[ Inuyasha ] - Sfarsit ... Si de la capat

[Anaiyda]

Cap. III

Sango avusese dreptate; înainte de lăsarea serii ajunseră în tabăra lui Koga. În momentul în care pășiră pe teritoriul lupilor, Kagome se apropie fără ca măcar să-și dea seama de Inuyasha, Miroku aproape se lipi de spatele lui Sango, iar Shippo, oricât de antipatic i–ar fi fost uneori hanyou–ul, când era vorba de pericol, se simţea mai bine pe lângă el decât lângă oricine altcineva. Kagome cuprinse cu privirea mulţimea oamenilor răniţi, demoni sau simpli țărani ce zăceau direct pe pământ şi o cuprinse mila. Inuyasha o strânse niţel de cot să o facă atentă.
—Kagome, vedeţi ce puteţi face tu şi Sango pentru ei. Arată destul de rău toată povestea asta.

Kagome îl privi intrigată, aproape nevenindu-i să creadă. Îngrijorarea pentru alţii era o latură cu totul nouă în comportamentul lui pe care tânăra o descoperea încetul cu încetul. Îşi dăduse de mult seama că tânărul doar pe jumătate om nu era atât de rău pe cât vroia să pară şi că sub aparenta gheaţă, inima îi tresălta de teamă pentru fiecare dintre ei. Dar niciodată privirea nu trădase atâta compasiune pentru altcineva în afara lor. Şi tocmai pentru clanul lui Koga! Fără alt schimb de cuvinte, Kagome se depărtă rapid cu Sango pe urmele ei.

Inuyasha o pierdu repede din vedere prin mulţime. Asta aprecia poate cel mai mult la ea: dăruirea cu care făcea fiecare lucru, oricât de mic. Scutură alene capul şi trase adânc aer în piept.
—Miroku... Koga, vrei să ne explici ce naiba se întâmplă aici? Credeam că sunteţi o haită de lupi, nu o adunătură de fetiţe.
Celălalt păru că nu ia în seamă remarca acidulată. Împreună se depărtară câţiva zeci de metri de tabără. Koga se uită în depărtare, iar cei doi îi urmară inconştient privirea.
—Acela e satul pe care îl apărăm... peste cincizeci de oameni. Singurii care ne–au vorbit frumos şi care ne–au respectat vreodată... Singurii ce ne–au primit în satul, în casa şi la masa lor... Singurii care nu au făcut diferenţa dintre faptul că ei sunt oameni, iar noi nu. Tu ar trebui să înţelegi cel mai bine, Inuyasha... Ai fost acceptat şi apreciat fără ezitare de cineva și uneori nici măcar nu meriți acea acceptare.

Pentru hanyou replica fu usturătoare. Dar până și el își dădu seama că nu era nici locul și nici momentul pentru dueluri verbale. Preferă să cerceteze satul din depărtare şi–i lăsă tânărului răgazul să continue.
—Acum o săptămână şi ceva au fost atacaţi de un fel de bandă de demoni. Spun un fel de bandă pentru că de obicei ei nu atacă în grup, sunt fiinţe solitare. Ei, aceştia parcă ar fi conduşi din umbră de cineva.
Inuyasha tresări şi vru să spună ceva, dar Koga îi luă vorba din gură.
—Şi eu m–am gândit la Naraku. Dar ce treabă să aibă el cu un sat de ţărani amărâţi? Sprâncenele lui Inuyasha se ridicară spre linia părului. Ne–au chemat să–i ajutăm. De o săptămână atacă, noi respingem, dar cu cât luptăm mai mult, cu atât se întorc mai mulţi. Nu mi–e uşor să recunosc când sunt depăşit de situaţie... Ei bine, acum sunt. De asta v–am căutat.
Koga îl privi pe Inuyasha aşteptând să–i spună ceva, dar tânărul se mulţumi să contempleze cu ochii lui gălbui copacii. Oricât de mult îi displăcea tânărului lup compania „javrei”, ştia că era unul dintre puţinii pe care se putea baza în luptă.
—Când au atacat ultima dată? preluă Miroku firul discuţiei.
—Azi noapte. I–am respins, după care v–am simţit pe voi şi m–am gândit că poate împreună vom putea să–i alungăm definitiv.
—Şi când credeţi că vor mai ataca?
Koga își masă ușor cu mâna gâtul încordat și ridică din umeri.
—Vor ataca în noaptea asta. Inuyasha vorbise apăsat şi hotărât. Koga se întoarse către el şi încercă să spargă zidul de piatră din care părea făcută fiinţa din faţa lui.
—Chiar crezi asta, Inuyasha?
Tânărul îl privi lung pe Miroku.
—Da. Să ne pregătim. Şi cu aceste cuvinte, Inuyasha făcu stânga împrejur fără să se mai uite în urmă.

Până la lăsarea întunericului toţi răniţii fură mutaţi în două colibe mai retrase. Oamenii și demonii ce încă mai aveau putere, peticiţi cu pansamente de către Sango şi Kagome, îşi reluară locurile între cei care aveau să lupte în acea noapte. Miroku discutase câteva minute cu Sango, iar acum stăteau unul lângă altul, în tăcere, ascultând... aşteptând.

În jur de miezul nopţii, ca o fantomă plutind prin aer, Inuyasha se apropie de prima colibă în care zăceau cei răniţi. Cu o mișcare ezitantă, trase deoparte pledul greu ce atârna pe post de intrare şi o căută cu privirea prin întuneric. O găsi în a doua cămăruţă, ghemuită pe genunchi, cu o lumânare lângă ea, plângând abia auzit.
—Kagome?!... Inuyasha o atinse ușor pe umăr, îngenunchind lângă ea. Fata îşi şterse rapid lacrimile şi se întoarse spre el cu un surâs amar. „La naiba...nu ar fi trebuit să o iau cu mine”. Îl frapară paloarea şi cearcănele adânci căpătate în decurs de doar câteva ore. Ce s–a întâmplat? o întrebă, luând lumânarea de jos şi apropiind–o de chipul ei. Ochii i se înroşiră din nou şi lacrimile se rostogoliră iarăşi pe obrajii supți de oboseală.
—A murit... nu am putu face nimic, scânci răgușit şi făcu un semn către omul de lângă ea.

Ochii gălbui se îmblânziră şi Inuyasha își lăsă privirea să alunece peste trăsăturile tinerei. Cu fiecare nouă ocazie îl surprindeau puterea şi compasiunea ei, dragostea pe care o oferea unor fiinţe străine, pe care nu avea să le mai vadă poate vreodată. Inuyasha răsuflă adânc, simţindu–se deodată prea bătrân pentru toate astea.
—Kagome, ai făcut tot ce se putea face. Fata strânse ochii puternic, lăsă capul în jos şi negă.
—Poate dacă m–aş fi străduit mai mult, nu ar fi...
—Nu fi prostuţă, sunt sigur că ai făcut totul... Acum ascultă–mă! Kagome, mă asculţi? Inuyasha îşi însoţi cuvintele cu o strângere gingaşă de mână. Tânăra tresări uşor, îşi şterse lacrimile şi rămase cu privirea la mâna lui ce o ţinea captivă pe a ei. În curând poate va începe lupta; te rog ceva... Să nu ieși, stai aici orice s–ar întâmpla, da? Fata îşi adânci ochii în ochii lui.
—De ce? Dacă aveţi nevoie de mine? Vă pot ajuta!... Lăsă din nou privirea în pământ. Te pot ajuta...
Inuyasha înghiţi nodul ivit ca din senin în gât şi abia se abţinu să nu o îmbrăţişeze.
—Mă descurc... Tu doar trebuie să stai aici, urmă el stins.
—Dar...eu...
Tăcu și timp de câteva momente nimeni nu spuse nimic. Inuyasha încercă să ignore furnicăturile care-i jucau dea lungul brațelor.
—Nu–nţelegi că cel mai mare ajutor ar fi să te ştiu în siguranţă? Cuvintele își luară zborul de pe buze înainte ca el să le fi permis. Să nu trebuiască să mă uit în stânga şi–n dreapta cu inima strânsă că s–ar putea să te văd moartă?
Kagome îşi simţi gâtul uscat ca iasca. Părea să fie un eveniment; de puţine ori Inuyasha te lăsa să vezi atât de clar în profunzimile sufletului său.
—Bine, încuviinţă ea. Peste trăsăturile lui păru să mijească umbra unui zâmbet.
—Mulţumesc. Îi lăsă mâna liberă şi dădu să plece. În același moment, Kagome înălţă ochii, se ridică în genunchi, îi cuprinse faţa în palme şi–l sărută pe frunte.
Rămase blocat și pentru câteva secunde i se păru că respirația îi îngheață în el. În schimb, locul unde buzele ei îi atinseseră pielea, îl frigea. O privi încurcat și colțurile buzelor i se strânseră într-o grimasă indescifrabilă.
—Ai grijă de tine... murmură şi se ridică mutându–se la căpătâiul altui suferind.

Răcoarea nopţii îl făcu să se simtă ceva mai bine. Cuprinse cu ochii cerul bătut cu stele şi încercă să recunoască vreo câteva constelaţii. ”Ironic! Până să o întâlnesc niciodată nu am privit așa cerul.” Gândul îl făcu să râdă isteric în sinea lui. Oftând, se îndreptă cu paşi rari spre un grup de oameni, acolo unde îi zărise pe Miroku, Sango şi bineînţeles, pe nesuferitul de Koga.
—Kagome? întrebă femeia văzându–l cum se trânteşte în faţa lor, direct pe pământul rece. Inuyasha scrută întunericul şi–i ocoli privirea.
—Are câţiva răniţi grav şi a rămas cu ei.
Din tonul lui, ceilalţi pricepură că nu era de dorit să–l mai întrebe nimic altceva, mai ales dacă ar fi fost vorba despre tânăra femeie.
Aşa că următoarele două-trei ore nu se mai schimbă nicio vorbă. Sango şi Miroku moţăiau pe rând; până şi Koga aţipise de vreo două ori. Doar el rămase cu spatele drept şi rigid, atent la fiecare frunză ce cădea din copac şi la orice miros care răzbătea înspre ei din întunericul pădurii. Nimic.
Mai erau vreo două ore până la răsăritul soarelui după socotelile lui, când, în sfârşit, ceva i se păru schimbat. Prima dată nu fu decât o părere, o adiere molcomă a vântului. După care un iz ciudat, greu îi pătrunse în nări și urechile i se ciuliră; auzea ceva.