Nu-mi poti lua si ultima suflare [SF & Mystery]

[IceCat]

Metal: Ma bucur ca ai trecut pe aici. Titlul are legătură cu Prologul dar se va putea observa pe parcurs mult mai bine. Mulțumesc pentru ca mi-ai arătat greșelile, iți sunt recunoscătoare. Am o problema cu repetiții pentru ca le scriu pe bucăți apoi ma mai gândesc, apoi fac pauza, și numi aduc aminte cu precizie ce cuvinte am mai folosit[am luat tot textul și l-am mai revizuit]. Virgula e veșnica mea dilema. Uneori chiar nu știu exact unde ar trebui să o pun, dacă trebuie sau nu. E adevărat unele locuri sunt mai cunoscute ca virgula dinaintea lui "dar"[probabil acolo am uitat], însa nu ma supăr dacă îmi mai amintiți pe unde am dat-o in bara.

just_mee: Mersi ca ai trecut pe aici. Nu pot să-ți spun decât ca povestea e mai mult SF decât fantasy[când Eve îl găsește pe tip era dimineață și ajung acasă pana la prânz].

Mulțumesc pentru comenturi toată lumea. Va aștept in continuare cu comenturi. Am venit cu next-ul. Sunt unele parți care ar putea părea grăbite[nu știu, spuneți-mi voi] dar e din cauza ca nu se întâmplă nimic important, deci nu are rost să mă lungesc[nici nas avea despre ce să scriu]

***

Eve's P.O.V.
Starea lui părea destul de buna. Nu avea decât câteva zgârieturi, pe care i le-am acoperit cu plasturi, după ce le-am dezinfectat. Avea însă și câteva cicatrici care mă puseseră puțin pe gânduri. In mintea mea se învârteau mii de teorii, dar nici una nu părea cea bună. După ce mi-am terminat treaba am găsit în dulapul din camera niște haine vechi de-ale noastre, printre care era și o cămașă veche de-a tatei. L-am îmbrăcat cu ea și apoi am așezat pătura peste el deoarece era rece.

Nu mi-a venit să cred când m-am uitat la ceas și am văzut ca era deja trecut de ora unu. Pană am ajuns acasă mi-a luat ceva timp. Mi-am pregătit ceva de mâncare și am hrănit câinele. M-am întors in camera. Gândul ca trebuia să ii spun mamei începu să prindă contur din ce in ce mai serios. M-am uitat la telefonul ce stătea pe noptieră și apoi la „frumoasa adormita” ce stătea in pat. Nu era ca și când iți sunai mama să o întrebi dacă te lasă să păstrezi pisoiul vagabond pe care l-ai găsit. După câteva minute de frământări mi-am spus ca cel mai bine era să o anunț înainte de a ajunge acasă. Am ieșit din camera, lăsând câinele de paza. Am format numărul și am așteptat. Țârâitul din telefon mi se paru o tortura, iar după doua sau trei bipuri am auzit vocea mamei in telefon, spunând „alo”. Mi-am dres glasul, am tras aer in piept și am început sa vorbesc.

-Mama, am ceva foarte important să iți spun și vreau să nu ma întrerupi pana nu termin ce am de spus. Știu ca o să iți para incredibil și poate nebunesc, dar te rog asculta-ma. După ce ai plecat tu...

Când am emoții, gura îmi turuie pana... termin tot ce am de zis. După ce am terminat de povestit tot, am luat o gura mare de aer.

-De cate ori ți-am spus să iți iei telefonul cu tine când pleci undeva?

Asta era modul mamei de a câștiga niște timp pentru a încasa socul ca să nu îmi spună ceva care să-l regrete mai târziu. Am înțeles asta mai târziu, după ce am mai crescut. Când eram mica doar aveam senzația ca nu ma înțelege.

-Deci nu ești supărată?
-Acum momentan nu știu ce să zic. L-ai sunat pe tatăl tău?
-Nu încă.
-Suna-l și spunei ce mi-ai spus și mie. El va ști ce să ii faci, ca doar e doctor. Peste câteva ore ajung acasă și vom vedea ce este de făcut. Ai grija.
-Pa mama!
-Pa scumpo!

Mama a avut dreptate. Deși a fost puțin șocat la început, tata mi-a spus ce să fac, după ce i-am mai dat câteva indicații despre „starea pacientului”, cum l-am găsit și in ce stare se afla. Totuși nu prea aveam ce să fac decât să aștept. Noaptea apa din râu e rece ca gheata și e posibil să aibă hipotermie. Vestea cea mai buna era ca tata se va întoarce mâine dis-de-dimineață și se va ocupa personal de el. Am mai cautat prin dulap și am mai găsit niște paturi pe care le-am pus peste roșcat, ca să-i tină de cald.

Bineînțeles când a ajuns mama acasă... am avut parte de un interogatoriu pe cinste. Nu m-a lăsat pană nu a aflat și cel mai mic detaliu nesemnificativ. Ma mir ca nu m-a întrebat și dacă purtam lenjerie curată, eh. După aceea am scapăt de tortură și a început mama să-și mai vină in fire. Am fost de acord când mi-a sugerat să caute prin arhive la politie să vadă dacă nu cumva era vreun deținut evadat sau mai știu eu ce delicvent. Adevărul era ca și eu eram puțin îngrijorată pentru ca nu știam cine e. Era mai bine să fim sigure pentru binele familiei noastre.

Tata a venit, după cum a spus, a doua zi. El era liber pe perioada cat eram și eu acasă, iar mama avea să își ia concediu peste câteva zile. Măcar nu aveam să mai fiu singura pentru azi, fiind ca va fi tata cu mine. S-a ocupat cu mult profesionalism de roșcat, i-a luat chiar și sânge pentru analize. Din păcate încă nu s-a trezit. Mama s-a întors acasă ca deobicei. Din primele cercetări nu a găsit nimic despre tipul misterios și sper ca orice ar găsi nu va fi nimic de rău. Cat despre mine mi-am petrecut ziua, supraveghindu-l pe „pacient”, după cum tata îl numea din obișnuintă, pentru ca nu ii știam numele.

Cat stăteam de veghe, citeam din cărțile mele de medicina veterinară, iar uneori când mă plictiseam mă uitam pe geam. Deseori m-am surprins contemplându-l pe cel ce stătea in pat, întins și nemișcat, fără nici o expresie pe chip. Începeam să îmi pun tot felul de întrebări legate de el. Ce culoare erau oare ochi lui? Dar oare cum suna vocea lui? Cum avea să reacționeze când se va trezi? De unde venea? In mintea mea se desfășurau o mulțime de scenarii unele mai rele, altele mai bune. Tata mi-a spus ca s-ar putea să aibă o ușoară amnezie la început. Dar in momentul asta, cel mai bun lucru era să se trezească.

M-am culcat târziu in acea noapte. Speram ca avea să se trezească, dar nu s-a întâmplat. In cele din urma oboseala mi-a învins nerăbdarea, iar cu ultimele puteri m-am dus in camera mea, lăsându-ma in voia somnului.

A doua zi era sâmbătă, iar mama, tata și eu am luat micul dejun împreună. Cu toată delicatețea de care dispunea tata mi-a spus ca dacă nu avea să se trezească „pacientul” azi, mâine dis-de-dimineață va trebui să mergem la spital cu el. Gândul acesta m-a întrista, intr-o oarecare masura, dar știam totodată ca tata știe mai bine ce spune și va fi cel mai înțelept pentru roșcat. Afara ploua, iar eu mi-am reluat locul de la capătul patului, iar părinți mei erau jos in living. Deși timpul câștigat acum pentru citit mă ajuta foarte mult la facultate, aveam o stare de emoție de nestăpânit in mine și eram dornica de necunoscut. Probabil ca as fi vrut ca tipul să se trezească. După un timp, neobservand nici o mișcare, am coborât la parter. Părinți jucau domino și m-am alăturat lor. Am jucat cărți, iar apoi spânzurătoarea. Ne-am amuzat teribil, cea ce m-a făcut să uit de griji pentru o vreme.

Spre după-amiază am intrat înapoi in camera lui. Însă nimic nu era schimbat. El stătea la fel nemișcat. Într-un elan de încredere in miracol, m-am așezat pe scaun și l-am apucat de mana.

-Hei, am spus eu strângându-i mana ușor. Știu ca nu ma cunoști, dar te rog asculta-ma. Nu iți vreau răul și nici părinți mei. Vrem să te ajutam! Te rog trezește-te dacă mă auzi. Dacă nu te vei trezi va trebui să te ducem la spital, unde nu te vom mai putea ajuta. Te rog trezește-te!

Cum era și evident, nu se întâmplă nimic. Am așteptat câteva secunde și tot nimic. Am pus ușor mana lui calda pe pat lângă el, eliberând-o din strânsoarea propriilor mâini. Speram ca va merge. La televizor mereu merge. Ma uitam pe fereastra și mă simțeam dezamăgită ca nu am reușit să fac nimic ca să îl pot trezi, deși supărarea mea era mai mult copilărească caci nu eram eu cea care hotăra dacă se va trezi sau nu.

In jur se auzeau doar stropii de ploaie care cădeau pe acoperiș, iar unii se prelingeau pe fereastra. Ii urmăream cum se scurgeau ușor, luând parcă cu ei scurgerea timpului și treptat, lumina. Mereu am fost de părere că „sâmbătă” și „ploua” n-au ce cauta in aceeași propoziție. De data asta însa într-un fel ma bucuram. Nu știu cat am stat uitându-mă pe fereastra la picăturile de ploaie, deși cred ca pierdusem noțiunea timpului pentru ca se înnoptase. Am aprins lumina și mi-am luat din nou in primire cărțile.

Când m-am uitat la ceas era deja târziu in noapte. Părinți se culcaseră deja. Îmi era foarte somn, dar de fiecare data când vroiam să mă culc ezitam. „Mai stau câteva minute” îmi ziceam mereu „dacă se va trezi exact după ce plec eu”. La un moment dat ațipisem pentru câteva minute, dar mă trezisem repede din cauza ca stăteam intr-o pozitie incomoda. Nu imi permiteam sa adorm. Ochii mi se inchideau oricat ma zbateam sa ii tin deschisi. Cuprinsa usor de toropeala calduta a somnului am spus ca voi sta putin cu ochii inchisi, dar nu voi adormi, astfel imi voi reveni. Era asa de bine cu capul pe marginea moale a patului...

***

Hope you like it