Duel: Savarina Ali, She and Little M [ Runda a doua in desfasurare ]

[She]

Deeeci oameni buni si rai (sau nu), here I am. In general obisnuiesc sa ma autocritic, dar de data asta voi decideti so I'll just shut up. : d Succes Alina, succes Miruna, succes mie : )). Sper sa va placa. Nu sunt prea mandra de poveste, dar nici groaznica n-o fi. ; )) Asadar lectura placuta!

[center]Sens unic[/center]

Credem că le ştim pe toate. Poate avem principii, convingeri, idei preconcepute, dar, în realitate, nu vom cunoaşte cu adevărat un lucru decât după ce îl vom înfrunta. Astfel, uneori mă întreb dacă nu e cumva mai bine să nu ştii adevărul.
După un an întreg, încă treceam zilnic pe-acolo şi lăsam lacrimile să cadă; mă alinau şi mă cutremurau în acelaşi timp, cu un impact pe care de multe ori nici nu l-am înţeles. Uneori îi auzeam vocea sau respiraţia grea, sleită de efortul pe care îl depunea mai mereu. Alte ori aveam impresia că disting scrâşnetul roţilor pe asfalt, prin tumultul urban specific ce îmi provoacă, de multe ori, dezgust. Un astfel de zgomot era liniştitor şi, de multe ori, făceam compromisuri cu mine însămi doar ca să-l aud. Mergeam pe terenul de curse, deşi ştiam că doar voi readuce suferinţa, mânată însă de iluzia că, într-un fel sau altul, el va fi acolo.
Alte ori doar stăteam pe plajă şi priveam marea. Marea ... e ca mine. Aparent paşnică, chiar lirică prin valurile ei, dar sălabtică şi misterioasă în adânc. Într-o astfel de zi, una de toamnă, pustie şi nu prea însorită, pe când stăteam pe dig şi îmi asumam un moment de descărcare, am auzit o voce venind din spatele meu.
- Bună, zise băiatul din spatele meu. Ăăă, scuze, adăugă aproape şoptit când îmi zări lacrimile rămase pe obraji.
L-am privit pe cât de bine am putut printre genele încărcate, apoi mi-am şters obrajii cu mânecile hanoracului. Acesta s-a aşezat lângă mine şi i-am putut observa şuviţele castanii şi ochii albaştrii, pielea albă, aparent catifelată şi buzele trandafirii, subţiri, exact ca ale lui. Am crezut că voi începe din nou să plâng, dar poate că îmi epuizasem toate resursele de lacrimi, pentru că în schimb am început să gâfâi şi să tremur până ce m-am calmat definitiv.
- Ce s-a-ntâmplat? mă întrebă, fără să pot distinge emoţiile ce îl cuprinseseră vorbindu-mi.
Am încercat să-i răspund, să îi explic, să spun ceva, orice. Dar n-am reuşit să scot niciun cuvânt şi cred că pentru un minut sau două am stat complet nemişcată, cu ochii închişi. Când l-am privit din nou voia să-mi zică ceva, dar l-am întrerupt printr-un semn şi, în schimb, am vorbit.
- Cine eÅŸti? m-am auzit rostind.
- Numele meu e Christian, dar poţi să-mi spui Chris. Locuiesc acolo, îmi spuse, indicându-mi o casă de lângă plajă. Te văd venind zilnic aici. Plângând.
Vorbea rar, avea o voce joasă, caldă, puţin răguşită şi mă privea drept în ochi, mă săgeta şi mă constrângea să îi răspund fără măcar să îmi pună vreo întrebare. Cu toatea astea, îmi inducea o stare de confort.
- Mă cheamă Leona, i-am zis.
- Bine atunci, Leona, ce s-a-ntâmplat?
Era dimineaţă, soarele era încă în spatele norilor, o ceaţă groasă venea din larg. Auzeam cum valurie se frâng izbind digul, şi puteam simţi căldura corpului său la doar câţiva centimetri de mine. Îşi rezemase braţele de piatra udă, în jurul meu, mă ţinea captivă într-o închisoare, în fond, nu chiar atât de neplăcută.
I-am povestit totul. I-am povestit despre Daniel, care îşi pierduse viaţa conducând o maşină de curse. Era tânăr, nu conducea nici de trei ani. Era cea mai importantă persoană din viaţa mea, îmi era ca un frate, avea grijă de mine. Acum, că nu îmi mai e aproape, îi simt îmbrăţişările mai apăsate ca niciodată, îi aud râsul precipitat, strident, molipsitor. Uneori, noaptea, când nu puteam dormi, mă gândeam atât de mult la el încât ajungeam într-un punct în care începeam să vorbesc cu el. Foarte târziu îmi dădeam seama că el defapt nu e acolo, şi atunci mă opream deznădăjduită. Îmi amintesc cum îmi spunea mereu că, atunci când voi fi majoră, adica peste nu prea multă vreme, mă va ajuta să învăţ să conduc; era atât de încântat cănd spunea acest lucru, vocea îi tremura şi ochii parcă îi sclipeau. Mă întreb cum de nu observasem aceste lucruri până atunci.
Chris mă privea concentrat. Pornind încă de la ochi, părea un mecanism foarte complicat. La ce se gândea? Ce se întâmpla în acel sălaş interzis mie? Nu îmi vorbea, probabil că nici el nu ştia ce ar fi trebuit să zică. Adevărul e că tăcerea lui mă înnebunea. Mi-aş fi dorit ca lucrurile să nu fi stat aşa, mi-aş fi dorit ca motivul pentru care ne aflam faţă în faţă să fie altul, aş fi vrut să îl cunosc, să îl aud vorbindu-mi despre tot felul de lucruri.Pendulam între a mă descărca povestindu-i în continuare despre Daniel şi a lăsa totul la o parte pentru a-mi petrece timpul cu el într-un mod cât mai normal.
- Nu ştiu ce să-ţi spun...
Odată cu aceste cuvinte îşi coborî privirea şi păru concentrat asupra propriilor gânduri. Pentru un moment, am avut impresia ca se pierde în peisaj, că e înghiţit de valuri, de ceaţă, că se scufundă în nisip. Am tresărit, speriată de gândul că, doar clipind, el ar putea să dispară.
- Eu trebuie să plec, i-am spus când am simţit că nu mai e nimic de zis.
- Să te conduc? mă întrebă, oferindu-mi un fior pe şira spinării.
- Nu, nu-i nevoie! i-am răspuns categorică. Ne mai vedem.
Şi cu asta, m-am ridicat şi m-am îndepărtat de el, chinuindu-mă să mă stăpânesc, să nu o iau la fugă şi să nu mă uit înapoi.

[center]*[/center]

Am închis uşa după mine şi mi-am urmat rutina prea bine cunoscută. Am sărit peste masa de prânz, m-am dus direct la geamul la care obişnuiam să pierd timpul în astfel de după-amiezi, m-am aşezat pe scaunul de lângă el, am încercat să mă acopăr cât mai mult cu perdeluţa vaporoasă ce îl mărginea şi am început să mă gândesc la tot felul de lucruri.
Mai întâi, am devorat apariţia lui Chris. Ce era cu el, cine era? De ce apăruse aşa, deodată? Aş fi vrut să revăd tot ce se întâmplase în acea zi până atunci, dar imaginea lui mi se blocase în minte. Pentru un moment, chiar am avut impresia că încă e în faţa mea, cu mâinile de-o parte şi de alta-mi, atât de aproape încât o şuviţă de-a mea dansa în respiraţia lui caldă şi atât de profundă încât mă fascina. Şi totuşi… Posibil să nu fi fost doar fascinaţie? Posibil să fie un soi de admiraţie, de dependenţă, de simpatie? Posibil să fi fost atât de necugetată încât să mă îndrăgostesc? Probabil. Dar putea fi doar o iluzie. Aveam nevoie de cineva de care să mă agăţ, cineva pe care să îmi revărs lacrimile, o scuză, o cale spre vindecare. Ar fi putut Chris să îmi redea speranţa? Sau asta se întâmplă doar în filme? Puteam avea încredere în el? Ceva era, oricum, schimbat; după cele întâmplate, Chris a fost primul în care, privindu-l, nu l-am zărit pe Daniel.
Cu toate astea, un sentiment de îndoială nu îmi dădea pace; de parcă nimic nu fusese real. De parcă în acea zi, trei lumi înainte cu totul paralele se ciocniseră şi provocaseră un declic pe care nu eram sigură dacă ar fi trebuit să-l opresc. Lumea mea, lumea lui, şi lumea în care, prin absurd sau nu, noi doi eram împreună.
Şi atunci mi-am amintit că nici pe Dan nu aş fi crezut vreodată că-l voi întâlni. Venise să dea autografe, ha! Ce fel de glumă mai e şi tipul ăsta? mi-am zis eu atunci. Una care mi-a înseninat viaţa, am aflat mai târziu. Şi unde era el acum? Cum aş fi putut vreodată să mă obişnuiesc cu înexistenţa lui? Cel mai greu îmi era să accept că orice-aş face, el nu se va întoarce. Atât de greu încât, până atunci, nu reuşisem. Profitam de fiecare amintire cu el pe care o înhăţam din multele de care dispuneam, dându-mi iluzia că, măcar pentru o secundă, îl voi avea din nou.
În acea după-amiază am revăzut momente pe care le speram uitate pentru totdeauna.

[center]*[/center]

Gălăgie. Steaguri, bucăţi de pânză pictate în tot felul de culori si inscripţionate cu diverse texte, până şi ambalaje, pungi sau pălării, toate au izbucnit deodată provocând o avalanşe, acompaniate de strigăte şi de mormăieli isterice.
Am fost confuză câteva secunde, dar ştiam ce se întâmplase. Nu pe el îl aclamau, el ieşise pe locul doi. Dar eu, eu pe el îl aclamam.
După cursă, m-am dus la el; chiar îmi doream să îl felicit şi, în ciuda transpiraţiei ce i se prelingea pe tâmple şi a pieptului ce palpita, asaltat de inspiraţii sacadate, îmi părea nepământean, măreţ, minunat.
- Daniel! l-am strigat, cu răsuflarea aproape tăiată. Ai fost magnific, felicitări!
Şi în timp ce lista laudelor continua, mi-a aruncat o privire piezişă, în care însă am zărit o furie reţinută tipică lui.
- Oh, lasă-mă! mârâi el. Nu ştii nimic…
Cu aceste cuvinte trecu pe lângă mine, umerii noştri făcând un contact dureros.

[center]*[/center]

Am împins uşor uşa şi am auzit parchetul scârţâind sub greutatea mea. L-am zărit rezemat lângă fereastră, cu ochii aţintiţi asupra unui punct exterior, cu părul răvăşit, acoperindu-i faţa, mascând nişte cearcăne adânci.
M-a auzit când am intrat, s-a întors brusc către mine, atât de brusc încât aproape că m-a speriat. Nu mai era nimic din ce fusese altă dată, se transformase într-o epavă – ruginit, străveziu, fantomatic.
- Ce vrei? mă întrebă, buza inferioară tremurându-i.
- Eşti bine? i-am vorbit şi eu, regretând însă imediat dupa aceea.
Bine-nţeles că nu era bine.

[center]*[/center]

Pornind încă de la scaunul pe care stătea cu capul în mâini şi cu spatele încovoiat, umbra lui se prelingea pe parchet până la picioarele mele, îmi conducea privirea către el. Trupul său părea şifonat, mâinile şi picioarele îi tremurau parcă gata să se fărâme, iar umbrele care străbăteau camera picau din când în când peste el, părând să vrea să îl înghită.
- Daniel...
Drept răspuns nu am primit decât câteva gemete disperate, câteva lacrimi isterice căzute pe podea.
- O să fie bine!
Aş fi vrut să îl ajut, dar eram neputincioasă şi din această cauză unele cuvinte pur şi simplu nu căpătau formă. Îmi era chiar ruşine să stau acolo lângă el şi să îl văd cum se distruge, să stau şi să nu fac nimic. Dar mai presus de ruşine, mă durea. Mă durea să văd cum dintr-o nedreptate, o parte din viaţa lui îi scăpa printre degete.

[center]*[/center]

Deodată am tresărit şi am început să gâfâi, de parcă tocmai m-aş fi eliberat din adâncurile unei ape. Mai multe imagini au început să se deruleze haotic în mintea mea; unele cunoscute, altele mai puţin, dar toate atât de bizare încât am preferat să le consider străine. Imagini cu el, imagini de la locul unui accident, imagini neclare, acompaniate de voci îndepărtate. Secvenţe în care un bărbat înalt, bine făcut, îmbrăcat într-un halat alb... Da, un doctor. Imagini în care un doctor îmi vorbea despre el. Imagini în care mai multe persoane se certau, se răneau, îşi aruncau ţipete şi plânsete. O femeie… Mama lui? Secvenţe în care o femeie încerca să îl oprească. El era furios. Şi hotărât. A rănit-o. Imagini dezordonate, imagini pe care încercasem să le alung. Dar acum reveniseră, şi se învârteau vijelios în capul meu, dându-mi o durere de cap şi o stare de confuzie.
De îndată ce am reuşit să le pun cap la cap, un fior mi-a pătruns tot corpul, mi-am simţit obrajii reci şi degetele tremurânde. Fragmente din acea parte a vieţii lui pe care nu voiam să mi-o amintesc îmi reapăruseră în memorie. Da, acum ştiam. O boală. O boală şi o ambiţie stupidă, dar totuşi măreaţă. O cursă, un accident. O ambulanţă. Într-un fel sau altul, reuşisem să neg toate aceste aspecte, care acum se revărsaseră asupra mea, înecându-mă.
“Nu mai poţi participa la curse.” Da, aşa spusese medicul. “Nu vrem ca boala să se extindă, iar acesta ar fi un efort mult prea mare.” Ne vorbise şi în acest timp Daniel stătuse nemişcat, cu ochii larg deschişi, pierduţi, tremurând. Deodate se ridicase, scaunul său provocând un zgomot infernal, şi îndrugase probabil toate gândurile ce îi străbătuseră în acel moment mintea. Apoi cuvintele se transformaseră în urlete, care într-un final se restrânseră în el, care se trânti din nou pe scaun, cu capul în mâini.
“Nu vrem ca boala să se extindă ... sau mai rău.”

Pe obraji au început să-mi cadă lacrimi şi gura îmi tremura în încercarea de a rosti ceva. Hohote şi ţipete au fost singurele sunete pe care le-am putut reda.
- Ce se întâmplă? Cineva să facă ceva, am auzit vorbindu-se în jurul meu.
Cineva venise lângă mine; nu i-am văzut chipul. Am vrut să plec, să fug de-acolo, dar m-am oprit chiar de la primul pas, răpusă de o durere puternică de cap şi de un păienjeniş de umbre căzut în faţa ochilor mei. Genunchii mi s-au înmuiat şi totul a dispărut în jurul meu, ultimul lucru pe care mi-l amintesc fiind vocile mai multor persoane în apropierea mea.

[center]*[/center]

M-am tezit pe un pat de spital, deşi îmi aminteam că îmi recăpătasem cunoştiţa cu mult înainte. Eram într-o încăpere mică şi murdară, în care aerul era îmbâcsit şi îmi îngreuna respiraţia. În timp ce îmi plimbam privirea pe pereţii salonului, am auzit uşa deschizându-se, însă la început nu am văzut cine a intrat, uşa fiind în capătul unui mic hol.
În câteva secunde l-am zărit pe Chris.
- De unde ai ştiut că sunt aici? se auzi vocea mea suspicioasă.
Nu îmi răspunse.
- Cine ţi-a zis? am insistat, simţind cum sângele mi se adună în obraji.
- Leona, eu... Ştiam că... Ştiam că stai la orfelinat. Te-am văzut acolo.
Câteva lacrimi mi s-au adunat sub pleoape şi mi-am întors capul, jenată.
- Îmi pare rău pentru tine, îmi zise el, apropiindu-se şi întinzând o mână către mine.
M-am ferit şi de mâna şi de privirea lui.
- Abia aştept să plec de acolo, am spus printre dinţi. Scuze că nu ţi-am zis. Nu credeam că ai fi înţeles, am mai zis, de această dată cercetându-l întrebătoare, de parcă aşteptam să mă contrazică.
- E în regulă, a răspuns el şi s-a aşezat pe un scaun de lângă pat.
Am privit amândoi pe fereastră, dar în scurt timp m-am întors către el, sperând că e prea concentrat ca să mă observe.
Ce avea să facă în continuare? Va pleca? Mă va părăsi de parcă aş fi fost un monstru sau ceva asemănător? La ce se gândea? Era trist, supărat? Ce urma să se întâmple? Aveam să-l uit, vreodată, pe Daniel? Poate că nici nu trebuia să îl uit, poate că trebuia doar să mă obişnuiesc, să accept că el nu se va mai întoarce.
Chris oftă. Ultimele lumini ale apusului se răsfrângeau în jurul lui, în părul lui, îi proiectau umbra pe perete. Trebuie să recunosc că era frumos. Îmi amintea de Daniel prin atitudinea statornică pe care o impuneau amândoi, dar era mult mai calm, mai gânditor. Un zâmbet foarte slab conturat i se zărea pe chip; un zâmbet misterios.
M-am întors din nou către fereastră şi, la amintirea lui Dan, am început încă o dată să plâng. Chris s-a întors către mine şi a venit mai aproape, m-a îmbrăţişat, iar eu mi-am rezemat capul de umărul lui.
- Scuze că-ţi voi zice asta chiar acum, începu el. Îmi închipui că nu sunt exact cuvintele pe care ai fi vrut să le auzi, dar plângând n-o să-l aduci înapoi. Nici plângând, şi nici în alt fel. E ca un drum cu sens unic. Lui i-ar fi plăcut să îl numeşti astfel, aşa-i? Nu poţi decât să speri că e într-un loc mai bun.
M-au emoţionat cuvintele lui. Oricât de dure ar fi fost, erau adevărate şi ştiam că sunt rostite cu intenţii bune.
Pieptul său era cald, îmi prindea bine să îl simt atât de aproape. Câteva şuviţe din părul lui îmi gâdilau fruntea şi îi puteam simţi respiraţia aroape de gâtul meu. Buzele sale mi-au atins părul, undeva aproape de creştet, dându-mi un fior.
- Ce o să faci acum? l-am întrebat eu, desprinzându-mă din îmbrăţişare. O să fugi, acum că ştii de unde vin?
- Normal că nu, îmi răspunse fără nicio reţinere. Dacă n-aş fi avut un motiv întemeiat, aş mai fi venit la tine atunci, pe plajă?
- Şi acel motiv e... ? am întrebat, înălţându-mi sprâncenele.
Drept răspuns, mă trase aproape de el şi mă sărută. Clasic. Şi totuşi, în acel moment, ce îmi păru veşnic, mii de artificii mă străbătură. Şi apoi doar stătu şi mă privi, oferindu-mi probabil cel mai sincer zâmbet pe care îl văzusem. Atunci, Daniel era undeva departe, după cum îmi spusese şi Chris şi după cum îmi plăcea să cred, într-un loc mai bun, ştiam, sau mai bine zis simţeam, că lucrurile aveau să se îndrepte, şi eu însămi eram o altă persoană.

___________

Edit si scuze de off: de ce majoritatea lumii pune 'duel: cutarescu vs. cutareasca' ? Nu e clar ca e duel? Doar suntem la sectiunea de dueluri. : ))

Inca o data succes celorlalte participante! > : d <