Chiar aşa, nici un comentariu ? Mă dezamăgiţi, să ştiţi. Of, en fin, continuarea e cam scurtă, dar am scris-o acum în...26 de minute căci nu prea am foarte mult timp liber.
Capitolul 10
Shane P.O.V.
Unii oameni îmi spuneau că lucrurile se întâmplă lent în viaţă. Mamă, dacă i-aş vedea acum şi aş fi putut vorbi cu ei, sigur că n-aş fi fost de acord cu ei. Adică, m-am trezit la metrou, întins pe jos, când eu eram sigur că ultima dată m-am văzut în faţa casei mele, lângă Errin. Apoi, am văzut-o pe adolescentă întinsă pe jos, cu o rană colosală. Simţeam cum am uitat ceva, dar nu ştiu ce. Adică, nu credeam că m-am teleportat la metrou aşa... pur şi simplu. Mult prea ciudat. Nu m-am mai gândit la toate cele întâmplate şi am luat-o pe Errin în braţe. Am început să alerg spre cel mai apropiat spital, fiind conştient de sângele ei ce se prelingea pe mâna mea. Străzile nu erau destul de aglomerate, oferidu-mi un real avantaj pentru ca alergarea mea să fie lipsită de obstacole. Am ajuns în faţa unei clădiri de un alb murdar, cu geamurile prăfuite şi cu o curte uriaşă lipsită de orice formă vie. Am intrat înăuntru, precum o vijelie, trântind uşile. Două infirmiere au sărit în faţa mea, privindu-mă şi întrebându-mă ce am păţit de eram atât de agitat. Un val de nervozitate mi-a străbătut corpul.
-Voi două sunteţi oarbe sau vă trebuie ochelari? Ea... sângerează. Mai trebuie să aştept mult ca să vă mişcaţi şi să o trataţi? Am întrebat pe un ton cât se poate de normal.
Cele două s-au uitat urât la mine, dar n-au mai comentat şi au luat-o pe Errin pe o targă. M-au rugat să aştept pe culoar, dar eu le-am urmat până într-un salon. Acolo, au tras nişte perdele de un galben bolnăvicios în jurul patului, nelăsându-mă să văd ce îi făceau. M-am sprijinit de perete, lăsându-mă să alunec pe podeaua rece. Gâfâiam şi îmi era frică. Îmi era frică pentru ce Errin putea să păţească. De fapt, mai curios eram de ce a păţit. Nu îmi aminteam nimic şi lucrul acesta mă enerva. Am strâns din dinţi. Cine o fi persoana care o înjunghiase pe Errin? Şi, mai presus de asta, de ce? Nu cred că voi şti răspunsul prea curând. Eu speram ca Errin să fie bine. Adică, nu puteam să mi-o iert dacă ea păţea ceva când, ei bine, eu am fost cu ea. Eram atât de slab? Şi totuşi, o viaţă fără a vorbi cu Errin, nu mi se părea foarte frumoasă. Mă înţelegeam bine cu ea şi când o vedeam inima îmi bătea puţin mai tare. Oare ce simţeam pentru ea? Prietenie, dragoste, amiciţie? Nu ştiam. Poate un amalgam între toate aceste stări sufleteşti. Dar viaţa mea liniştită a fost dată peste cap de când am cunoscut-o. Am văzut că putea să vindece oamenii şi nu m-am temut de ea, nu mi-a fost deloc frică – lucru ce trebuia să-l simt faţă de o persoană străină, nu?. Îmi plăcea. Da, poate chiar îmi plăcea. Dar ce rost mai avea ideea că îmi plăcea dacă ea... nu supravieţuia? Nu, nu puteam să mă gândesc la o asemenea aberaţie. Era un lucru total imposibil pentru că eu n-am să o las. De ce firea mea pozitivă mă lăsa tot timpul la greu?
-Gata, am bandajat-o. Are nevoie de multă odihnă, a spus una dintre asistente – cea blondă.
Au părăsit împreună camera şi eu m-am apropiat cu paşi lenţi de patul pe care era întinsă bruneta. Arăta bine şi când era cufundată în cele mai adânci vise. Buzele îi erau roşiatice şi, probabil, dulci. Ce aş fi vrut să le ating, să le sărut.Pielea îi era palidă, făcând un contrast extrem de frumos cu buzele sale. Parcă acest lucru mă făcea şi mai mult să o sărut. Mi-am oprit impulsul şi am strâns din pumni. Părea liniştită, foarte calmă. Mi-am dat o palmă peste faţă când ceva, în minte, mi-a spus: sărut-o. A fost greu să mă abţin, dar am reuşit după eforturi colosale. Mi-am luat ochii de la ea şi am privit gresia albă. Un căscat involuntar mi-a scăpat şi am realizat că mi se făcuse foarte somn. M-am întors înspre Errin şi m-am aplecat sărutând-o pe frunte. Ce senzaţie plăcută! Vroiam să o sărut şi pe buze, dar m-am dat trei paşi mai în spate, încercând să mă abţin. Bine, poate că aveam să mă culc puţintel ca să nu mai am în minte fantezii despre mine şi Errin. M-am trântit pe gresia în care puteam să mă oglindesc şi mi-am sprijinit capul de genunchi. Am închis ochii şi, prima dată, am văzut o imagine cu Errin rănită şi mi-am dorit din tot sufletul să-şi revină. Apoi, am văzut o imagine cu mine, dar aveam în spate două perechi de aripi ciudat de strălucitoare – ca de zână. Imposibil, mi-am zis. Şi, în final, am văzut cum stăteam pe peronul vechii staţii de metrou, aproape leşinat şi cum Errin stătea înjunghiată lângă mine. Parcă o parte a creirului meu ştia ce se întâmplase şi vroia să-mi amintească, dar nu l-am ascultat. Mi-am canalizat atenţia asupra imaginii lui Errin, adormind şi sperând că, atunci când mă voi trezi, va fi bine.
Jasmine: Chinuie-te si fa capitolele mai mari pe viitor. Minim 40 de randuri.
Capitolul 10
Shane P.O.V.
Unii oameni îmi spuneau că lucrurile se întâmplă lent în viaţă. Mamă, dacă i-aş vedea acum şi aş fi putut vorbi cu ei, sigur că n-aş fi fost de acord cu ei. Adică, m-am trezit la metrou, întins pe jos, când eu eram sigur că ultima dată m-am văzut în faţa casei mele, lângă Errin. Apoi, am văzut-o pe adolescentă întinsă pe jos, cu o rană colosală. Simţeam cum am uitat ceva, dar nu ştiu ce. Adică, nu credeam că m-am teleportat la metrou aşa... pur şi simplu. Mult prea ciudat. Nu m-am mai gândit la toate cele întâmplate şi am luat-o pe Errin în braţe. Am început să alerg spre cel mai apropiat spital, fiind conştient de sângele ei ce se prelingea pe mâna mea. Străzile nu erau destul de aglomerate, oferidu-mi un real avantaj pentru ca alergarea mea să fie lipsită de obstacole. Am ajuns în faţa unei clădiri de un alb murdar, cu geamurile prăfuite şi cu o curte uriaşă lipsită de orice formă vie. Am intrat înăuntru, precum o vijelie, trântind uşile. Două infirmiere au sărit în faţa mea, privindu-mă şi întrebându-mă ce am păţit de eram atât de agitat. Un val de nervozitate mi-a străbătut corpul.
-Voi două sunteţi oarbe sau vă trebuie ochelari? Ea... sângerează. Mai trebuie să aştept mult ca să vă mişcaţi şi să o trataţi? Am întrebat pe un ton cât se poate de normal.
Cele două s-au uitat urât la mine, dar n-au mai comentat şi au luat-o pe Errin pe o targă. M-au rugat să aştept pe culoar, dar eu le-am urmat până într-un salon. Acolo, au tras nişte perdele de un galben bolnăvicios în jurul patului, nelăsându-mă să văd ce îi făceau. M-am sprijinit de perete, lăsându-mă să alunec pe podeaua rece. Gâfâiam şi îmi era frică. Îmi era frică pentru ce Errin putea să păţească. De fapt, mai curios eram de ce a păţit. Nu îmi aminteam nimic şi lucrul acesta mă enerva. Am strâns din dinţi. Cine o fi persoana care o înjunghiase pe Errin? Şi, mai presus de asta, de ce? Nu cred că voi şti răspunsul prea curând. Eu speram ca Errin să fie bine. Adică, nu puteam să mi-o iert dacă ea păţea ceva când, ei bine, eu am fost cu ea. Eram atât de slab? Şi totuşi, o viaţă fără a vorbi cu Errin, nu mi se părea foarte frumoasă. Mă înţelegeam bine cu ea şi când o vedeam inima îmi bătea puţin mai tare. Oare ce simţeam pentru ea? Prietenie, dragoste, amiciţie? Nu ştiam. Poate un amalgam între toate aceste stări sufleteşti. Dar viaţa mea liniştită a fost dată peste cap de când am cunoscut-o. Am văzut că putea să vindece oamenii şi nu m-am temut de ea, nu mi-a fost deloc frică – lucru ce trebuia să-l simt faţă de o persoană străină, nu?. Îmi plăcea. Da, poate chiar îmi plăcea. Dar ce rost mai avea ideea că îmi plăcea dacă ea... nu supravieţuia? Nu, nu puteam să mă gândesc la o asemenea aberaţie. Era un lucru total imposibil pentru că eu n-am să o las. De ce firea mea pozitivă mă lăsa tot timpul la greu?
-Gata, am bandajat-o. Are nevoie de multă odihnă, a spus una dintre asistente – cea blondă.
Au părăsit împreună camera şi eu m-am apropiat cu paşi lenţi de patul pe care era întinsă bruneta. Arăta bine şi când era cufundată în cele mai adânci vise. Buzele îi erau roşiatice şi, probabil, dulci. Ce aş fi vrut să le ating, să le sărut.Pielea îi era palidă, făcând un contrast extrem de frumos cu buzele sale. Parcă acest lucru mă făcea şi mai mult să o sărut. Mi-am oprit impulsul şi am strâns din pumni. Părea liniştită, foarte calmă. Mi-am dat o palmă peste faţă când ceva, în minte, mi-a spus: sărut-o. A fost greu să mă abţin, dar am reuşit după eforturi colosale. Mi-am luat ochii de la ea şi am privit gresia albă. Un căscat involuntar mi-a scăpat şi am realizat că mi se făcuse foarte somn. M-am întors înspre Errin şi m-am aplecat sărutând-o pe frunte. Ce senzaţie plăcută! Vroiam să o sărut şi pe buze, dar m-am dat trei paşi mai în spate, încercând să mă abţin. Bine, poate că aveam să mă culc puţintel ca să nu mai am în minte fantezii despre mine şi Errin. M-am trântit pe gresia în care puteam să mă oglindesc şi mi-am sprijinit capul de genunchi. Am închis ochii şi, prima dată, am văzut o imagine cu Errin rănită şi mi-am dorit din tot sufletul să-şi revină. Apoi, am văzut o imagine cu mine, dar aveam în spate două perechi de aripi ciudat de strălucitoare – ca de zână. Imposibil, mi-am zis. Şi, în final, am văzut cum stăteam pe peronul vechii staţii de metrou, aproape leşinat şi cum Errin stătea înjunghiată lângă mine. Parcă o parte a creirului meu ştia ce se întâmplase şi vroia să-mi amintească, dar nu l-am ascultat. Mi-am canalizat atenţia asupra imaginii lui Errin, adormind şi sperând că, atunci când mă voi trezi, va fi bine.
Jasmine: Chinuie-te si fa capitolele mai mari pe viitor. Minim 40 de randuri.
Metal was here.
![[Imagine: metalsig.png]](http://i538.photobucket.com/albums/ff350/Ram369/metalsig.png)
I\'ll start to worry when I\'m dead.