18-04-2010, 02:32 PM
Oky, oky, am revenit cu inca un fic. Mda' nebunie curata, boom de imaginatie etc. etc. Sper totusi sa fie bun de ceva si sa va placa. Initial am zis eu ca il termin, baliverne, baliverne...Fiindca multe am zis ca fac si n-am facut. Deci acum postez primul capitol...Al doilea apare cand o da' Domnu' sa il scriu ^^'. Anyway, eu sper sa va placa ce mi-a iesit mie p'aici.
N/A: Mda' Atat am vorbit si am uitat sa spun ceea ce trebuia. Fic-ul va fi impartit intr-un mod mai ciudat zic eu...Sper totusi sa intelegi fara sa va uitati in cruci mai mult de 15 minute ^^ [mie atat mi-a luat sa pricep propria aranjare in pagina care am facut-o :))]
Descriere: Cele zece intrebari care si le pune o adolescenta si un adolescent, in clasa a 12`a, despre dragoste.
- Eric, vreau....Vreau să ne despărţim...
Am spus cuvintele fără sentiment. Dar la urma urmei de ce aş simţi vreo emoţie? E un simplu "Rămas bun". Poate nici ăla, fiindcă ne vom vedea la şcoală, în oraş. Prin urmare nu e nimic tragic. Nici măcar dramatic, nu, nici pe aproape.
- Dar de ce? Ce s-a întâmplat? Spuneai că mă iubeşti, a zis acesta cu vocea gâtuită.
- Mda'...Am zis, asta nu înseamnă că era şi adevărat. La revedere!
Am întors spatele şi am plecat. Dar aşa am sentimentul că trebuie să îmi închid telefonul, fiindcă voi fi bombardată de mesaje idioate, pline de scuze fără rost şi altele de acest gen. Iar eu numai de asta nu am chef.
Păşeam încet pe asfaltul încă umed de la ploaia de aseară. Ce e dragostea la urma urmei? De parcă nu aş şti! E sentimentul acela care te cuprinde instantaneu când vezi chipul unei anumite persoane şi crezi că totul se rezumă la aceea fiinţa, care, pentru toata planeta înafară de tine este un mare, nimeni...Ce sec! Şi te aşteptai la ceva mai interesant având în vedere că este chiar faimoasa iubire. Da, lume, aceasta este definiţia şi trebuie să marturisesc că nu are nici un Dumnezeu. Dar oare de ce mă gândesc la chestia asta? Îmi storc creierii aiurea...
Fără să îmi dau seamna, deja ajunsesem în faţa casei mele. Locuiam cu parinţii si fratele meu mai mare, Alexander...Sau cel mai simplu Alex. Mi-am scos cheile din buzunar şi am descuiat poarta. Niciodată drumul din parc, până acasă nu mi s-a părut aşa scurt. Şi eu care plănuiam să încerc şi eu, măcar o dată sa ma plimb de nebună pe străzi. Dar se pare ca subconştientul tânjea după camera mea, după pisica mea, după calculatorul cu melodiile mele de pe vremea lu' Pazvanti Chioru' şi nu în ultimul rând, în scurtul timp în care m-am despărţit de Eric, mi s-a făcut dor de fratele meu.
- Hei, A! Ţine poarta deschisă fato!
Am deschis poarta larg, ca Alex să poată să intre. Avea o viteză nebună şi era tot transpirat. Bleah! Şi începea să pută.
- Cum de te-a lăsat să ieşi după ce ai găurit cauciucurile lu' Harry Potter, din nou? am întrebat nevinovată.
- Am ieşit pe geam, spuse acesta cu un zâmbet inocent. Şi în plus Potter şi-a meritat-o dupa extemporalu' de la geografie. Recunoaşte, Vrajitoru' cu Creta o să ajungă să renunţe la maşină din vina noastră, sau o să îşi pună alarmă pe cauciucuri.
Mda' ăsta e frati'miu. Mereu băgat în belele, bătăi şi toate cele. Ah, de parcă eu sunt sfantă...Mi-am dat ochii peste cap, în timp ce Alex se ruga de mine.
- Aaaa, da, mai eşti şi tu aici. Ce-i? am întrebat acidă.
- Adelle, nu-i aşa că pot să intru în casă prin camera ta? s-a milogit acesta de mine.
Cum să îl refuzi? E pur şi simplu imposibil sa refuzi baiatu' ăsta. Am încercat să rezist şi am întors capul relativ indiferentă. El s-a pus în genunchi in faţa mea. Sunt victimă a mutrei de căţel plouat. Nu-i cinstit. Am aprobat din cap că se poate strecura prin camera mea. A fugit în spate, până ce eu aveam să ajung să deschid geamul.
M-am întors pe călcâie şi am pornit spre uşa de la intrare. Am salutat-o pe mama care râcâia într-o oală în bucătărie. Camera mea este singura care se află în faţa copacului aşa că este binecuvântarea mea şi a lui A. Am deschis uşa încet, foarte calmă, să nu dau nimic de bănuit. Camera mea era un dezastru ordinar, aşa că a trebuit să forţez puţin ca să am loc să intru. Pisica mea dormea liniştită pe grămada de tricouri neîmpachetate de pe birou. Hei! Erau curate. Frumos Dee, acum trebuie să le pun la spălat. Am mângâiat-o pe cap. Torsul ei era atât de dulce. Am lăsat-o sa doarmă mai departe şi am mers să îi deschid geamul. M-am dat câţiva paşi înapoi. Avea de gând să sară. Şi eu nu eram salteaua! A aterizat artistic pe podea. Minunat. M-am întors cu spatele să mă gândesc cum să îmi recuperez tricourile de sub Dee.
Alex a înghiţit în sec. Un sunet urat, grotesc a spart liniştea ciudată care se aşternuse. M-am întors, vag îngrijorată, să îmi văd fratele ţinându-mi sutienul preferat pe deget, călcat în picioare. A dat să îşi ceară scuze, dar i-am luat-o înainte:
- Du-te şi fă un duş şi te iert. Puţi!
A dat din cap în semn de aprobare şi a zburat pe uşă afară. Două minutea mai târziu puteam auzi apa curgând şi pe el mormăind un soi de cântec într-o tentativă nereuşită de a cânta.
Acum înapoi la tricourile mele cu miros de pisică. Dar înainte de asta, muzică. Mi-am scos Ipod-ul din buzunar şi mi-am băgat căştile în urechi. Ah, îmi era dor de melodiile astea. Am luat pisica în braţe şi am aşezat-o pe pat. Tricourile au aterizat şi ele în coşul cu rufe murdare.
M-am prăbuşit pe scaunul de la birou. Mă simt...Mă simt aiurea. Toată chestia cu despărţitul ăsta brusc şi...Ah, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Dar de ce mă gândesc la asta? Am avut vreun licăr de sentiment pentru tipul ăla? Blond, înalt, jucător de fotbal, ochi spălăciţi, mulţi muşchi, puţină minte. Nu, nu are treaba cu aşa zisa iubire. De fapt, eu cred că toată aberaţia asta cu dragoste, săruturi, îmbrăţişări este o mare minciună. Toată lumea profită de alţii. Toţi sunt narcisişti şi ipocriţi. Suntem nişte simpli perverşi în lumea asta atât de îndrăgostită de propria persoană. Deci toate emoţiile acestea care mă freacă la melodie acum, provin de la o simplă vinovăţie, care o să îmi treacă la primul coş care o să-l dau când ies pe afară.
- AÅŸa e!
M-am trezit strigând de nebună în pustietatea camerei mele. Mda'.
- Hei, A.A.!
Strigătul acela m-a readus cu picioarele pe pământ. Un zâmbet şi-a făcut loc pe chipul meu şi am mers într-un suflet la geam. L-am deschis în grabă şi am scos capul afară.
-Veniţi?
Am dat din cap şi am închis geamul să merg să mă îmbrac. Am luat puloverul negru de pe pat şi telefonul. Ieşind în grabă, pe hol, am dat peste Alex.
-Mergem la baschet! am urlat amândoi în acelaş moment.
Am luat-o la fugă pe scări, uitând cu desăvârşire de marele obstacol: mama. Se afla în faţa uşii cu mâinile strânse la piept şi se uita gânditoare la noi. Ăsta nu-i semn bun.
- Adelle, pregăteşti cina când te întorci. Alex îi faci curat în cameră soră'tii. Distracţie plăcută puilor!
Am afişat amândoi un zâmbet larg, dar A. s-a trezit să întrebe:
-Stai! De ce trebuie să fac curat la ea în cameră?
O secundă! Şi eu mă întrebam chestia asta. De ce, oare? Mama se uita în mod ironic la el. A trecut pe lângă noi fluturând mâna în aer.
- Nu vreau să ajung la spital cu toxinfecţie alimentară!
Am început să râdem. Dar ne-am dat seama că pierdem timpul şi am plecat în viteză.
- Mergem?
I-am luat mingea din mână în semn că da. Acum eram în largul meu. Inclusiv sentimentul de vinovăţie sau orice o fi fost m-a părăsit şi sunt sigură că nu o să reapară.
- Matt, cum merge cu July? a întrebat fratele meu.
Am înghiţit în sec...
N/A: Mda' Atat am vorbit si am uitat sa spun ceea ce trebuia. Fic-ul va fi impartit intr-un mod mai ciudat zic eu...Sper totusi sa intelegi fara sa va uitati in cruci mai mult de 15 minute ^^ [mie atat mi-a luat sa pricep propria aranjare in pagina care am facut-o :))]
Descriere: Cele zece intrebari care si le pune o adolescenta si un adolescent, in clasa a 12`a, despre dragoste.
Oare dragostea există?
Adelle`s P.O.V.
Adelle`s P.O.V.
1
- Eric, vreau....Vreau să ne despărţim...
Am spus cuvintele fără sentiment. Dar la urma urmei de ce aş simţi vreo emoţie? E un simplu "Rămas bun". Poate nici ăla, fiindcă ne vom vedea la şcoală, în oraş. Prin urmare nu e nimic tragic. Nici măcar dramatic, nu, nici pe aproape.
- Dar de ce? Ce s-a întâmplat? Spuneai că mă iubeşti, a zis acesta cu vocea gâtuită.
- Mda'...Am zis, asta nu înseamnă că era şi adevărat. La revedere!
Am întors spatele şi am plecat. Dar aşa am sentimentul că trebuie să îmi închid telefonul, fiindcă voi fi bombardată de mesaje idioate, pline de scuze fără rost şi altele de acest gen. Iar eu numai de asta nu am chef.
Păşeam încet pe asfaltul încă umed de la ploaia de aseară. Ce e dragostea la urma urmei? De parcă nu aş şti! E sentimentul acela care te cuprinde instantaneu când vezi chipul unei anumite persoane şi crezi că totul se rezumă la aceea fiinţa, care, pentru toata planeta înafară de tine este un mare, nimeni...Ce sec! Şi te aşteptai la ceva mai interesant având în vedere că este chiar faimoasa iubire. Da, lume, aceasta este definiţia şi trebuie să marturisesc că nu are nici un Dumnezeu. Dar oare de ce mă gândesc la chestia asta? Îmi storc creierii aiurea...
Fără să îmi dau seamna, deja ajunsesem în faţa casei mele. Locuiam cu parinţii si fratele meu mai mare, Alexander...Sau cel mai simplu Alex. Mi-am scos cheile din buzunar şi am descuiat poarta. Niciodată drumul din parc, până acasă nu mi s-a părut aşa scurt. Şi eu care plănuiam să încerc şi eu, măcar o dată sa ma plimb de nebună pe străzi. Dar se pare ca subconştientul tânjea după camera mea, după pisica mea, după calculatorul cu melodiile mele de pe vremea lu' Pazvanti Chioru' şi nu în ultimul rând, în scurtul timp în care m-am despărţit de Eric, mi s-a făcut dor de fratele meu.
- Hei, A! Ţine poarta deschisă fato!
Am deschis poarta larg, ca Alex să poată să intre. Avea o viteză nebună şi era tot transpirat. Bleah! Şi începea să pută.
- Cum de te-a lăsat să ieşi după ce ai găurit cauciucurile lu' Harry Potter, din nou? am întrebat nevinovată.
- Am ieşit pe geam, spuse acesta cu un zâmbet inocent. Şi în plus Potter şi-a meritat-o dupa extemporalu' de la geografie. Recunoaşte, Vrajitoru' cu Creta o să ajungă să renunţe la maşină din vina noastră, sau o să îşi pună alarmă pe cauciucuri.
Mda' ăsta e frati'miu. Mereu băgat în belele, bătăi şi toate cele. Ah, de parcă eu sunt sfantă...Mi-am dat ochii peste cap, în timp ce Alex se ruga de mine.
- Aaaa, da, mai eşti şi tu aici. Ce-i? am întrebat acidă.
- Adelle, nu-i aşa că pot să intru în casă prin camera ta? s-a milogit acesta de mine.
Cum să îl refuzi? E pur şi simplu imposibil sa refuzi baiatu' ăsta. Am încercat să rezist şi am întors capul relativ indiferentă. El s-a pus în genunchi in faţa mea. Sunt victimă a mutrei de căţel plouat. Nu-i cinstit. Am aprobat din cap că se poate strecura prin camera mea. A fugit în spate, până ce eu aveam să ajung să deschid geamul.
M-am întors pe călcâie şi am pornit spre uşa de la intrare. Am salutat-o pe mama care râcâia într-o oală în bucătărie. Camera mea este singura care se află în faţa copacului aşa că este binecuvântarea mea şi a lui A. Am deschis uşa încet, foarte calmă, să nu dau nimic de bănuit. Camera mea era un dezastru ordinar, aşa că a trebuit să forţez puţin ca să am loc să intru. Pisica mea dormea liniştită pe grămada de tricouri neîmpachetate de pe birou. Hei! Erau curate. Frumos Dee, acum trebuie să le pun la spălat. Am mângâiat-o pe cap. Torsul ei era atât de dulce. Am lăsat-o sa doarmă mai departe şi am mers să îi deschid geamul. M-am dat câţiva paşi înapoi. Avea de gând să sară. Şi eu nu eram salteaua! A aterizat artistic pe podea. Minunat. M-am întors cu spatele să mă gândesc cum să îmi recuperez tricourile de sub Dee.
Alex a înghiţit în sec. Un sunet urat, grotesc a spart liniştea ciudată care se aşternuse. M-am întors, vag îngrijorată, să îmi văd fratele ţinându-mi sutienul preferat pe deget, călcat în picioare. A dat să îşi ceară scuze, dar i-am luat-o înainte:
- Du-te şi fă un duş şi te iert. Puţi!
A dat din cap în semn de aprobare şi a zburat pe uşă afară. Două minutea mai târziu puteam auzi apa curgând şi pe el mormăind un soi de cântec într-o tentativă nereuşită de a cânta.
Acum înapoi la tricourile mele cu miros de pisică. Dar înainte de asta, muzică. Mi-am scos Ipod-ul din buzunar şi mi-am băgat căştile în urechi. Ah, îmi era dor de melodiile astea. Am luat pisica în braţe şi am aşezat-o pe pat. Tricourile au aterizat şi ele în coşul cu rufe murdare.
M-am prăbuşit pe scaunul de la birou. Mă simt...Mă simt aiurea. Toată chestia cu despărţitul ăsta brusc şi...Ah, îmi vine să mă dau cu capul de pereţi. Dar de ce mă gândesc la asta? Am avut vreun licăr de sentiment pentru tipul ăla? Blond, înalt, jucător de fotbal, ochi spălăciţi, mulţi muşchi, puţină minte. Nu, nu are treaba cu aşa zisa iubire. De fapt, eu cred că toată aberaţia asta cu dragoste, săruturi, îmbrăţişări este o mare minciună. Toată lumea profită de alţii. Toţi sunt narcisişti şi ipocriţi. Suntem nişte simpli perverşi în lumea asta atât de îndrăgostită de propria persoană. Deci toate emoţiile acestea care mă freacă la melodie acum, provin de la o simplă vinovăţie, care o să îmi treacă la primul coş care o să-l dau când ies pe afară.
- AÅŸa e!
M-am trezit strigând de nebună în pustietatea camerei mele. Mda'.
- Hei, A.A.!
Strigătul acela m-a readus cu picioarele pe pământ. Un zâmbet şi-a făcut loc pe chipul meu şi am mers într-un suflet la geam. L-am deschis în grabă şi am scos capul afară.
-Veniţi?
Am dat din cap şi am închis geamul să merg să mă îmbrac. Am luat puloverul negru de pe pat şi telefonul. Ieşind în grabă, pe hol, am dat peste Alex.
-Mergem la baschet! am urlat amândoi în acelaş moment.
Am luat-o la fugă pe scări, uitând cu desăvârşire de marele obstacol: mama. Se afla în faţa uşii cu mâinile strânse la piept şi se uita gânditoare la noi. Ăsta nu-i semn bun.
- Adelle, pregăteşti cina când te întorci. Alex îi faci curat în cameră soră'tii. Distracţie plăcută puilor!
Am afişat amândoi un zâmbet larg, dar A. s-a trezit să întrebe:
-Stai! De ce trebuie să fac curat la ea în cameră?
O secundă! Şi eu mă întrebam chestia asta. De ce, oare? Mama se uita în mod ironic la el. A trecut pe lângă noi fluturând mâna în aer.
- Nu vreau să ajung la spital cu toxinfecţie alimentară!
Am început să râdem. Dar ne-am dat seama că pierdem timpul şi am plecat în viteză.
- Mergem?
I-am luat mingea din mână în semn că da. Acum eram în largul meu. Inclusiv sentimentul de vinovăţie sau orice o fi fost m-a părăsit şi sunt sigură că nu o să reapară.
- Matt, cum merge cu July? a întrebat fratele meu.
Am înghiţit în sec...