17-06-2010, 11:00 PM
Ce rapida am fost :)) Multumesc mult ca ati comentat :X
Cap 11 : Voi tine la tine mereu
Incep sa clipesc usor si ridic capul de pe perna. Ochii mei erau probabil cei mai incercanati, iar capul meu mai avea putin si exploda. Durerea ma strabatea din cap pana in picioare si amortisem imbracata. Abea ca am putere sa ma ridic putin sa vad cat este ceasul, era cinci dimineata, acum imi explicam de ce este asa intuneric pentru o dimineata. M-am ridicat de pe canapea, mi-am luat niste papuci in picioare si am iesit pe usa. Era destul de frig, dar de ce mi-ar pasa ? Am ridicat privirea spre cerul argintiu care incet, incet isi pierdea farmecul intunecat, in favoarea unor nori cenusii care se imbratisau formand o coroana pe cer. Incep sa curga stropi de ploaie, in sfarsit nu mai ningea. M-am intins pe jos cu capul sprijinit de cimentul dur si am inceput sa plang gandindu-ma ce se intamplase ieri, dar usor lacrimile mele au inceput sa fie confundate cu stropii de ploaie reci si grei care m-au udat pana la piele. Am stat acolo parca sa-mi aduc aminte cat l-am iubit, il iubesc si cat il voi iubi. Dar oare merita sa iubesc o persoana care nu vroia sa ma asculte ? O persoana care era usor orbita de gelozie ? Sau oare merita sa incerc sa-i spun ceva ? Nici eu nu stiam, doar eram prinsa intr-un sir de ganduri nesfarsit.
Am stat acolo cat a durat ploaia, dupa care am intrat in casa. Dornica de un dus. Dupa ce am facut si un dus probabil mai rece decat stropii de ploaie, m-am imbracat in ceva la intamplare, o bluza si niste blugi. M-am incaltat cu o niste adidasi si am iesit pe usa doar cu cheile. Am inceput sa hoinaresc strazile pustii, asemanatoare cu mintea si inima mea. Dar cine ar fi iesit pe strada la vreo sase jumatate dimineata ? O nebuna ca mine care avea nevoie sa faca ceva, daca nu avea sa-si aduca aminte de cele mai frumoase clipe pe care le-a trait. M-am indreptat spre parc, desi era plin de amintiri, am vrut sa vad daca le pot ocoli, dar era asa de greu sa tii lacrimile in frau. Dar trebuia, altfel cum aveam sa trec prin scoala, plangand ca un bebelus ? Trebuia sa fac ceva in fiecare minut, trebuia sa-mi ocup timpul, trebuia sa ma obisnuiesc cu amintirile. Dar ce sa fac, erau in mintea mea mereu, abea ma concentram sa merg. Vroiam sa plang, dar nu puteam, trebuia sa ma opresc, sa invat sa nu mai plang, sa nu mai fiu o plangacioasa. M-am incruntat puternic, parca incercand sa ma inving pe mine insumi si cred ca atunci am descoperit care e cea mai grea lupta, cea impotriva ta sau mai bine zis, a amintirilor tale. Trrebuia sa fiu puternica, dar am simtit ca iarasi trebuie sa fug si asta am facut, am luat-o la fuga si m-am indreptat spre casa lui Sasuke. Cand m-am uitat la ea mi-a venit sa plang asa ca am inchis ochii si am intors capul, dar amintirile erau deja acolo, in mintea mea si trebuia intruna sa le suport. Dar la un moment m-am simtit pregatita si m-am uitat la casa lui Sasuke, fara sa lacrimez sau sa suspin, dar in sufletul meu eram asa de trista incat puteam plange. M-am dus langa usa lui Sasuke si am pus usor urechea pe suprafata usii si l-am auzit pe brunet cum vorbea la telefon cu Naruto si cum ii spunea ca e singur acasa. L-am asteptat sa termine de vorbit si apoi am inceput sa bat cu pumnii in usa, dar cel cu care am batut ieri ma durea ingrozitor, iar abea atunci vedeam cat de vanat putea fi. Dar am continuat sa bat cu putere si apoi m-am oprit brusc fiind sigura ca m-a auzit si ca stia sigur ca eu sunt. L-am rugat sa ma lase sa-i explic si el mi-a zis ca nu am ce sa-i explic apoi a aruncat ceva in usa, provocand o bubuitura de care m-am speriat si am inceput sa lacrimez, iar ma lasam prada lacrimilor si vroiam sa devin puternica, dar instictiv am fugit...
Au urmat luni intregi de scoala in care eram hotarata sa-l fac pe Sasuke sa ma asculte, dar nu vroia, nu puteam sa-i spun nimic pentru ca imediat ma respingea sau pur si simplu pleca din fata mea. Iar mai rau era ca am incercat si la scoala sa fac ceva, ca sa ma asculte putin, dar imediat venea si Ino langa mine doar ca sa nu ma lase sa-i atrag atentia, pentru ca ea inca nu aflase ce s-a intamplat in excursie. Si cand venea peste mine, Sasuke nu-i spunea nimic, chiar nimic, o lasa sa defileze pe acolo si sa imi spuna sa plec, iar cand brunetul auzea ce vroia blonda, nu-i spunea ca o abroba, dar si el imi spunea acelasi lucru si pentru mine era ca o sustinere. Ma durea prea tare ca ii tinea partea si ce spunea, era mai rau decat cutitul in rana. Trebuia sa fiu puternica, sa nu mai plang, iar in doua luni am reusit sa nu mai plang, dar ce rost avea daca Sasuke nu imi daduse inca sansa. In tot acest timp m-am tuns, scurt in spate, cu niste suvite mai lungi in fata, mi-am facut temele numai ca nu aveam ce face noaptea cand abea dormeam si nu vroiam ca gandul sa ma poarte la el. Nu mancam si nu mai stiam sigur daca apa are gust. Dupa cearta le-am rugat pe prietenele mele sa ma lase pentru ca nimeni nu ma poate ajuta acum in afara de Sasuke., dar ele vroiau sa dea de mine, dar telefonul meu era inchis si pus undeva bine, sau mai bine zis : aruncat acolo unde nu va fi gasit, iar daca vroiau sa vina la mine acasa, nu eram decat noaptea de la noua pana dimineata la sapte. Nu prea aveau ce face nici daca ma prindeau, pentru ca au facut-o o data si discutia dintre noi le-a convoins ca mai bine ma lasa sa ma descurc singura, desi stiu sigur ca au cautat niste solutii care nu vor functiona niciodata. Asa au trecut doua luni intregi : foarte putina mancare, ca o vrabie, putina apa, putin somn, rugandu-ma mult de el, stand pe afara o groaza si fara pic de viata.
Si in ziua in care s-au implinit fix doua luni, eram din nou pe strada. Era primavara, pe la inceputul lunii aprilie, intr-o zi de duminica pe la vreo patru dupa-amiaza. Iesisem sa ma calmez, ma simteam de parca, cat aer aveam in fiecare zi de la toate plimbarile nesfarsite, totusi simteam ca ma sufoc. Vroiam sa ii simt parfumul si imbratisarea, ma simteam prea pustiita ca sa mai simt ceva in afara de dragostea lui. M-am dus pe o strada marginasa si aproape goala, unde isi pierdeau vremea drogatii si vagabonzii care cautau linistea unui cartier de batrani, de care nu ma temeam, totusi noi cautam acelasi lucru :liniste. Pe la ora aia, toti varsnicii dormeau si era asa liniste, peisajul era asa simplu, asta cautam, nimic spectaculos. Cerul era destul de alb cu o usoara tenta de gri, drumurile erau prafuite, iar in presupusele spatii verzi nu era decat pamant uscat si crapat de trecerea timpului. Cativa pomi, aruncati in peisaj, erau infloriti, aducand o mica bucurie batranilor. Pe langa blocurile vechi, prafuite si scorojite erau insirate gunoaie care puteau umple cosurile de gunoi de la marginea trotuarelor, care erau goale.
Si ma plimbam, aproape distrusa, gandindu-ma la orice imi venea in cap, cand am trecut pe langa niste simpli baieti de vreo douazeci-douazeci si cinci de ani. Stateau intr-un grup de vreo cinci si se drogau pe rand. Cativa deja erau in starea euforica, in care totul era neobisnuit de frumos, nemaipomenit, sublim, dar doar pentru cateva minute, cand incepea calvarul si incepeau sa fie foarte suparati si revoltati. M-am oprit sa-i urmaresc, din pura curiozitate si fara sa stiu ca flacara dorintei de a vedea lumea ca ei, incepuse sa arda. Trei radeau ca niste nebuni, se bucurau de viata, desi nu cred ca aveau de ce. Deodata il aud pe unul dintre ei :
-Hei, cine-i aia cu paru’ albastru ? a spus el in timp ce ma uitam la una din suvitele mele care era inca roz,
-Nu-l baga in seama, e fericit, spuse un altul care se parea ca era inca treaz.
-Vad, spun eu uitandu-ma invidioasa la baietii care se simteau asa bine.
-Vrei si tu ? imi spuse acelasi baiat de mai devreme.
Am stat putin sa ma gandesc pana sa-i raspund. Prima oara m-am intrebat de ce mi-a oferit, cred ca aratam mai suparata decat as fi crezut. Apoi m-am gandit daca sa ma droghez ca sa vad lumea roz pentru cateva minute, dupa care sa fiu foarte suparata. Credeam ca merita sa incerc pentru ca dupa ce deveneam suparata, nu puteam fi mai mult decat eram atunci si simteam ca ii pot face fata si nu poate fi mai rau decat acum. Asa ca mi-am luat inima in dinti si am zis hotarata :
-Da, vreau sa incerc, vreau sa ma simt bine.
-Ok, ma bucur ca vrei , o sa-ti placa, mi-a spus incantat acel baiat dandu-mi putin praf mortal pe un suport micut.
Nu m-am mai sinchisit sa intreb ce mi s-a dat sau cat de puternic era, l-am luat si am incercat, oarecum, sa ma pregatesc, sa ma incurajez singura. Mereu mi-a fost frica de necunoscut, chiar si atunci imi era frica sa incerc, imi era frica pentru ca nu puteam sa mai dau inapoi daca faceam asa ceva. Dar ma saturasem sa fiu trista, sa nu ma pot gandi la ceva frumos si sa nu ma pot distra din nou ca alta data. Imi era frica, eram speriata de ce se poate intampla dupa, dar ce se va intampla daca nu o fac, cand voi mai zambi ? Dorinta de a zambi a invins frica si am apropiat de nas acel praf. Inima a inceput sa bata din ce in ce mai tare, vroiam sa o fac mai repede, dar totusi ma miscam asa de incet cand, deodata, nu foarte departe de locul unde ne aflam, aud o persoana strigand :
-Sakuraa ! Opreste-te ! Nu face asta !
Era chiar vocea lui ? Chiar era el ? Ma intorc grabita doar ca sa aflu raspunsul, iar cand il vad rasuflarea mi se taie si scap praful din mana, acesta imprastiindu-se la picioarele mele. Il vad cum alearga disperat numai ca sa se asigure ca nu o voi face, chiar daca praful era la picioarele mele, chiar vroia sa ajunga la mine, cat mai devreme posibil. Mai avea putin, trecea strada si la cativa pasi de trecere ma aflam eu, asteptamdu-l nemiscata si prea uimita sa reactionez. Deodata aud sunetul motorului unei masini si ma uit in directia de unde auzisem. Era o masina oarecare, care mergea cu o viteza neobisnuit de mare, apoi m-am uitat rapid la Sasuke sa vad daca se opreste, dar nu, el inca alerga nebuneste, iar cand am vazut ca mai are putin si traverseaza am urlat disperata :
-Sasuke, stop !
Dar era prea tarziu, masina l-a lovit puternic chiar in fata mea, chiar daca franase, a avut destula putere sa il arunce cu putere la cativa metri. Sangele lui se imprastiase pe suprafata alba a masinii si pe strada prafuita, iar el era intins pe strada cu chipul privind spre cer. Cand il vad nu mai stau holbandu-ma si alerg spre el cazand in genunchi, chiar langa el. Picaturi de sange ii murdareau chipul si curgeau din trupul lui, vrand sa-l lase fara viata. Il iau in brate si ii ridic capul rugandu-l disperata sanu adoarma. Toata aceasta teroare durase mai putin de zece secunde si am inceput sa ma uit disperata in jur. Soferul care a facut asta plecase, probabil de mult, la fel si acei tipi care se drogau, dar uitandu-ma in jur, vad un semafor care arata ca masinile mai au treizeci de secunde de rosu. Sun disperata la salvare dupa care fac o poza semaforului, idiotul care a facut asta va plati cu varf si idesat. Apoi, asteptand disperata sosirea ambulantei, am incercat sa-l fac pe Sasuke sa ramana treaz si am inceput sa-i vorbesc, nici eu nu stiam despre ce, nu mai ca sa nu inchida ochii, cine stie ce se putea intampla daca o facea. Lacrimile imi inundasera de mult ochii si nu vroiam sub nicio forma sa-l pierd, mai bine sa traiasca si sa ma ignore toata viata decat asta. Ii vorbeam si ma bucuram pentru ca parea sa ma asculte, dar deodata a zambit si a soptit :
-Promite-mi ca nu o sa mai faci asa ceva !
-Promit, am murmurat eu printre suspine, dar te rog rezista putin, ambulanta va veni si totul va fi bine, te rog nu adormi, am continuat eu rugandu-ma sa reziste.
El nu a incetat sa zambeasca si asta mi-a tinut speranta aprinsa, pana cand am simtit cum inima mi se sfarama atunci cand a inchis ochii...
Cap 11 : Voi tine la tine mereu
Incep sa clipesc usor si ridic capul de pe perna. Ochii mei erau probabil cei mai incercanati, iar capul meu mai avea putin si exploda. Durerea ma strabatea din cap pana in picioare si amortisem imbracata. Abea ca am putere sa ma ridic putin sa vad cat este ceasul, era cinci dimineata, acum imi explicam de ce este asa intuneric pentru o dimineata. M-am ridicat de pe canapea, mi-am luat niste papuci in picioare si am iesit pe usa. Era destul de frig, dar de ce mi-ar pasa ? Am ridicat privirea spre cerul argintiu care incet, incet isi pierdea farmecul intunecat, in favoarea unor nori cenusii care se imbratisau formand o coroana pe cer. Incep sa curga stropi de ploaie, in sfarsit nu mai ningea. M-am intins pe jos cu capul sprijinit de cimentul dur si am inceput sa plang gandindu-ma ce se intamplase ieri, dar usor lacrimile mele au inceput sa fie confundate cu stropii de ploaie reci si grei care m-au udat pana la piele. Am stat acolo parca sa-mi aduc aminte cat l-am iubit, il iubesc si cat il voi iubi. Dar oare merita sa iubesc o persoana care nu vroia sa ma asculte ? O persoana care era usor orbita de gelozie ? Sau oare merita sa incerc sa-i spun ceva ? Nici eu nu stiam, doar eram prinsa intr-un sir de ganduri nesfarsit.
Am stat acolo cat a durat ploaia, dupa care am intrat in casa. Dornica de un dus. Dupa ce am facut si un dus probabil mai rece decat stropii de ploaie, m-am imbracat in ceva la intamplare, o bluza si niste blugi. M-am incaltat cu o niste adidasi si am iesit pe usa doar cu cheile. Am inceput sa hoinaresc strazile pustii, asemanatoare cu mintea si inima mea. Dar cine ar fi iesit pe strada la vreo sase jumatate dimineata ? O nebuna ca mine care avea nevoie sa faca ceva, daca nu avea sa-si aduca aminte de cele mai frumoase clipe pe care le-a trait. M-am indreptat spre parc, desi era plin de amintiri, am vrut sa vad daca le pot ocoli, dar era asa de greu sa tii lacrimile in frau. Dar trebuia, altfel cum aveam sa trec prin scoala, plangand ca un bebelus ? Trebuia sa fac ceva in fiecare minut, trebuia sa-mi ocup timpul, trebuia sa ma obisnuiesc cu amintirile. Dar ce sa fac, erau in mintea mea mereu, abea ma concentram sa merg. Vroiam sa plang, dar nu puteam, trebuia sa ma opresc, sa invat sa nu mai plang, sa nu mai fiu o plangacioasa. M-am incruntat puternic, parca incercand sa ma inving pe mine insumi si cred ca atunci am descoperit care e cea mai grea lupta, cea impotriva ta sau mai bine zis, a amintirilor tale. Trrebuia sa fiu puternica, dar am simtit ca iarasi trebuie sa fug si asta am facut, am luat-o la fuga si m-am indreptat spre casa lui Sasuke. Cand m-am uitat la ea mi-a venit sa plang asa ca am inchis ochii si am intors capul, dar amintirile erau deja acolo, in mintea mea si trebuia intruna sa le suport. Dar la un moment m-am simtit pregatita si m-am uitat la casa lui Sasuke, fara sa lacrimez sau sa suspin, dar in sufletul meu eram asa de trista incat puteam plange. M-am dus langa usa lui Sasuke si am pus usor urechea pe suprafata usii si l-am auzit pe brunet cum vorbea la telefon cu Naruto si cum ii spunea ca e singur acasa. L-am asteptat sa termine de vorbit si apoi am inceput sa bat cu pumnii in usa, dar cel cu care am batut ieri ma durea ingrozitor, iar abea atunci vedeam cat de vanat putea fi. Dar am continuat sa bat cu putere si apoi m-am oprit brusc fiind sigura ca m-a auzit si ca stia sigur ca eu sunt. L-am rugat sa ma lase sa-i explic si el mi-a zis ca nu am ce sa-i explic apoi a aruncat ceva in usa, provocand o bubuitura de care m-am speriat si am inceput sa lacrimez, iar ma lasam prada lacrimilor si vroiam sa devin puternica, dar instictiv am fugit...
Au urmat luni intregi de scoala in care eram hotarata sa-l fac pe Sasuke sa ma asculte, dar nu vroia, nu puteam sa-i spun nimic pentru ca imediat ma respingea sau pur si simplu pleca din fata mea. Iar mai rau era ca am incercat si la scoala sa fac ceva, ca sa ma asculte putin, dar imediat venea si Ino langa mine doar ca sa nu ma lase sa-i atrag atentia, pentru ca ea inca nu aflase ce s-a intamplat in excursie. Si cand venea peste mine, Sasuke nu-i spunea nimic, chiar nimic, o lasa sa defileze pe acolo si sa imi spuna sa plec, iar cand brunetul auzea ce vroia blonda, nu-i spunea ca o abroba, dar si el imi spunea acelasi lucru si pentru mine era ca o sustinere. Ma durea prea tare ca ii tinea partea si ce spunea, era mai rau decat cutitul in rana. Trebuia sa fiu puternica, sa nu mai plang, iar in doua luni am reusit sa nu mai plang, dar ce rost avea daca Sasuke nu imi daduse inca sansa. In tot acest timp m-am tuns, scurt in spate, cu niste suvite mai lungi in fata, mi-am facut temele numai ca nu aveam ce face noaptea cand abea dormeam si nu vroiam ca gandul sa ma poarte la el. Nu mancam si nu mai stiam sigur daca apa are gust. Dupa cearta le-am rugat pe prietenele mele sa ma lase pentru ca nimeni nu ma poate ajuta acum in afara de Sasuke., dar ele vroiau sa dea de mine, dar telefonul meu era inchis si pus undeva bine, sau mai bine zis : aruncat acolo unde nu va fi gasit, iar daca vroiau sa vina la mine acasa, nu eram decat noaptea de la noua pana dimineata la sapte. Nu prea aveau ce face nici daca ma prindeau, pentru ca au facut-o o data si discutia dintre noi le-a convoins ca mai bine ma lasa sa ma descurc singura, desi stiu sigur ca au cautat niste solutii care nu vor functiona niciodata. Asa au trecut doua luni intregi : foarte putina mancare, ca o vrabie, putina apa, putin somn, rugandu-ma mult de el, stand pe afara o groaza si fara pic de viata.
Si in ziua in care s-au implinit fix doua luni, eram din nou pe strada. Era primavara, pe la inceputul lunii aprilie, intr-o zi de duminica pe la vreo patru dupa-amiaza. Iesisem sa ma calmez, ma simteam de parca, cat aer aveam in fiecare zi de la toate plimbarile nesfarsite, totusi simteam ca ma sufoc. Vroiam sa ii simt parfumul si imbratisarea, ma simteam prea pustiita ca sa mai simt ceva in afara de dragostea lui. M-am dus pe o strada marginasa si aproape goala, unde isi pierdeau vremea drogatii si vagabonzii care cautau linistea unui cartier de batrani, de care nu ma temeam, totusi noi cautam acelasi lucru :liniste. Pe la ora aia, toti varsnicii dormeau si era asa liniste, peisajul era asa simplu, asta cautam, nimic spectaculos. Cerul era destul de alb cu o usoara tenta de gri, drumurile erau prafuite, iar in presupusele spatii verzi nu era decat pamant uscat si crapat de trecerea timpului. Cativa pomi, aruncati in peisaj, erau infloriti, aducand o mica bucurie batranilor. Pe langa blocurile vechi, prafuite si scorojite erau insirate gunoaie care puteau umple cosurile de gunoi de la marginea trotuarelor, care erau goale.
Si ma plimbam, aproape distrusa, gandindu-ma la orice imi venea in cap, cand am trecut pe langa niste simpli baieti de vreo douazeci-douazeci si cinci de ani. Stateau intr-un grup de vreo cinci si se drogau pe rand. Cativa deja erau in starea euforica, in care totul era neobisnuit de frumos, nemaipomenit, sublim, dar doar pentru cateva minute, cand incepea calvarul si incepeau sa fie foarte suparati si revoltati. M-am oprit sa-i urmaresc, din pura curiozitate si fara sa stiu ca flacara dorintei de a vedea lumea ca ei, incepuse sa arda. Trei radeau ca niste nebuni, se bucurau de viata, desi nu cred ca aveau de ce. Deodata il aud pe unul dintre ei :
-Hei, cine-i aia cu paru’ albastru ? a spus el in timp ce ma uitam la una din suvitele mele care era inca roz,
-Nu-l baga in seama, e fericit, spuse un altul care se parea ca era inca treaz.
-Vad, spun eu uitandu-ma invidioasa la baietii care se simteau asa bine.
-Vrei si tu ? imi spuse acelasi baiat de mai devreme.
Am stat putin sa ma gandesc pana sa-i raspund. Prima oara m-am intrebat de ce mi-a oferit, cred ca aratam mai suparata decat as fi crezut. Apoi m-am gandit daca sa ma droghez ca sa vad lumea roz pentru cateva minute, dupa care sa fiu foarte suparata. Credeam ca merita sa incerc pentru ca dupa ce deveneam suparata, nu puteam fi mai mult decat eram atunci si simteam ca ii pot face fata si nu poate fi mai rau decat acum. Asa ca mi-am luat inima in dinti si am zis hotarata :
-Da, vreau sa incerc, vreau sa ma simt bine.
-Ok, ma bucur ca vrei , o sa-ti placa, mi-a spus incantat acel baiat dandu-mi putin praf mortal pe un suport micut.
Nu m-am mai sinchisit sa intreb ce mi s-a dat sau cat de puternic era, l-am luat si am incercat, oarecum, sa ma pregatesc, sa ma incurajez singura. Mereu mi-a fost frica de necunoscut, chiar si atunci imi era frica sa incerc, imi era frica pentru ca nu puteam sa mai dau inapoi daca faceam asa ceva. Dar ma saturasem sa fiu trista, sa nu ma pot gandi la ceva frumos si sa nu ma pot distra din nou ca alta data. Imi era frica, eram speriata de ce se poate intampla dupa, dar ce se va intampla daca nu o fac, cand voi mai zambi ? Dorinta de a zambi a invins frica si am apropiat de nas acel praf. Inima a inceput sa bata din ce in ce mai tare, vroiam sa o fac mai repede, dar totusi ma miscam asa de incet cand, deodata, nu foarte departe de locul unde ne aflam, aud o persoana strigand :
-Sakuraa ! Opreste-te ! Nu face asta !
Era chiar vocea lui ? Chiar era el ? Ma intorc grabita doar ca sa aflu raspunsul, iar cand il vad rasuflarea mi se taie si scap praful din mana, acesta imprastiindu-se la picioarele mele. Il vad cum alearga disperat numai ca sa se asigure ca nu o voi face, chiar daca praful era la picioarele mele, chiar vroia sa ajunga la mine, cat mai devreme posibil. Mai avea putin, trecea strada si la cativa pasi de trecere ma aflam eu, asteptamdu-l nemiscata si prea uimita sa reactionez. Deodata aud sunetul motorului unei masini si ma uit in directia de unde auzisem. Era o masina oarecare, care mergea cu o viteza neobisnuit de mare, apoi m-am uitat rapid la Sasuke sa vad daca se opreste, dar nu, el inca alerga nebuneste, iar cand am vazut ca mai are putin si traverseaza am urlat disperata :
-Sasuke, stop !
Dar era prea tarziu, masina l-a lovit puternic chiar in fata mea, chiar daca franase, a avut destula putere sa il arunce cu putere la cativa metri. Sangele lui se imprastiase pe suprafata alba a masinii si pe strada prafuita, iar el era intins pe strada cu chipul privind spre cer. Cand il vad nu mai stau holbandu-ma si alerg spre el cazand in genunchi, chiar langa el. Picaturi de sange ii murdareau chipul si curgeau din trupul lui, vrand sa-l lase fara viata. Il iau in brate si ii ridic capul rugandu-l disperata sanu adoarma. Toata aceasta teroare durase mai putin de zece secunde si am inceput sa ma uit disperata in jur. Soferul care a facut asta plecase, probabil de mult, la fel si acei tipi care se drogau, dar uitandu-ma in jur, vad un semafor care arata ca masinile mai au treizeci de secunde de rosu. Sun disperata la salvare dupa care fac o poza semaforului, idiotul care a facut asta va plati cu varf si idesat. Apoi, asteptand disperata sosirea ambulantei, am incercat sa-l fac pe Sasuke sa ramana treaz si am inceput sa-i vorbesc, nici eu nu stiam despre ce, nu mai ca sa nu inchida ochii, cine stie ce se putea intampla daca o facea. Lacrimile imi inundasera de mult ochii si nu vroiam sub nicio forma sa-l pierd, mai bine sa traiasca si sa ma ignore toata viata decat asta. Ii vorbeam si ma bucuram pentru ca parea sa ma asculte, dar deodata a zambit si a soptit :
-Promite-mi ca nu o sa mai faci asa ceva !
-Promit, am murmurat eu printre suspine, dar te rog rezista putin, ambulanta va veni si totul va fi bine, te rog nu adormi, am continuat eu rugandu-ma sa reziste.
El nu a incetat sa zambeasca si asta mi-a tinut speranta aprinsa, pana cand am simtit cum inima mi se sfarama atunci cand a inchis ochii...