mulţi ar face… ci cu moartea, ai profitat de fiecare clipă, ai profitat de tine, de mine, de lume, de viaţă, de pământ, de planetă… Ai profitat de tot ce ai putut şi ai trăit, ai simţit… m-ai iubit.

Plâng. Simt acum şiroaiele de lacrimi ce curg pe obrajii mei roşiatici, fierbinţi, cum se aruncă jos, pe sol, alături de picăturile de ploaie ce cad cu o rapiditate tulburătoare din cer…

Horia, ştiu că mă auzi de acolo de unde eşti… oriunde eşti… Te iubesc!...

[Rouge]

Am să comentez doar ultima lucrare, pe celelalte încă n'am apucat să le citesc. Aşa, ai spui să este 'cu dedicaţie', ceea ce înseamnă că este mai speacial decât restul-- şi eu am scris pentru cineva, odată, şi a fost una dintre lucrările în care am pus mult suflet... Dar să revin. Titlu nu ai şi am să te iert pentru asta deoarece mi-a plăcut prea mult lucrarea ca să comentez. O să-ţi spun din start că eu nu prea sunt genul care să citească one-shoturi despre dragoste, mai ales dacă este vorba despre o dragoste pierdută, însă am făcut o excepţie pentru că-mi era dor să citesc ceva scris de tine.
Exprimarea este bună, lejeră, nu te încurci în prea multe detalii, dar nici nu eşti tipul de persoană care scrie plat. Ai avut unele scăpări la un moment dat- spre exemplu, atunci când ai 'descris' confruntarea dintre Radu şi Horia sau când ai menţionat de cartea aia de Green; nu ai reuşit prea bine să le integrezi în restul lucrării, dacă înţelegi ce vreau să spun.
De asemenea, prima parte a textului a fost cam greu de citit pentru că nu ai despărţit paragrafele- mi-a cam fugit privirea la un moment dat, iar asta a îngreunat puţin lectura.
În rest, ceva foarte emoţionant şi bine structurat, deşi mai trebuie cizelat pe ici pe colo.
AÅŸtept ÅŸi altele>.<

[Teh]

Thanks, dear Hex >:d<

Am mai scris ceva. No title, ofc.




Pe plicul acela nu scria decât „ Lui Marcel”. Atât, scurt şi la obiect, fără alte sentimente, fără vreo lacrimă presărată pe plic, sau vreo urmă care să ateste acest lucru. Şi el l-a deschis, cu mâinile tremurându-i, având grijă să nu rupă hârtia.

Dragul meu Marcel,

Sunt conştientă de faptul că această scrisoare a mea s-ar putea să te şocheze. Pe cine nu ar şoca? La drept vorbind, nici eu nu mă prea înţeleg. Am senzaţia aceea ciudată că înnebunesc! Sau poate, chiar asta se întâmplă? În orice caz, voi trece repede peste aceste detalii, nu are nici cel mai nenorocit mic sens. E o mare prostie din partea-mi şi o voi duce la bun sfârşit.

Cine doreşte să stea alături de o persoană care uită după o zi pe alta cine este? În această clipă mă aflu într-un moment de luciditate profundă şi de o conştiinţă de sine mai presus de oricare alt moment. Dar ştiu că peste douăzeci de minute o să încep să uit ce fac aici şi o să mă întreb ce naiba se întâmplă… Sper că până să clachez definitiv, să fiu deja în trenul ce mă va duce departe. Da, merg cu trenul şi mi-e frică de asta. Dar am de gând să îmi iau propria viaţă în mâini; ar fi şi cazul să te părăsesc, să te las în pace şi să nu trebuiască să ai grijă de o biată amnezică a cărei memorie îi joacă feste în fiecare zi.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut marţi. Asta a fost ieri, nu? Da. Nu îmi amintesc ce am făcut deşi tu mi-ai lăsat un bileţel atât de drăguţ în care îmi mulţumeai pentru tot. Pur şi simplu totul s-a şters din mintea mea. Îmi amintesc cum se scrie, cum se mănâncă, cum se merge pe bicicletă sau cine eşti tu. Deşi nu am idee cine e Mihai de la 3 care te-a căutat acum o jumătate de oră. În orice caz, poţi sta liniştit. Mi-am amintit cine sunt, chiar azi s-a întâmplat asta. Dar mâine s-ar putea să uit. Am înţeles ce pacoste sunt şi ce boală am.

Mintea mea nu o să fie niciodată pe deplin sănătoasă şi din cauza traumei pe care am suferit-o, întotdeauna voi uita lucruri. Ştii de ce mi-e mie frică? Să nu uit de tine într-o zi. Pe mine nu mă va durea, pentru că eu nu ştiu, eu nu pricep ceea ce se întâmplă. Sau nu o voi face, în orice caz. Dar tu? Crezi că aş putea suporta să îţi observ chipul atât de alb trist? Ochii tăi negri atât de înecaţi în agonie şi expresia feţei atât de abătută? Nu, nu aş putea. Chiar dacă nu aş ştii cine eşti, m-ar înghiţi pământul şi mi-aş dori să dispar de pe faţa pământului.

Pricepi ceva din scrisoarea mea amărâtă? Nu ştiu! Dar nu te mai gândi, acţionează. Pune-ţi o cafea, chiar acum şi bea-o până la capăt. Apoi, dă-ţi drumul la TV şi mănâncă prostii până târziu. O să îţi facă rău, o să vomiţi şi o să cazi în pat obosit mort şi nu o să te mai trezeşti două zile. Apoi să începi să mă uiţi. Uite aşa! ( am pocnit din degete, e magie pură ).

Uită-mă. E mai bine pentru amândoi.

Tu eşti Marcel cel responsabil şi iubit de toată lumea şi cu atât de multe fete disponibile în jurul tău. Femei care te iubesc pur şi simplu. Mult mai mult ca mine. Sau poate că nu? Nu sunt sigură de adevăratele mele sentimente. Adevărul este că s-ar putea să nu ţin atât de mult la tine. În fond şi la urma urmei, te părăsesc.
Încerc să fiu rea… Dar nu plâng, să ştii! Ah, ce rost are să înşir aici atâtea prostii? Tu ştii prea bine ce simt eu şi cine … nu, stai! Nu ştii cine sunt, nici eu nu ştiu. Sau ştiu? Am scris mai sus că mi-am amintit, dar brusc mi-am uitat numele…

Nici eu nu îmi înţeleg boala. E pe sistem nervos? Îmi lipseşte ceva în creier? Ha-ha-ha!
Am încercat să mă sinucid, cu gândul doar. Adevărul este că nu am curaj şi nici nu vreau. Am de gând să mă arunc în lumea aceasta rea şi să văd ce iese din toată treaba asta. M-am gândit să fiu formală şi delicată în scrisoare, doar că nu pot. Sunt tot eu, o persoană atât de dezordonată şi vulgară, o tipă care nici măcar nu ştie cum ar trebui să se poarte şi nici nu vrea să o facă.

În încheiere, aş vrea să ştii că mi-am făcut un sandviş şi nu am plecat nemâncată. Ţi-am împrumutat unul din tricouri, de fapt nu puteam să plec fără el! şi ţi-am luat şapca aceea veche, neagră şi adorabilă. Ştiu că îţi place şi ţie, cel puţin cred că asta îmi amintesc, dar vreau să o iau cu mine. În rest, nu te deposedez de nici un alt lucru.

Ah, voiam să mai spun ceva… dar am uitat. Ce ciudat!

Apropo, trenul pe care îl iau e acela cel mai aproape de casa ta. Dacă mă prinzi înainte să fug, înseamnă că o să rămân. Dacă nu….

Eh, cu multă dragoste,
X ( pentru că eu nu am nume )

Marcel scăpă scrisoare din mâini, îi curgeau şiroaie pe obraji şi încercă rapid să şi le şteargă, doar că nu reuşea. Nu avea nici un rost să fugă, să se năpustească asupra uşii şi să meargă la acel tren, să o prindă pe Julie. Era deja prea târziu. Fetiţa aceea pe care o iubise cu atât de multă sinceritate şi pasiune, era deja plecată. Plecată pentru totdeauna; căci în drumul ei spre faimosul tren, s-a oprit pentru câteva minute. S-a întrebat ce face acolo, unde se duce, şi pentru a nu ştiu câta oară, şi-a amintit cine este, şi-a amintit tot. Şi s-a întors, a început să fugă, a vrut să traverseze şi să se întoarcă în apartamentul lui Marcel.
Şi atunci, o maşină în viteză, a izbit-o şi a aruncat-o la patru metri distanţă, cu sângele ţâşnindu-i din gură.

Lui Marcel îi părea rău acum, stând în genunchi în propria bucătărie, jelind ca un copil mic căruia îi dispăruse cel mai de preţ lucru de pe lume. Regreta, regreta mai mult ca orice faptul că o injectase atâţia ani cu droguri periculoase şi o adusese în starea aceasta; dar el o voise doar pentru el, să nu o aibă nimeni în afara sa; şi a subjugat-o, a drogat-o, a făcut-o să uite de ea. Şi apoi ea s-a îndrăgostit şi a căpătat boala aceasta ciudată. Dar el era fericit, fericit din cale afară că acum putea să o aibă numai pentru el.
Însă, a învăţat rapid că viaţa nu îţi dă ceva fără să te facă să plăteşti. Iar el şi-ar fi dorit să aibă un pistol acum, să şi-l ducă la tâmplă şi să tragă fără milă. Dar mai ştia şi că aceasta ar fi cea mai uşoară pedeapsă.
Aşa că se duse şi îşi făcu o cafea, luând o pungă de snacksuri nesănătoase şi punându-se în faţa televizorului, îndopându-se în timp ce lacrimile în curgeau şiroaie pe obraji.

Era alergic la cafea şi ura din tot sufletul snacksurile. Şi pe atât de mult o iubise şi pe Julie, de care acum nu se ocupa nimeni. Îi era prea frică să meargă la morgă şi să îi observe trupul, să citească pe expresia feţei sale lipsite de spirit… faptul că ea îşi amintise ce ticălos era el, fratele ei.

[Child Of Sunset]

Eh , of course I will drop by . Hmm let's see dear .

Pe plicul acela nu scria decât „ Lui Marcel”. Atât, scurt şi la obiect, fără alte sentimente, fără vreo lacrimă presărată pe plic, sau vreo urmă care să ateste acest lucru. Şi el l-a deschis, cu mâinile tremurându-i, având grijă să nu rupă hârtia.

Dragul meu Marcel,

Sunt conştientă de faptul că această scrisoare a mea s-ar putea să te şocheze. Pe cine nu ar şoca? La drept vorbind, nici eu nu mă prea înţeleg. Am senzaţia aceea ciudată că înnebunesc! Sau poate, chiar asta se întâmplă? În orice caz, voi trece repede peste aceste detalii, nu are nici cel mai nenorocit mic sens (superb spus , cu adevarat superb) . E o mare prostie din partea-mi şi o voi duce la bun sfârşit.

Cine doreşte să stea alături de o persoană care uită după o zi pe alta cine este? În această clipă mă aflu într-un moment de luciditate profundă şi de o conştiinţă de sine mai presus de oricare alt moment. Dar ştiu că peste douăzeci de minute o să încep să uit ce fac aici şi o să mă întreb ce naiba se întâmplă… Sper că până să clachez definitiv, să fiu deja în trenul ce mă va duce departe. Da, merg cu trenul şi mi-e frică de asta. Dar am de gând să îmi iau propria viaţă în mâini; ar fi şi cazul să te părăsesc, să te las în pace şi să nu trebuiască să ai grijă de o biată amnezică a cărei memorie îi joacă feste în fiecare zi.

Nici măcar nu ştiu ce am făcut marţi. Asta a fost ieri, nu? Da. Nu îmi amintesc ce am făcut deşi tu mi-ai lăsat un bileţel atât de drăguţ în care îmi mulţumeai pentru tot. Pur şi simplu totul s-a şters din mintea mea. Îmi amintesc cum se scrie, cum se mănâncă, cum se merge pe bicicletă sau cine eşti tu. Deşi nu am idee cine e Mihai de la 3 care te-a căutat acum o jumătate de oră. În orice caz, poţi sta liniştit. Mi-am amintit cine sunt, chiar azi s-a întâmplat asta. Dar mâine s-ar putea să uit. Am înţeles ce pacoste sunt şi ce boală am.

Mintea mea nu o să fie niciodată pe deplin sănătoasă şi din cauza traumei pe care am suferit-o, întotdeauna voi uita lucruri. Ştii de ce mi-e mie frică? Să nu uit de tine într-o zi. Pe mine nu mă va durea, pentru că eu nu ştiu, eu nu pricep ceea ce se întâmplă. Sau nu o voi face, în orice caz. Dar tu? Crezi că aş putea suporta să îţi observ chipul atât de alb trist? Ochii tăi negri atât de înecaţi în agonie şi expresia feţei atât de abătută? Nu, nu aş putea. Chiar dacă nu aş ştii cine eşti, m-ar înghiţi pământul şi mi-aş dori să dispar de pe faţa pământului.

Pricepi ceva din scrisoarea mea amărâtă? Nu ştiu! Dar nu te mai gândi, acţionează. Pune-ţi o cafea, chiar acum şi bea-o până la capăt. Apoi, dă-ţi drumul la TV şi mănâncă prostii până târziu. O să îţi facă rău, o să vomiţi şi o să cazi în pat obosit mort şi nu o să te mai trezeşti două zile. Apoi să începi să mă uiţi. Uite aşa! ( am pocnit din degete, e magie pură ).

Uită-mă. E mai bine pentru amândoi.

Tu eşti Marcel cel responsabil şi iubit de toată lumea şi cu atât de multe fete disponibile în jurul tău. Femei care te iubesc pur şi simplu. Mult mai mult ca mine. Sau poate că nu? Nu sunt sigură de adevăratele mele sentimente. Adevărul este că s-ar putea să nu ţin atât de mult la tine. În fond şi la urma urmei, te părăsesc.
Încerc să fiu rea… Dar nu plâng, să ştii! Ah, ce rost are să înşir aici atâtea prostii? Tu ştii prea bine ce simt eu şi cine … nu, stai! Nu ştii cine sunt, nici eu nu ştiu. Sau ştiu? Am scris mai sus că mi-am amintit, dar brusc mi-am uitat numele…

Nici eu nu îmi înţeleg boala. E pe sistem nervos? Îmi lipseşte ceva în creier? Ha-ha-ha!
Am încercat să mă sinucid, cu gândul doar. Adevărul este că nu am curaj şi nici nu vreau. Am de gând să mă arunc în lumea aceasta rea şi să văd ce iese din toată treaba asta. M-am gândit să fiu formală şi delicată în scrisoare, doar că nu pot. Sunt tot eu, o persoană atât de dezordonată şi vulgară, o tipă care nici măcar nu ştie cum ar trebui să se poarte şi nici nu vrea să o facă.

În încheiere, aş vrea să ştii că mi-am făcut un sandviş şi nu am plecat nemâncată. Ţi-am împrumutat unul din tricouri, de fapt nu puteam să plec fără el! Si ţi-am luat şapca aceea veche, neagră şi adorabilă. Ştiu că îţi place şi ţie, cel puţin cred că asta îmi amintesc, dar vreau să o iau cu mine. În rest, nu te deposedez de nici un alt lucru.

Ah, voiam să mai spun ceva… dar am uitat. Ce ciudat!

Apropo, trenul pe care îl iau e acela cel mai aproape de casa ta. Dacă mă prinzi înainte să fug, înseamnă că o să rămân. Dacă nu….

Eh, cu multă dragoste,
X ( pentru că eu nu am nume )

Marcel scăpă scrisoare din mâini, îi curgeau şiroaie pe obraji şi încercă rapid să şi le şteargă, doar că nu reuşea. Nu avea nici un rost să fugă, să se năpustească asupra uşii şi să meargă la acel tren, să o prindă pe Julie. Era deja prea târziu. Fetiţa aceea pe care o iubise cu atât de multă sinceritate şi pasiune, era deja plecată. Plecată pentru totdeauna; căci în drumul ei spre faimosul tren, s-a oprit pentru câteva minute. S-a întrebat ce face acolo, unde se duce, şi pentru a nu ştiu câta oară, şi-a amintit cine este, şi-a amintit tot. Şi s-a întors, a început să fugă, a vrut să traverseze şi să se întoarcă în apartamentul lui Marcel.
Şi atunci, o maşină în viteză, a izbit-o şi a aruncat-o la patru metri distanţă, cu sângele ţâşnindu-i din gură.

Lui Marcel îi părea rău acum, stând în genunchi în propria bucătărie, jelind ca un copil mic căruia îi dispăruse cel mai de preţ lucru de pe lume. Regreta, regreta mai mult ca orice faptul că o injectase atâţia ani cu droguri periculoase şi o adusese în starea aceasta; dar el o voise doar pentru el, să nu o aibă nimeni în afara sa; şi a subjugat-o, a drogat-o, a făcut-o să uite de ea. Şi apoi ea s-a îndrăgostit şi a căpătat boala aceasta ciudată. Dar el era fericit, fericit din cale afară că acum putea să o aibă numai pentru el.
Însă, a învăţat rapid că viaţa nu îţi dă ceva fără să te facă să plăteşti. Iar el şi-ar fi dorit să aibă un pistol acum, să şi-l ducă la tâmplă şi să tragă fără milă. Dar mai ştia şi că aceasta ar fi cea mai uşoară pedeapsă.
Aşa că se duse şi îşi făcu o cafea, luând o pungă de snacksuri nesănătoase şi punându-se în faţa televizorului, îndopându-se în timp ce lacrimile în curgeau şiroaie pe obraji.

Era alergic la cafea şi ura din tot sufletul snacksurile. Şi pe atât de mult o iubise şi pe Julie, de care acum nu se ocupa nimeni. Îi era prea frică să meargă la morgă şi să îi observe trupul, să citească pe expresia feţei sale lipsite de spirit… faptul că ea îşi amintise ce ticălos era el, fratele ei.

bold - greseli , cred ca a fost doar una
underline- ce am adorat
italic- o repetitie

Ca intotdeauna , sunt mai mult decat indragostita de exprimarea ta . Draga mea , nu am vazut atata talent la nimeni altcineva , felul cum faci cuvintele sa se transforme in sentimente si sa ajunga la cititor este de-a dreptul fascinant. Pentru ca pret de cateva clipe , am simtit atat durerea lui Julie , cat si suferinta lui Marcel. Confuzia ei este atat de bine conturata incat nici nu stiu cum sa te mai laud. Sunt total impresionata si stiu ca am mai spus-o. In primul rand , ideea scrisorii si modul in care este scrisa o caracterizeaza pe micuta fata mai mult decat ar face-o o descriere . Incearca din rasputeri sa-si accepte boala si lucrul asta se observa din scrisoare . Iar el Marcel... recunosc ca am avut un mic soc cand am aflat ca este fratele ei , puteam jura ca sunt impreuna. Si poate ca au fost , inca am indoielile mele in legatura cu asta. Si boala ei se datoreaza lui... droguri ? Drogurile provoaca amnezie? Auch ! In fine , in incheiere as spune ca ideea ta este mult mai mult decat geniala dear neh ? Crede-ma ca este de vis. Nu am mai citit de ceva vreme one shoturi de-ale tale , dar ma bucur ca pe acesta l-am citit. Astept pe urmatorul. Gambate kudasai !