Pierduta prin vise

[Miss Serenity]

Va multumesc frumos pentru comentarii...intradevar am repetat cam mult numele ei...probabil ca m-a luat valul si nu mi-am dat seama, dar o sa incerc sa evit astfel de greseli pe viitor.
Cat despre punctele de suspensie...intradevar abuzez cam mult de ele...mi-a intrat in reflex de fiecare data cand vreau sa transmit un sentiment de profunzime sa spun asa, sau o pauza in gandurile personajului. O sa incerc sa le mai evit pe viitor dar nu stiu cat o sa reusesc.
Eu sper sa va placa in continuare povestea mea si sa o cititi...si atunci cand este cazul sa o criticati caci sunt deschise la critici de orice gen...nu ma deranjeaza sesizarile facute...defapt ma ajuta sa imi corectez greselile...
Si fara alte comentarii aici este continuarea...care sper sa fie si pe placul vostru:


Capitolul III


Trecusera cateva ore de cand parasise satul natal, fara sa aibe chiar si cel mai mic regret in suflet. Intradevar aveau sa ii lipseasca multi prieteni, in special Shikamaru si Chouji...trecusera prin atat de multe impreuna, ei o acceptasera asa cum era, cu fite si ifose si cateodata se faceau chiar ca nu sunt deranjati de faptul ca ea prelua mereu conducerea echipei zece, sau poate ca nu erau...poate ca ei se obisnuisera cu ea asa si o lasau de bunavoie sa isi faca de cap...pana la urma era fata. Si nu orice fata...toti stiau ca mai bine nu te contrazici cu ea...in final vei avea doar de pierdut.
„Si mai este si Sakura”...hmm...buna mea prietena din copilarie...si totodata cea mai mare rivala a mea.
O expresie de seriozitate ii aparu pe chip, lasand in uitare atitudinea aroganta si plina de superficialitate de dinainte.
„Am facut o promisiune”...si voi face orice imi este cu putinta pentru a o respecta, iar daca nu voi putea face asta in satul meu...atunci raspunsurile vor veni din alta parte.
Continua sa alerge in nestire, lasandu-se prada gandurilor ce o aruncau in trecut. Timpul trecuse peste toti, dar nu la fel. Candva demult, ea era prima intre fete...dar ce se intamplase? Oare cand incetase sa mai detina locul intai? Era intradevar frumoasa, mult mai frumoasa decat alte fete din sat...
„Nici chiar”...pe cine amagesc eu...nu am ramas in urma doar la capitolul lupta. Usor usor fetele alea mici si urate, timide si fara nici o perspectiva au crescut, au evoluat, au devenit puternice si nu numai.
„Hinata”...cand ma gandesc ca nimeni nu o baga in seama, era atat de timida, de solitara, era practic inutila, o fata stearsa ce nu ar fi avut nici o sansa in incercarea de a iesi din anonimat...dar acum, acum timpul a trecut...si a trecut atat de mult si repede...nu mai suntem copii. Iar Hinata nu mai este stearsa. Nu stiu cand si cum dar in momentul de fata este una din cele mai bune luptatoare din generatia noastra. Este atat de puternica si de priceputa in arta manipularii chackrei...ea, tocmai ea care fusese alungata de tatal ei din cauza lipsei de potential. Si daca ar fi numai atat...s-a facut atat de frumoasa. „Cat de aiurea ca sunt nevoita sa recunosc chiar eu lucrul acesta”. Parul ala lung si stralucitor, expresia de bunatate care ii lumineaza chipul in fiecare zi, ambitia ei de a nu ceda...toate acestea au transformat-o peste noapte atat de mult...atat de mult incat practic nu o mai recunosc. „Cand l-am vazut pe Neji la examenul chunin”; nostalgia o cuprinse usor dar aceasta nu ii intrerupse firul gandurilor, poate doar i le incetini...dar acestea se incapatanau sa curga fara voia ei. „Doamne ce patetica am fost”...am incercat sa ii atrag atentia cu frumusetea mea, dar el nici macar nu m-a bagat in seama...si de ar fi fost numai atat. Daca nu plecam cat mai repde de acolo ma alegeam cu o bataie de care nu aveam sa uit usor...nici eu nici camarazii mei pe care ii tarasem dupa mine in acel noroi, asa cum fac de fiecare data. „Ce prieteni buni am”...nici Shikamaru nici Chouji nu m-au abandonat niciodata...au mers inainte in frunte cu prostiile mele si au continuat sa ma sprijine, iar eu drept rasplata i-am bagat in si mai multe necazuri. Si totusi, lasand asta la o parte...acea Hinata lipsita de „orice”, a luptat cu Neji pana la ultima suflare...pana la inconstienta...si chiar si apoi. Eu nu as fi putut niciodata sa fac asa ceva...cu atat mai putin sa ii castig respectul, caci se pare ca Neji o apreciaza cu adevarat pentru valorile ce le ascundea in suflet si care acum s-au revarsat asupra tuturor si ne-a indemnat sa ii acceptam superioritatea in fata multora.
Un zambet firav ii aparu pe fata...stia ca erau multe de spus, dar nu mai conta...esentialul fusese deja demonstrat de propriile ganduri...aceleasi ganduri care pana mai ieri o ridicau in slavi in fata tuturor, pareau sa ii arate acum cat de jos ramasese...cat de infima era pe langa ceilalti...sau celelalte.
„Sakura”...hmm...ea este cea mai surpinzatoare dintre toate. Nu o sa ii spun asta niciodata...probabil oricat as incerca...origoliul nu imi va permite sa raman in urma ei...chiar daca am ramas demult. Nici nu retin cand m-a intrecut...poate a fost atunci in padure cand a riscat totul sa ii apere pe cei doi...a renuntat la parul ei si la toata atitudinea feminina doar sa ii tina in viata. Sau poate a fost atunci cand am luptat la examenul chunin...sau cine stie...poate timpul petrecut in cadrul echipei sapte a maturizat-o. Plecarea lui Sasuke...si toata suferinta indurata. „Sasuke”...doamne baiatul asta a frant multe inimi inca din copilarie...dar parca nici una nu a fost mai afectata ca Sakura de tot ce i s-a intamplat. „E si normal...ce prostuta sunt”...Sakura sufera pentru Sasuke in fiecare zi...la fel cum ar suferi si pentru Naruto...la fel cum probabil as suferi si eu daca Shikamaru sau Chouji ar pati ceva. Nu o sa tin niciodata la Sasuke cum tine ea...eu nu pot sa il inteleg...ea a trecut prin multe cu el...nici nu cred ca mai este vorba de iubire...e ceva mai presus de atat...este dorinta de a-ti salva un prieten...macar de ar aprecia el toate acestea, tot ce fac Sakura si Naruto pentru el. Poate ca de aici a inceput totul...destinul nostru a fost stabilit cand ea a intrat in echipa sapte iar eu in echipa zece. Atunci probabil ca diferentele au aparut intre noi doua...am continuat sa o privesc cu superficialitate...iar acum imi este atat de greu, atat de greu incat nici macar nu imi pot da seama cand si dece am fost depasita. A renuntat la parul ei, si si-a dedicat viata antrenamentelor si prietenilor ei...echipei ei...si totusi a crescut frumoasa...”chiar daca are fruntea lata"...tot este frumoasa...”oare este mai frumoasa decat mine?”...ei bine daca nu mai frumoasa, mai puternica sigur este...mai puternica si mai talentata. Indiferent ca este vorba de o lupta sau despre jutsul medical...ea este cu mult deasupra mea. Am ramas atat de mica in comparatie cu ea...
„Ino...promite-mi ca nu vei pierde niciodata in fata Sakurei, nici in dragoste nici in lupta nici in nimic”.
Rauri de lacrimi incepura sa ii brazdeze usor fata, fara ca macar sa isi dea seama de acest lucru. Amintirile curgeau cu atata fervoare incat lacrimile nu mai puteau fi oprite. Aceste cuvinte o bantuisera din clipa cand le auzise...doar o parte din ultimele cuvinte rostite de Asuma...si poate ca si cele mai importante. Era important sa ii mentina uniti pe Chouji si pe Shikamaru...doar ca aici esuase lamentabil...prin simplul fapt ca nu era nevoie de ea. Cei doi fusesera mereu uniti...cateodata chiar simtea ca in viata lor era in plus...ea nu avea nimic in comun cu ei...doar ii critica si se amuza pe seama lor. De ce ii ceruse Asuma un lucru inutil? Cu siguranta ca fusese doar o incurajare...asta..cat si partea cu Sakura. Nu avea ce sa mai piarda..ea oricum pierduse. Sasuke probabil ca uitase ca pe lumea asta mai exista o fata pe nume Ino care intr-un timp fusese indragostita pana peste cap, aproape obsedata de el...dar probabil ca amintirea Sakurei va ramane mereu scrijelita in inima lui...daca nu ca un sentiment de iubire, atunci ca si prieten cu siguranta ca va ramane...caci mai mult ca sigur Sasuke avea sa o considere pe Sakura toata viata prietena si colega lui si pentru acest simplu motiv el nu avea sa o uite...asa cum o uitase pe ea. Pe rand toti baietii parusera sa se indeparteze de ea...mai mult sau mai putin...fete precum Hinata si Sakura erau vizate...iar ea...desi era frumoasa, ramasese in urma...toti o considerau o amica...mai infumurata cei drept dar o amica. „Frustrant!” Si totusi, expresia dupa fata ei nu era frustrare...era mai mult tristete, nostalgie si poate regrete. „In lupta si medicina” nici nu are rost sa mentionez asa ceva...am pierdut de mult.
Incerca sa isi stearga lacrimile in timp ce alerga in nestire, dar cu fiecare miscare in dorinta de a le indeparta, acestea pareau sa curga cu si mai multa fervoare.
„Cum pot eu sa ii indeplinesc promisiunile facute lui Asuma cand nu sunt in stare nici macar sa ii mai ajung pe ceilalti din urma”
Stiuse tot timpul ca acesta era gandul ce o urmarise adanc in suflet, din ziua in care senseiul ei murise. Dar prefera sa il ignore si sa creada ca motivul insomniilor si al nelinistilor ce ii cuprinsese mintea si sufletul era cu totul altul...si ce era si mai crud era faptul ca nu reusea sa gaseasca „un altul”.
Nu putea trai in satul in care toti erau inaintea ei...nu avea sa ii depaseasca niciodata...oricat ar fi incercat era mult prea slaba, iar daca nu pleca, amintirea acea nu aveea sa ii dea pace.
Toti se evidentiasera pe rand, Naruto „in special Naruto”, Sasuke „in cazul lui nici macar nu aveam la ce altceva ma astept...”, Sakura, Hinata, Shikamaru „doamne cand devenise acest lenes atat de respectat de toti...atat de inteligent...de capabil...ea practic era un copil pe langa el”, ca sa nu mai zic de Chouji „grasul ala...el si-a dat viata pentru prieteni, in timp ce eu eram ocupata cu intretinerea parului si pastrarea siluetei mele perfecte”. Persoane ca Neji, Lee, Tenten „intotdeauna atat de nefeminina si totusi atat de devotata echipei sale si mai ales prietenilor...atat de muncitoare...cred ca m-ar face bucati inainte sa apuc sa fac o miscare”. Akamaru si Kiba, Shino...toti...toti au avansat. Toti au atins un nivel superior mie, iar eu desi sunt in aceeasi generatie cu ei, ma simt ca la academie. „Pana si pustiul ala Konohamaru” el a invatat cum sa stapaneasca Rasenganul la o varsta la care eu inca ma mai ocupat cu studiatul florilor...”sunt mai mult decat patetica”.
Toti au o cale a lor...iar eu nu fac decat sa ii privesc din spate. Am crezut ca daca devin un ninja medical aveam sa fiu mai utila...dar nu am reusit nimic...sunt tot ultima...mereu ultima si mereu buna de inlocuit...nefolositoare.
Trecusera ore de cand gandurile nu ii dadeau pace...dar probabil ca nu mai stia cat ar putea fi ceasul. Notinuea timpului trecuse pe langa ea pe nesimtite...la fel cum facuse in tot acest timp.
-A venit vremea ca timpul sa stea in loc si pentru mine!
Acum nu mai alerga. Statea in picioare si privea hotarata linia orizontului ce se desfasura in fata propriilor ochi. Lacrimile incetasera sa mai curga...nici nu stia cand se intamplase asta...dar important era ca avea o decizie de luat...si nu isi putea pierde timpul cu ganduri „despre ce a fost”.
-Cinci tari...Foc, Apa, Vant, Lumina si Pamant.
-Nenumarate sate...nenumarate posibilitati...dar, care este destinul meu?