27-08-2010, 10:02 PM
N-aş fi crezut că voi deschide un thread cu one-shots, dar uite că s-a întâmplat... Motivul principal pentru care am decis să-mi postez poveştile este pentru că vreau să-mi îmbunătăţesc stilul şi sper că o să am parte de sfaturi. Nu mă deranjează critica, atâta timp cât este constructivă şi mă ajută.
Limită de vârstă nu am pus la titlul deoarece poate nu toate poveştile o să aibă nevoie de una[ dacă va fi cazul de aşa ceva, voi menţiona asta].
A, să nu uit... Am mai postată şi pe un alt site povestea, aşa că nu vrea să se considere plagiat* consider că este bine să menţionez asta, nu vreau să mă trezesc cu surprize mai târziu*.
Deci, acestea fiind spuse, uitaţi prima creaţie...
Se lasă pe vine, lent, în cel mai inconfortabil scaun posibil. Ochii i se plimbă alene la persoana din spatele tejghelei şi o priveşte parcă surprinsă de prezenţa insistentă. Abia când aceasta murmură un plictisit " Cu ce vă servesc? " , tânăra îşi concentrează atenţia asupra ei, trezindu-se cu totul din scurta reverie.
- Cafea neagră, vă rog.
Vocea îi era joasă şi răguşită din cauza lipsei de comunicare. Prefera limbajul semnelor; întotdeauna îl preferase. Îi era mult prea lene să vorbească cu cineva şi considera că nu merita efortul; încă nu găsise o persoană demnă de a fi luată în seamă şi avea mari dubii că o va găsi curând. Scotoceşte câteva clipe prin buzunarul jachetei spălăcite şi scoate o sută de yeni pe care-i întinde monoton chelneriţei, după care îşi ia în mână ceaşca minusculă şi gustă hotărâtă din lichidul maroniu. Nu era excelentă, ba chiar din potrivă, era o cafea ieftină cu gust de apă chioară; trebuia să-şi facă o notă mintală să nu mai ceară niciodată cafea la un local de pe la periferie -ceaiurile erau mai gustoase acolo. Dar nu putuse să-şi comande ceva atât de liniştitor şi cald, mai ales acum când urma să se întâlnească cu " duşmanul" . De ce naiba nu fusese în stare să-şi ţină gura închisă în legătură cu întâmplarea? Doar ştia perfect că termenul de "cea mai bună prietenă" s-a pierdut cu totul în societatea de azi.
Expiră lung, încet, încercând să se calmeze, după care îşi aruncă ochii asupra unui ziar răzleţ, pătat cu ceva roşu, care-şi găsise loc exact sub mâna ei. Scanează neinteresată prima pagină, având de gând să ignore titlul uriaş scris cu caractere îngroşate: " Panică în rândul oamenilor de afaceri din Tokio" . Totuşi, nu se poate abţine să nu citească măcar primele câteva rânduri: " Un criminal în serie îngrozeşte lumea bună a Japoniei. Acesta a reuşit să ucidă, în mai puţin de două luni, trei dintre cei mai de seamă moguli ai afacerilor imobiliare. Vinovatul s-a dovedit a fi atât de iscusit încât nu a lăsat anchetatorilor niciun indiciu cu privire la posibila sa identitate. Şeful poliţiei... " Banalitatea explicaţiilor ce urmează o fac să se oprească, însă reciteşte din-nou propoziţiile pentru a alunga puţin din plictiseală. Brusc, simte o mână rece pe umăr care-i trimite fiori prin tot corpul şi o fac să tremure.
- Domnişoara Phantomhive, bănuiesc.
Capul i se ridică prompt şi cu o mişcare dureroasă se întoarce spre dreapta. Acolo, într-un costum negru, confecţionat dintr-un material mat, stătea un bărbat până în treizeci de ani cu o servietă voluptoasă în mână.
Pupilele i se plimbă lent de la palma palidă şi îngheţată care-i atingea pielea, la gulerul cămăşii imaculate şi refuză cu vehemenţă să-şi continue cercetarea mai sus, în zona feţei. Abia când simte mirosul înţepător de tutun ochii săi mari şi căprui se ridică şovăitor spre bărbia uşor ascuţită, spre buzele pline şi roşii care îmbrăţişau cu iscusinţă capătul ţigării şi care erau arcuite într-un zâmbet maliţios. Nasul îl avea drept şi trufaş, pomeţii aproape albi şi frumos conturaţi, iar ochii verzi abia se distingeau de după bretonul care-i încadra chipul şi care se potrivea ca o mănuşă cu părul destul de lung, grizonat, de un negru cu vagi reflexii albăstrui. Trăsăturile păreau uşor feminine, însă nu afectau cu nimic aerul masculin care emana puternic din prezenţa sa.
Poate dacă nu ar fi ştiut cauza pentru care el se afla acolo şi poate dacă nu l-ar fi detestat dinainte, ar fi putut afirma cu cea mai mare tărie că era, indubitabil, un bărbat extrem de chipeş şi atractiv. Dar dat fiind circumstanţele, şi-a păstrat netulburată masca detaşată care-i oferea un aer de absenţă totală.
- Da, pot să vă ajut?
La vorbele tinerei, surâsul i se lărgi şi mai mult.
- Numele meu este Alexander Payne şi sunt psihiatrul angajat de prietena dumneavoastră. Dar presupun că ştiţi deja acest lucru, domnişoară Phantomhive.
- Chrome... Puteţi să-mi spuneţi Chrome.
Bărbatul a dat aprobator din cap, după care i-a făcut semn spre o masă din fundul localului, ascunsă parţial în umbră. Lăsând să-i scape o gură de aer pe care nu realizase că o reţinuse atât de mult timp, îşi luă cu grijă ceaşca şi-l urmă îndeaproape. Eram mai înalt cu aproape un cap decât ea, iar spatele său lat o ascundea cu totul. După ce s-au aşezat fiecare pe fotoliile prăfuite, faţă în faţă, bărbatul a început discuţia:
- Bănuiesc că ştiţi de ce mă aflu aici şi nu în mijlocul cabinetului meu. Această întrevedere trebuie să fie confidenţială şi discretă, după cum a menţionat prietena dumitale, aşa că am preferat să aibă loc într-un mediu familiar dumneavoastră.
- Da, sunt conştientă de asta.
- Bun atunci... Ce-ar fi să trecem peste introducere şi să-mi povestiţi cele întâmplate.
Şi, spunând asta, îşi stinge ţigara, scoate pachetul şi cu o mişcare rapidă aprinde alta.
Aşezându-şi gânditoare mâna la tâmple şi încruntându-se vizibil, femeia îşi începe istorisirea.
" Hei, hei Chrome... Ce mai faci? Nu te-ai săturat să lâncezeşti pe podea? Sau poate ţi-a venit tocmai acum inspiraţia şi eşti în extaz? "
Vocea ascuţită şi enervant de voioasă răsună puternic în atelier, însoţind cu acorduri melodioase fiecare cuvânt. Privea neclintită de pe ultimul raft, aproape de tavan, cu ochii de porţelan sclipindu-i frenetic. Restul păpuşilor, aşezate pe nivelurile mai joase, şuşoteau indignate, fără însă a-şi expune audibil nemulţumirea. Într-un final, una dintre ele, îmbrăcată într-o frumoasă rochie victoriană, se adresează celei de deasupra:
" Lys, termină! Nu am chef să fim certate din cauza ta. Mai bine ai fi recunoscătoare că încă te mai păstrează, obraznică ce eşti! "
Păpuşa nu o ia în seamă şi-şi continuă monologul...
" Hei Chrome... Ştii că Aileen o să te trimită la doctorul de nebuni? Hi hi, o să te îmbrace frumos, în alb şi o să te închidă în camera cu pereţi moi, iar doctorul o să te viziteze. Oare cum a spus că-l cheamă? ... A-lex-an-der... Alexander! "
După care brusc tonul vesel se topeşte, iar în locul său apare altul; rece, periculos, plin de ura.
" Ascultă Chrome: dacă cineva îndrăzneşte să se atingă de noi, o să am personal grijă să dispari cu totul de pe faţa pământului. Nu uita că Zehel abia aşteaptă să faci o mişcare greşită şi să-ţi ia sufletul; a spus că e delicios. Deci ai face bine să-ţi ţi gura închisă ca să nu trezeşti suspiciuni; urăsc când Zehel ne ia proprietarii. "
La auzul numelui, tânăra îşi ridică speriată ochii şi priveşte cu teamă portretul de deasupra uşii. Ochii lui albaştrii îi întâlnesc pe ai săi şi simpla combinaţie de culori pastel o face să tremure incontrolabil. Nu suporta să-l privească, nici măcar ca şi pe un amestec iscusit de nuanţe pe care ea- o Doamne Dumnezeule, ea! - îl pictase la prima întrevedere. Pe cât o înspăimânta acum, pe atât o fascinase la început, cu farmecul şi aura malefică din jurul lui. Când i-l arătase, Zehel o privise scurt şi parţial surprins, după care o cuprinse în braţe, rostind slab un " Mulţumesc " gâtuit. Fusese întâia şi singura dată când îl atinsese şi încă mai păstrează şi acum, în străfundul inimii, tresărirea şi căldura corpului său. Dar atunci fusese naivă şi proastă; nu putuse concepe pericolul şi costul pe care chemarea lui Zehel îl reprezenta. Şi sufletul ei, bietul ei suflet care palpa cu zvâcniri furioase între degetele sale... Va păstra mereu în memorie râsul răutăcios care venise odată cu aflarea adevărului; pe atunci îl percepuse ca o sabie cu tăişul ascuţit, înconjurat de şocul electric al crudei realităţi.
Prosopul care o acoperea şi care absorbise apa rece a duşului căzu brusc când tânăra se ridică în picioare, sprijinindu-se cu un tremur în mâini. Genunchii nu puteau să-i susţină prea bine greutatea şi dădeau să cedeze la fiecare pas. Mai mult târându-se ajunsese în cele din urmă la masa rotundă din centrul încăperii care se zgudui periculos când palmele sale făcuseră contact cu lemnul neşlefuit.
" Hei, hei Chrome... Ce mai faaaci? "
Lungise până la refuz vocala "a", arătându-şi, într-un mod uşor subtil, dispreţul pentru singura fiinţă din cameră care avea nevoie de o inimă care pulsează. Încărcată subit de o energie bizară, tânăra apucă cu repeziciune cuţitul şi aruncă o privire duşmănoasă păpuşii de porţelan.
- Taci din gură! - după care păşi lent spre uşă, ca o felină ce-şi urmăreşte prada- Nu-mi pasă... Nu îmi mai pasă de Zehel şi de voi şi de stupidul acela de contract! Iadul este nimic pe lângă locul ăsta mizerabil.
Prinde hotărâtă în palmă rama arămie a tabloului şi, ridicând cealaltă mână, străpunge cu putere pânza firavă. Se simţea bine în nebunia ei; liberă, liniştită, împăcată. Ştergea totul, tot ceea ce au reprezentat zece ani, ele şi el. Dispărea...
Bărbatul nu şi-a luat ochii de la ea pe tot parcursul discursului, în timp ce Chrome îşi masa încet tâmplele, muşcându-şi nervos buza de jos din care ţâşnise un firicel de sânge pe la jumătatea poveştii. Eliberând printre dinţi un ultim fum, Alexander stinge ţigara şi, ridicându-se calm în picioare, porneşte spre ieşire. După câţiva paşi se opreşte însă şi, întorcându-şi ochii verzi spre tânăra care privea fix ceasul din colţ, îi spune:
- Ştii... Eşti de-a dreptul ţăcănită.
Vorbele nu o mişcară câtuşi de puţin, ba chiar nu dădea semne că le-ar fi auzit măcar. Atenţia îi este proiectată cu totul asupra prezenţei din spatele său şi i se face pielea de găină la vederea pletelor lui aurii care se unduiau încet peste umărul ei. Îi simte buzele pe lobul urechii şi închide ochii pentru a savura momentul; a doua atingere.
- Nu-ţi pasă, deci...
Ştiu, am folosit nume din anime, dar nu m-am putut abţine* îmi plac foarte, dar foarte mult*
Well, cam asta a fost... Sper că va făcut plăcere să citiţi şi aştept păreri[ bune, rele, cum or fi].
Ja'
Limită de vârstă nu am pus la titlul deoarece poate nu toate poveştile o să aibă nevoie de una[ dacă va fi cazul de aşa ceva, voi menţiona asta].
A, să nu uit... Am mai postată şi pe un alt site povestea, aşa că nu vrea să se considere plagiat* consider că este bine să menţionez asta, nu vreau să mă trezesc cu surprize mai târziu*.
Deci, acestea fiind spuse, uitaţi prima creaţie...
Portret
Se lasă pe vine, lent, în cel mai inconfortabil scaun posibil. Ochii i se plimbă alene la persoana din spatele tejghelei şi o priveşte parcă surprinsă de prezenţa insistentă. Abia când aceasta murmură un plictisit " Cu ce vă servesc? " , tânăra îşi concentrează atenţia asupra ei, trezindu-se cu totul din scurta reverie.
- Cafea neagră, vă rog.
Vocea îi era joasă şi răguşită din cauza lipsei de comunicare. Prefera limbajul semnelor; întotdeauna îl preferase. Îi era mult prea lene să vorbească cu cineva şi considera că nu merita efortul; încă nu găsise o persoană demnă de a fi luată în seamă şi avea mari dubii că o va găsi curând. Scotoceşte câteva clipe prin buzunarul jachetei spălăcite şi scoate o sută de yeni pe care-i întinde monoton chelneriţei, după care îşi ia în mână ceaşca minusculă şi gustă hotărâtă din lichidul maroniu. Nu era excelentă, ba chiar din potrivă, era o cafea ieftină cu gust de apă chioară; trebuia să-şi facă o notă mintală să nu mai ceară niciodată cafea la un local de pe la periferie -ceaiurile erau mai gustoase acolo. Dar nu putuse să-şi comande ceva atât de liniştitor şi cald, mai ales acum când urma să se întâlnească cu " duşmanul" . De ce naiba nu fusese în stare să-şi ţină gura închisă în legătură cu întâmplarea? Doar ştia perfect că termenul de "cea mai bună prietenă" s-a pierdut cu totul în societatea de azi.
Expiră lung, încet, încercând să se calmeze, după care îşi aruncă ochii asupra unui ziar răzleţ, pătat cu ceva roşu, care-şi găsise loc exact sub mâna ei. Scanează neinteresată prima pagină, având de gând să ignore titlul uriaş scris cu caractere îngroşate: " Panică în rândul oamenilor de afaceri din Tokio" . Totuşi, nu se poate abţine să nu citească măcar primele câteva rânduri: " Un criminal în serie îngrozeşte lumea bună a Japoniei. Acesta a reuşit să ucidă, în mai puţin de două luni, trei dintre cei mai de seamă moguli ai afacerilor imobiliare. Vinovatul s-a dovedit a fi atât de iscusit încât nu a lăsat anchetatorilor niciun indiciu cu privire la posibila sa identitate. Şeful poliţiei... " Banalitatea explicaţiilor ce urmează o fac să se oprească, însă reciteşte din-nou propoziţiile pentru a alunga puţin din plictiseală. Brusc, simte o mână rece pe umăr care-i trimite fiori prin tot corpul şi o fac să tremure.
- Domnişoara Phantomhive, bănuiesc.
Capul i se ridică prompt şi cu o mişcare dureroasă se întoarce spre dreapta. Acolo, într-un costum negru, confecţionat dintr-un material mat, stătea un bărbat până în treizeci de ani cu o servietă voluptoasă în mână.
Pupilele i se plimbă lent de la palma palidă şi îngheţată care-i atingea pielea, la gulerul cămăşii imaculate şi refuză cu vehemenţă să-şi continue cercetarea mai sus, în zona feţei. Abia când simte mirosul înţepător de tutun ochii săi mari şi căprui se ridică şovăitor spre bărbia uşor ascuţită, spre buzele pline şi roşii care îmbrăţişau cu iscusinţă capătul ţigării şi care erau arcuite într-un zâmbet maliţios. Nasul îl avea drept şi trufaş, pomeţii aproape albi şi frumos conturaţi, iar ochii verzi abia se distingeau de după bretonul care-i încadra chipul şi care se potrivea ca o mănuşă cu părul destul de lung, grizonat, de un negru cu vagi reflexii albăstrui. Trăsăturile păreau uşor feminine, însă nu afectau cu nimic aerul masculin care emana puternic din prezenţa sa.
Poate dacă nu ar fi ştiut cauza pentru care el se afla acolo şi poate dacă nu l-ar fi detestat dinainte, ar fi putut afirma cu cea mai mare tărie că era, indubitabil, un bărbat extrem de chipeş şi atractiv. Dar dat fiind circumstanţele, şi-a păstrat netulburată masca detaşată care-i oferea un aer de absenţă totală.
- Da, pot să vă ajut?
La vorbele tinerei, surâsul i se lărgi şi mai mult.
- Numele meu este Alexander Payne şi sunt psihiatrul angajat de prietena dumneavoastră. Dar presupun că ştiţi deja acest lucru, domnişoară Phantomhive.
- Chrome... Puteţi să-mi spuneţi Chrome.
Bărbatul a dat aprobator din cap, după care i-a făcut semn spre o masă din fundul localului, ascunsă parţial în umbră. Lăsând să-i scape o gură de aer pe care nu realizase că o reţinuse atât de mult timp, îşi luă cu grijă ceaşca şi-l urmă îndeaproape. Eram mai înalt cu aproape un cap decât ea, iar spatele său lat o ascundea cu totul. După ce s-au aşezat fiecare pe fotoliile prăfuite, faţă în faţă, bărbatul a început discuţia:
- Bănuiesc că ştiţi de ce mă aflu aici şi nu în mijlocul cabinetului meu. Această întrevedere trebuie să fie confidenţială şi discretă, după cum a menţionat prietena dumitale, aşa că am preferat să aibă loc într-un mediu familiar dumneavoastră.
- Da, sunt conştientă de asta.
- Bun atunci... Ce-ar fi să trecem peste introducere şi să-mi povestiţi cele întâmplate.
Şi, spunând asta, îşi stinge ţigara, scoate pachetul şi cu o mişcare rapidă aprinde alta.
Aşezându-şi gânditoare mâna la tâmple şi încruntându-se vizibil, femeia îşi începe istorisirea.
***
" Hei, hei Chrome... Ce mai faci? Nu te-ai săturat să lâncezeşti pe podea? Sau poate ţi-a venit tocmai acum inspiraţia şi eşti în extaz? "
Vocea ascuţită şi enervant de voioasă răsună puternic în atelier, însoţind cu acorduri melodioase fiecare cuvânt. Privea neclintită de pe ultimul raft, aproape de tavan, cu ochii de porţelan sclipindu-i frenetic. Restul păpuşilor, aşezate pe nivelurile mai joase, şuşoteau indignate, fără însă a-şi expune audibil nemulţumirea. Într-un final, una dintre ele, îmbrăcată într-o frumoasă rochie victoriană, se adresează celei de deasupra:
" Lys, termină! Nu am chef să fim certate din cauza ta. Mai bine ai fi recunoscătoare că încă te mai păstrează, obraznică ce eşti! "
Păpuşa nu o ia în seamă şi-şi continuă monologul...
" Hei Chrome... Ştii că Aileen o să te trimită la doctorul de nebuni? Hi hi, o să te îmbrace frumos, în alb şi o să te închidă în camera cu pereţi moi, iar doctorul o să te viziteze. Oare cum a spus că-l cheamă? ... A-lex-an-der... Alexander! "
După care brusc tonul vesel se topeşte, iar în locul său apare altul; rece, periculos, plin de ura.
" Ascultă Chrome: dacă cineva îndrăzneşte să se atingă de noi, o să am personal grijă să dispari cu totul de pe faţa pământului. Nu uita că Zehel abia aşteaptă să faci o mişcare greşită şi să-ţi ia sufletul; a spus că e delicios. Deci ai face bine să-ţi ţi gura închisă ca să nu trezeşti suspiciuni; urăsc când Zehel ne ia proprietarii. "
La auzul numelui, tânăra îşi ridică speriată ochii şi priveşte cu teamă portretul de deasupra uşii. Ochii lui albaştrii îi întâlnesc pe ai săi şi simpla combinaţie de culori pastel o face să tremure incontrolabil. Nu suporta să-l privească, nici măcar ca şi pe un amestec iscusit de nuanţe pe care ea- o Doamne Dumnezeule, ea! - îl pictase la prima întrevedere. Pe cât o înspăimânta acum, pe atât o fascinase la început, cu farmecul şi aura malefică din jurul lui. Când i-l arătase, Zehel o privise scurt şi parţial surprins, după care o cuprinse în braţe, rostind slab un " Mulţumesc " gâtuit. Fusese întâia şi singura dată când îl atinsese şi încă mai păstrează şi acum, în străfundul inimii, tresărirea şi căldura corpului său. Dar atunci fusese naivă şi proastă; nu putuse concepe pericolul şi costul pe care chemarea lui Zehel îl reprezenta. Şi sufletul ei, bietul ei suflet care palpa cu zvâcniri furioase între degetele sale... Va păstra mereu în memorie râsul răutăcios care venise odată cu aflarea adevărului; pe atunci îl percepuse ca o sabie cu tăişul ascuţit, înconjurat de şocul electric al crudei realităţi.
Prosopul care o acoperea şi care absorbise apa rece a duşului căzu brusc când tânăra se ridică în picioare, sprijinindu-se cu un tremur în mâini. Genunchii nu puteau să-i susţină prea bine greutatea şi dădeau să cedeze la fiecare pas. Mai mult târându-se ajunsese în cele din urmă la masa rotundă din centrul încăperii care se zgudui periculos când palmele sale făcuseră contact cu lemnul neşlefuit.
" Hei, hei Chrome... Ce mai faaaci? "
Lungise până la refuz vocala "a", arătându-şi, într-un mod uşor subtil, dispreţul pentru singura fiinţă din cameră care avea nevoie de o inimă care pulsează. Încărcată subit de o energie bizară, tânăra apucă cu repeziciune cuţitul şi aruncă o privire duşmănoasă păpuşii de porţelan.
- Taci din gură! - după care păşi lent spre uşă, ca o felină ce-şi urmăreşte prada- Nu-mi pasă... Nu îmi mai pasă de Zehel şi de voi şi de stupidul acela de contract! Iadul este nimic pe lângă locul ăsta mizerabil.
Prinde hotărâtă în palmă rama arămie a tabloului şi, ridicând cealaltă mână, străpunge cu putere pânza firavă. Se simţea bine în nebunia ei; liberă, liniştită, împăcată. Ştergea totul, tot ceea ce au reprezentat zece ani, ele şi el. Dispărea...
***
Bărbatul nu şi-a luat ochii de la ea pe tot parcursul discursului, în timp ce Chrome îşi masa încet tâmplele, muşcându-şi nervos buza de jos din care ţâşnise un firicel de sânge pe la jumătatea poveştii. Eliberând printre dinţi un ultim fum, Alexander stinge ţigara şi, ridicându-se calm în picioare, porneşte spre ieşire. După câţiva paşi se opreşte însă şi, întorcându-şi ochii verzi spre tânăra care privea fix ceasul din colţ, îi spune:
- Ştii... Eşti de-a dreptul ţăcănită.
Vorbele nu o mişcară câtuşi de puţin, ba chiar nu dădea semne că le-ar fi auzit măcar. Atenţia îi este proiectată cu totul asupra prezenţei din spatele său şi i se face pielea de găină la vederea pletelor lui aurii care se unduiau încet peste umărul ei. Îi simte buzele pe lobul urechii şi închide ochii pentru a savura momentul; a doua atingere.
- Nu-ţi pasă, deci...
Ştiu, am folosit nume din anime, dar nu m-am putut abţine* îmi plac foarte, dar foarte mult*
Well, cam asta a fost... Sper că va făcut plăcere să citiţi şi aştept păreri[ bune, rele, cum or fi].
Ja'
She is a living existence of selfishness.