Legaturi

[Miss Serenity]

Little Star ma bucur mult ca iti place povestea mea si sper sa continui sa o citesti (asta daca nu ma apuc eu sa scriu tampenii pe aici si in acele momente ti-as da dreptate). Incerc pe cat posibil sa tin cont de critici si sper sa imi mai imbunatatesc descrierea...oricum, nu are rost sa mai zic nimic inainte caci nu vreau sa stric surpriza :P ca sa spun asa...deci aici este continuarea:


Capitolul VI


Privirea ii era atintita pe tavanul alb...si desi parea ca priveste un anumit punct, ochii ei rataceau aiurea pe intreaga suprafata incercand intr-un fel sa isi gaseasca linistea. Trecusera cam zece minute de cand, deznadajduita, se lasase prada gandurilor flamande ce cautau sa o traga inapoi precum o gheara infioratoare...incercand parca sa o rupa din lumea ei si sa ii arate adevarul...singurul adevar crud...totul se terminase...trebuia sa accepte moartea. Dar in acele momente de deznadejde, privirea ei obosita cazu pe masuta de langa fereastra. Era intuneric, astfel ca nu putea observa nimic in camera. Putea cel mult sa distinga cateva forme precum masa, scaunul...poate fereastra si bineinteles patul pe care statea complet ravasita.
Ploaia continua sa cada cu putere, iar in curand un fulger lumina intreg cerul, urmand ca la cateva secunde sa se auda zgomotul ce o readuse la realitate. Doar o clipa...atat durase...dar fusese mai mult decat suficient. Pentru o clipa intreaga camera se cufundase in neant, iar lumina orbitoare paru sa lumineze doar masuta ce se afla in dreptul geamului. Si acolo era si raspunsul ei.
Se ridica din pat, cuprinsa parca de noi forte, si se apropie de masuta. Nu avea nevoie de lumina, nu avea nevoie sa caute disperata...stia foarte bine pentru ce se dusese acolo...caci mana ei taie intunericul dintr-o singura miscare si ridica carnetelul ce paruse aruncat in uitare pana in acel moment de revelatie.
Un nou fulger taie cerul...si un nou zgomot se auzi...dar acum masuta fu la randul ei aruncata in abis. De data aceasta frantura de lumina cuprinse doar un zambet triumfator. Pret de o secunda paru ca nimic in acea camera nu mai exista...decat acel zambet sfidator...acel zambet care demonstra inca o data ca destinul nu vrea ca ea sa accepte moartea...nu vrea ca ea sa uite totul la fel cum au facut ceilalti...sperante sunt...si daca nu vor mai fi pe lumea aceasta, vor ramane mereu in inima ei...acolo sperantele nu vor pieri niciodata, si cat timp va trai va putea trece peste orice obstacol...acela era momentul in care se simtea mai puternica ca oricand si chiar in acele clipe isi duse usor o mana la inima si isi jura in sinea ei ca il va descoperi pe cel care i-a rapit sora din aceasta lume, iar atunci cand il va gasi...
-Hmmm...unele lucruri sunt periculoase sa le spui chiar si in ganduri.
Vocea ei trada sarcasmul si totodata siguranta de sine...avea un tel, si nu avea sa se dea in laturi de la nimic pentru a-l atinge.
Acum noaptea grea putea sa se lase usor peste toti...peste oras...peste camera...peste lume...peste ea...caci rasaritul avea sa aduca cu el noi perspective, noi inceputuri si un ideal ce se cerea a fi atins mai inainte de orice.
-Cred ca ar fi timpul sa ma bag la somn...a fost o zi lunga...
Vocea ei cristalina se auzi in incapere precum o soapta...acum parca nu i se mai parea ciudat sa vorbeasca singura...nici ei, si nici celor doi ce ascultau cu atentie din spatele usii, incercand sa prinda franturi din obisnuitele ei monologuri.
Inca cinci minute trecura dar acum nu se mai auzea nici un sunet.
-Probabil ca doarme...
-Probabil ca asta ar trebui sa facem si noi.
-Nu-mi spune ca nu esti curios...
In loc de raspuns Daiko schita un zambet placut si o trase mai aproape de el.
-Nu cred ca e timpul pentru asa ceva.
Ayame parea mai mult decat serioasa, iar Daiko observase acest lucru deasemenea, dar ceea ce nu stia ea era faptul ca el zambise dintr-un cu totul alt motiv.
-Eu cred ca plec acasa.
-Poftim?
Acum parea de-a dreptul surprinsa, caci daca prima data crezuse ca Daiko isi dorea sa continuie discutia, mai mult sau mai putin, in camera lor, acum nu putea intelege dece el vrea sa plece.
Acesta observa schimbarea din glasul ei si de asemenea cand ii privi fata, observa acea expresie de nedumerire care cerea neaparat un raspuns...o cunostea prea bine ca sa stie ca nu va ceda cu una, cu doua.
-Nu credeam ca iti pasa prea mult...atat de mult cat sa asculti pe la usi...in speranta ca nu va face vreo prostie.
-Nu trage concluzii pripite iubitule...amandoi am fost de acord sa venim.
Avea dreptate...si stia ca o contradictie cu ea in aceste momente ar fi reprezentat un esec total.
-Oricum...eu plec...si cred ca si tu ai altceva de facut.
Accentuase intentionat ultimul cuvant, lasand-o pe Ayame sa isi dea seama singura despre ce vorbeste...si asa cum se asteptase...Ayame consimti surazand.
-Atunci, la revedere.
Se ridica pe varfurile picioarelor si il saruta jucausa dupa care se propti cu o mana in perete si il urmari aruncandu-i priviri pline de subinteles...asteptand in acelasi timp ca el sa se retraga.
Daiko zambi usor si scapa un oftat fara sa isi dea seama dupa care se indeparta usor de ea, mergand cu spatele, incercand sa nu o piarda nici o secunda din ochi.
Intr-un final Daiko pleca iar Ayame rasufla usurata.
Deschise usor usa si intra in camera. O cunostea foarte bine asa ca nu avea nevoie sa aprinda lumina ca sa isi dea seama unde este patul.
Ploaia incetase, iar razele lunii se aratau acum triumfatoare printre norii rasfirati, imbratisand pamantul si trimitandu-si aievea cate o raza peste patul in care cele doua fete dormeau imbratisate.