Fic of the Week 2 - Lucrari

[Flaw]

Lucrarea 3

File ruginii


Am închis ochii încă o dată…totul e viu, verde, lumina te doboară, iar cântul păsărilor pare furat dintr-o carte din rai. Si i-am deschis iar…
Praful se risipește în jur, această carte veche, uitată de mulți într-un ungher părăsit al vieții, pare să prindă din nou viață. Coperțile roase nu-mi mai par acum atât de respingătoare…mă atrag…mă cheamă. Și o deschid. Dar mintea mea abia acum realizează ceea ce ochii vedeau de mult…era doar o carte părăsită când am privit-o ultima dată, iar acum sunt în ea. Și ce e și mai ciudat este faptul că nici nu realizez când am ajuns aici, căci ultima dată când am visat, pomii erau în floare și totul era cânt, însă lumina s-a lăsat, cortina a căzut…și m-am trezit actor viu pe o scenă ferecată. Nu îmi găsesc decorul…parcă și pe acesta îl știu de undeva. Si totuși…parcă nu e al meu…deși câteodată simt că am trăit mereu visând să joc pe această scenă. Dar iată că totul se mișcă, culori sumare se arată-n orizont…ușor, ușor, își încep cântul și lumea se îmbracă în culori stranii…stranii dar nu urâte. Un joc de ruginiu răsfrânt prin nuanțe fade de maro, un galben șters și câteva nuanțe ce nu reușesc a le descifra…acest covor ce s-a întins in fața mea…o simt, chiar pot să spun că asta este scena mea. Dar nu apuc să îmi încânt privirea, căci spectatorii pleacă…eu îi privesc…mai ieri aplaudau vivace prin cântul lor demonstrația mea pe scena lumii, iar acum fug în căutarea unui alt actor…poate unul ce le va arăta o scenă vie. Ah ,sărmanii, de-ar ști ce pierd…ei fug de vântul rece ce-mi străbate corpul aducând miresme de departe, încărcate de arome fel și fel…atâtea fructe, doamne ah , atâtea grâne coapte. Voi spectatori proști zburați spre alte lumi…voi vreți actori dansând pe scene calde. Eu vă ofer comori…comori ce ard, ce intră-n suflet și te-mbie. De-ați ști voi că vă îndreptați spre lumi ciudate…și vă privați de orice bucurie. Ah…voi păsări proaste, mi-ați fost cândva admiratori fideli, cântați în cor pe scena vieții mele…și tocmai acum când sunt la apogeu, voi fugiți fără măcar a-ncerca să mă-nțelegeți. Dar eu vă iubesc…și știu că voi nu știți ce pierdeți, așa că las comorile din lumea mea să vă urmeze. Pentru voi am decis să eliberez frunzele odată fidele acestei scene…le-am colorat în mi și mi de nuanțe vii, de roșu, galben, arămiu…stranii nunațe de ruginiu. Și le-am trimis să vă caute și să vă bucure…să vă arate câte frumuseți ați pierdut. Eu nu sunt singur, pe scena mea au apărut acum alte dansuri vesele, alte cânturi de bucurie uitate cândva de mult într-o carte prăfuită. Sunt fructe, grâne sunt poame toate coapte…sunt mi de frunze pale ce plutesc în jurul meu…sunt strigătele de durere ale unor păsări ce parcă au înțeles mesajul meu. Parcă nu mai vor să plece căci lumea aceasta le-a vrajit…dar ele simt că nu mai e loc…scena s-a umplut….iar eu sunt actorul ce învârte totul în mâna sa. Cu mine începe totul…eu deschid povestea, o spun, o cânt, o strig așa cum simt că toți ceilalți vor să o primească. Îi poftesc pe toți pe scena mea…care vor să stea sunt bineveniți…care vor să plece, să plece…noi nu forțăm pe nimeni să guste din fericirea vieții, căci noi avem de toate. Iar cele ce pleacă, proastele…ele nu mai au nimic. Și dansul merge înainte…povestea mea străbate mări și țări. Iar scena…ah…se lasă praful și parcă nu mai e ca ieri. Îl simt mai rece…sa fie oare gheată? Nu…nu vreau să cred că s-a sfârșit. Dar până data viitoare, povestea mea se vrea a fi păstrată în loc de stimă și onaoare…eu nu vreau să îngălbenesc paginile cărtii ce o țin ascunsă de toți…nu…nu vreau să risc să stric nimic. Prefer să închid acum această carte, în schimb la anu jur s-o redeschid.