Teh VS Lynn

[Teh]

baftă Lynn

Te iubesc.

- Ana, vrei să te trezeşti odată?
Ştiam că era acolo, lângă patul meu ca întotdeauna, trăgând de umărul meu drept şi implorându-mi pe tonul ei de mamă îngrijorată, să mă ridic din pat. Dar nu îi puteam îngădui să mă vadă aşa. Mă învelisem cu cearceaful peste cap şi tot restul corpului.
- Vin în cinşpe minute!, am urlat pe un ton nervos şi totodată extraordinar de fals.
- Cum te comporţi..., glăsui vădit dezamăgită; deşi nu o priveam, aveam imaginea ei perfectă în mintea mea; buzele subţiri şi crăpate, faţa prea albă şi aspră, părul decolorat şi neîngrijit prins la spate şi hainele de mamă de casă, deloc provocatoare. Cu ochii ei îngrijoraţi şi prea bătuţi de soartă şi mâinile micuţe, trupul firav. Şi acum, rostind aceasta pe cel mai dezamăgit şi suferind ton pe care îl cunoşteam. A continuat: Parcă nu te mai cunosc...
Şi m-a lăsat să mă scufund în tăcere, cu zgomotul asurzitor al unei uşi trântite. Am tremurat, un fior mi-a străbătut tot corpul. Inima mea murise, parcă, în acest singur moment în care părăsise încăperea. Mi-am amintit ziua de ieri, de ceea ce s-a întâmplat iar trupul meu s-a mişcat involuntar din pat. M-am târât în faţa oglinzii din dormitor, aceea înaltă ce îmi putea da o reflexie perfectă a întregii staturi.
Eram tot eu. Dar mă schimbasem atât ! Ciudat, pe faţa mea nu se vedea nimic. Doar gâtul mi-era plin de muşcături şi braţele zgâriate, asemenea picioarelor. Acestea erau doar semne ce, curând-curând, aveau să treacă.
Era acolo tot chipul meu albicios, cearcănele imense, părul negru şi lung, şi chiar şi ochii mei verzi. Erau la fel ca ieri! Paloarea lor strălucitoare şi intensă nu se schimbase, şi nu vedeam nimic ce nu era acolo ieri. Degetele mele subţiri s-au strecurat printre firele negre, ca un gest plin de aroganţă, mi-am ridicat fruntea sus şi m-am îndreptat spre dulap, închizând ochii, respirând adânc şi înarmându-mă cu tot curajul din lume. Pentru a putea înfrunta şi această zi din viaţa mea sălbatică de adolescentă.
Blugi, bluză cu mâneci lungi, eşarfă la gât. Totul pentru a masca semnele urâte provocate de noaptea precedentă. Aşa cum trebuia mereu să o fac, să mă ascund, să nu se observe tot ceea ce s-a întâmplat.
La început... Fusese atât de frumos. Eram doar eu şi el! Flori, bomboane de ciocolată, eu eram boboacă ne-experimentată, frumoasă şi cu toţi ochii aţintiţi asupra-mi. Iar el! Băiat din ultimul an, superb şi plin de bani. Mi-a făcut curte ca un adevărat gentleman. După şase luni a îndrăznit să îmi ceară prietenia. Nu am ştiut dacă să accept sau nu. Apoi el s-a îmbolnăvit, a stat câteva luni în spital. Mergeam zilnic să îl vizitez, să fiu lângă el şi adesea mă întâlneam cu părinţii lui. El se lumina la faţă de cum mă vedea, îmi strângea mâna şi îmi mulţumea... Pentru că venisem să îl văd. Iar eu nu ştiam ce să simt, avusesem de-a face cu un băiat, odată. Dar asta era altceva! Inima îmi bătea cu putere când îl vedeam, prima dată nu prea tare, apoi cu fiecare revedere pulsul îmi creştea, aveam fluturaşi şi tot felul de gângănii în stomac şi respiraţia mi se tăia când îi zăream privirea. Îmi venea să mă arunc în braţele sale, să îi strâng mâna într-a mea şi să îi şoptesc cât de mult îl iubesc! Dar, ce gândesc? Pe atunci... Nici de asta nu eram conştientă. Nu înţelegeam ce se petrecea. Dar îl iubeam deja. Şi el...
Părinţii lui m-au îndrăgit din prima. După ce a ieşit din spital, l-am visitat acasă. Avea o ditamai vila; iar eu locuiam într-un amărât de apartament, cum o fac şi acum, de altfel. Fratele lui mai mic venea mereu să se joace cu mine. Era ca un vis frumos. Şi apoi, am devenit iubita lui. Toată lumea mă accepta! Prietenii lui erau snobi aşa că şi i-a schimbat când a observat că ei nu mă plac. Fusese atât de romantic. Cum m-a sărutat prima dată! Nu aş putea uita vreodată.
Eram în faţa clădirii în care locuiesc. Sub un cer înnorat, cu tunete şi fulgere excesive, ce mă speriau îngrozitor. Era toamnă, şi bântul bătea din toate părţile. O adiere mai puternică decât era necesar şi m-a făcut să tremur instantaneu, atunci. Şi el m-a luat în braţe, mi-a îndepărtat şuviţele de pe frunte şi şi-a proptit buzele de ale mele.
Timpul s-a oprit în loc.
Nu am mai ştiut ce înseamnă viaţă, moarte, a trăi, a simţi, a nu simţi. Nu mai era nimic, decât eu şi el. Cunoşteam o persoană pe nume Ana, aceea eram eu. Şi un băiat ce semăna cu un zeu, acela era Kevin. Se învârtea Pământul, când de fapt stătea în loc. Nu îmi mai curgea sângele prin vene, când de fapt pulsul mi-era mai accelerat ca oricând. Era zi, când de fapt era seară, în amiaza mare, concret trecut de ora zece seara. Erau stele, dar nu se vedeau. Erau nori, dar nu se zăreau. Era lună plină dar nu se arăta..
Faţa mi-era prinsă în mâinile sale mari şi puternice, iar eu îmi ţineam braţele aruncate pe lângă trup, ca ş o deşirată, pierdută într-o lume pe care nu o mai ştiam. S-a spart totul atunci. Tot ce ştiam despre existenţa mea nu mai era valabil. Eram o alta. Până atunci fusesem Ana şi atât. Dar din acea clipă.... Eram Ana lui Kevin.
- A sunat Tina!
Aud vocea mamei, cred că era în bucătărie şi mă trezesc din visare. Cât de frumoase erau timpurile de acum câţiva ani. Acum, în ultimul meu an de liceu, totul era diferit. Problemele erau prea grave, încredere nu mai exista iar eu sufeream cu fiecare clipă pe care o petreceam departe de el. Era atât de ironic. În preajma sa sufeream şi totuşi nu puteam trăi fără el.
Am ieşit din dormitor, fără a închide măcar uşa şi am dispărut din apartament, fugind pe scări ca în fiecare dimineaţă, cu o energie falsă pe care mi-o însuşeam de fiecare dată. Cu un zâmbet larg şi forţat, plin de o sinceritate atât de falsă încât nimeni nu îşi dădea seama.
Cu toţii credeau că sunt cea mai veselă şi fericită fată din lume. Şi trebuiau să creadă asta în continuare.
- În sfârşit!
- Scuze de întâriere, îi explic colegei mele Tina, fata cu care mă înţeleg bine din primul an de liceu; şi care nu mă cunoaşte nici un pic.
- Avem test la engleză, ai învăţat? Eu nu! Azi noapte m-am strecurat afară din casă şi m-am întâlnit cu Iepuraş. Am stat până la cinci dimineaţa, am dormit – se uită la ceasul de la mâna ei – două ore şi acum sunt fresh şi gata pentru o lucrare.
Am chicotit.
- Deci, nu intri?, o întreb pe vocea mea normală şi drăguţă, pe care o abordam de fiecare dată, Mă aprobă şi începe să îmi vorbească despre ale ei. O ascult, pentru că aşa m-am învăţat. Eu nu vorbeam despre mine. Nu îmi plăcea. Nu voiam. Nu puteam.
Trebuia să mă ţin ascunsă. Pe mine, de toată lumea în afara lui. Altfel nu mi-aş fi putut păstra adevărata personalitate, adevăratul aspect fizic, pentru el... Şi atunci... Atunci...
Am refuzat să mă mai gândesc la asta. La dragostea obsesivă şi fără măsură pe care i-o purtam. Eram conştientă de ea! De faptul că îl iubeam mai mult decât orice pe lumea asta, că îi acceptam comportamentul faţă de mine doar pentru că îl adoram şi oricine din jurul meu era groaznic cu excepţia lui. Deşi numai el se purta urât cu mine!
Ziua la şcoală trecea repede, cu uşurinţă şi fără băgare de seamă, ca întotdeauna. Cu toţii veneau la banca mea şi mă întrebau ce fac, cum o mai duc şi discutam mult şi simpatic, fără probleme şi arătând o expresie pe care doar ei o ştiau.
Fericirea în persoană, îmi spuneau ei.
Şi mă bucuram! Mă bucuram când mă uitam la banca din spatele meu şi o vedeam goală. Căci Joshua nu venise azi, scăpasem de el. De privirea lui insistentă şi de comentariile lui. De tot ceea ce ştia despre mine, doar prin simplul fapt că mi-o citea pe chip şi în ochi.
- Josh de ce n-a venit?, întreabă Tina contrariată.
- Nu cred că a avut chef să se trezească, explică precipitat unul dintre coelgi.
Iar eu simt cum respir uşurată şi cum un sentiment de recunoştinţă mă apucă. În viaţa mea nu era loc decât de un băiat, de Kevin. Iar el, colegul meu brunet, niciodată nu a putut înţelege asta.
- Nu vii cu noi? Mergem la karaoke!, striga entuziasmat Peter după ce am ieşit de la ore, nu era deloc stresat de venirea examenului. Am refuzat politicios, simţind în buzunar cum îmi vibrează telefonul. Sufletul mi s-a cutremurat, am început să tremur, am plecat din clasă imediat, cu tot cu geanta pe umăr, ridicând clapa şi răspunzând ca oarbă.
- Ce faci de nu ieşi?, mă întâmpină vocea lui.
Simt că mor. Că mă topesc. Că nu mai pot vedea nimic în jur şi că podeaua de sub picioare îmi fuge. Căci vocea lui mereu mă face să înnebunesc, de câte ori aş auzi-o, nu mă voi putea sătura de ea.
- Acum, am răspuns precipitat, de abia înţelegându-mi propriul cuvânt. A spus ceva în semn de aprobare şi a închis. Iar eu mi-am continuat fuga pe scări, fiind pregătită să înfrunt totul. De abia aşteptam să îi văd chipul, de ieri nu îl mai întâlnisem. Să îşi întindă braţele spre mine, să mă strângă în ele şi să mă sărute pe frunte. Să zâmbească demonic observându-mi eşarfa şi să fie mulţumit de tot. De faptul că aşa nu îmi mai expuneam trupul în văzul lumii, că stăteam îmbrăcată şi ascunsă de toţi şi toate. Îi plăcea să îşi aibă marcat teritoriul, glumeam adesea. Dar adevărul era că nu voia, nu dorea ca alţii să se uite la mine cu aceeaşi ochi cu care o făcea el. Nu voia să fiu plăcută, atrăgătoare, de teama de a nu fi furată. Mă subjuga, mă obliga să îi fiu alături, mă controla, nu mă lăsa să ies cu altcineva decât cu el. Şi pe mine nu mă deranja... Căci astfel, devenisem dependentă de el.
În timp ce alergam, fără a mă uita în jur, înainte să ies din clădire, m-am lovit de o persoană. Geanta mi-a căzut şi rapid m-am lăsat în vine pentru a o aduna. Dar tipul fusese mai rapid, o luase şi mi-o înmânase. Am privit spre el. Brunet, cu ochii lui căprui, calzi, mă privea.
- Josh..., am zis fără să gândesc, pregătindu-mă să plec.
- Nu te du cu el, Ana. Nu te merită!, strigă contrariat, privind spre poarta liceului, unde el mă aştepta. De acolo nu ne zărea.
- Dă-te!, strig îndurerată, cu un ton pe care de abia îl cunoşteam. Îmi venea să plâng, să urlu, să îl plesnesc. Doar pentru faptul că mă cunoştea, ştia cine sunt şi mă tortura. Aş fi vrut să se prefacă, să mintă că nu ştie nimic... Că nu mă cunoaşte mai bine decât oricine.
AÅŸ vrea...
Rapid, mi-a întrerupt şirul gândurilor, mi-a apucat eşarfa, a tras-o de la gâtul meu şi a strâmbat din nas.
- Nenoricitul!, exclamă imediat, plin de furie, gata să se întoarcă şi să îl ia la bătaie pe iubitul meu. L-am apucat de mână, într-un gest disperat de a-l controla.
- Termină!, i-am zis supărată, cu lacrimile în ochi. Deşi nu ştiam când apăruseră. Inima mi se zbătea a spaimă, mi-am luat eşarfa şi am aşezat-o la loc, având grijă să nu plâng, să îmi înghit amarul.
- De ce? Te bate, te maltratează! Nu te lasă să ai o viaţă proprie, şi tu stai lângă el!
- Îl iubesc..., răspund rapid, pe un ton umil şi docil la reproşurile lui acide. Tace.
- Dar şi eu te iubesc..., îmi spune pe acelaşi ton, privindu-mă îndurerat. Dar nu am forţa necesară să îi zăresc chipul, trec pe lângă el, îmi adulmecă parfumul, mă roagă în tăcere să rămân, dar eu nu pot. Ştiu, ştiu – totuşi, că mă va aştepta, că mă va mai căuta, şi că într-o zi, mă va fura. Dar nu acum. Acum îi aparţineam în întregime şatenului.
Am fugit, rapid, cu un zâmbet pe care i-l ofeream doar lui Kevin. M-am aruncat în braţele lui, pentru a profita de clipa noastră frumoasă. Îmi sărută fruntea cu tandreţe şi îmi oferă surâsul său malefic, deschizând portiera maşinii.
Îmi amintesc de noaptea trecută. De când m-a dus la el în dormitor şi a făcut sex cu mine, ca şi în alte nopţi. La început inocent, trântindu-mă pe pat şi scoţându-mi hainele cu blândeţe, sărutându-mi sânii şi excitându-mă cum doar el ştia să o facă, mângâindu-mă suav... Fiind peste mine. Apoi, cu ochii lui aproape însângeraţi, gândindu-se la lucruri amare şi inexistente, neadevărate, începe să mă împingă, cu brutalitate. Să mă pătrundă sălbatic, să ţipe la mine, să mă muşte, să mă zgârie, să mă trântească pe podea, să mă tortureze. Iar eu nu ştiu ce mai simt atunci, îi strâng mâinile, îmi înfig unghiile în carnea lui, oferindu-i plăcere. Gem involuntar. Nu îmi place să fiu maltratată, dar ador trupul lui de-asupra mea, buzele lui peste ale mele şi iubirea lui ce mă copleşteşte. Şi ştiu, atunci, că nu pot trăi fără el. Nu acum.
Şi apoi, după acea scenă sexuală, eu stau într-un colţ al camerei, încercând să îmi tratez rănile. Iar el vine la mine, se aşează în genunchi, îmi strânge pântecul cu braţele şi începe să plângă... Iar eu, îmi înghit suferinţa sub bătăile inimii prea accelerate, trupul meu o ia razna, ştiu că tremur, că sufăr, mă dor toate. Mintea nu mai gândeşte coerent, sunt zdrobită de sentimente prea puternice şi îi mângâi părul. Îi sărut obrajii. Mă aplec spre el şi îl îmbrăţişez, îi şterg lacrimile şi îi şoptesc la ureche, atât de blând pe cât poate gura mea rosti: Te iubesc!
- Nu eşti cu alţii, spune-mi că nu!, îmi strigă el, plin de durere.
- Nu sunt!
- Eşti doar a mea! Numai a mea!, repetă chinuit, cu acei ochi negri plini de o nebunie ciudată.
- Doar a ta ! Numai pentru tine, pentru totdeauna!, îi răspund, îi gâdil orgoliul, îl salvez din abisul în care s-a prăbuşit.
- Iartă-mă..., îmi şopteşte şi începe să mă sărute nevinovat, să îmi analizeze rănile, să mi le bandajeze, să îmi mâgâie părul şi apoi să mi-l pieptene... Să mă trateze ca pe mica lui prinţesă.

- Ce-ai făcut azi?, mă întreba în timpul în care conducea spre casa lui.
- Am dat un test ÅŸi orele au fost uÅŸoare, spusei cu sinceritate.
- Te duc la prânz, cu familia mea, tata spune că i s-a făcut dor de tine, recunoaşte cu un surâs copilăros, trăgând pe dreapta şi conversaţia noastră decurge normal, cu replici monotone.
Însă eu... Acum mă gândesc, ştiu că într-o zi mă voi trezi şi îmi voi spune: De azi, nu-l mai iubesc, căci sentimentul va fi deja mort, crăpat, rupt, zgâriat. Nici măcar nu voi folosi „tu”, nu îi voi spune nici pe nume. Va fi un străin pentru mine, îl voi îndepărta prin cuvinte şi printr-o voinţă zdrobitoare. El nu va mai exista, nu va exista definiţie în vocabularul meu care să îl caracterizeze! Căci mă voi sătura când mă va bătea mai tare, mă va maltrata şi mai rău, mă va acuza de lucruri şi mai grave. Mi se va face frică de ochii lui injectaţi de suferinţă, părinţii lui îmi vor implora să stau alături de el, să le salvez băiatul, căci voi fi singura care o va putea face. Dar eu nu voi mai putea. Îmi va fi frică şi voi fugi în braţele lui Joshua, mereu deschise pentru sufletul meu rătăcit, ce acum se dă, cu patimă, unui descreierat.
Dar până atunci... Până în acea clipă în care voi renunţa la el şi voi pune punct, voi termina şi voi refuza să mă mai subjug, îl voi iubi, îl voi dori, îl voi admira şi idolatriza. Nu-l voi lăsa. Nu-l voi părăsi şi voi face totul pentru el.