O trecem pe feminin

[Teh]

Mulțumesc enorm pt. comentarii !
Îmi cer iertare că nu am mai putut posta o perioadă, dar cum v-am spus, am probleme cu netul acasă și nu or să se rezolve curând, așa că intru cam printre picături când nu sunt acasă :D Sper totuși să citiți în continuare.
Lectură plăcută!

Capitolul Patruzeci ÅŸi Patru

- Neaţa!
Am auzit-o pe mama strigând fericită şi m-am văzut nevoită să deschid ochii. Nu aveam chef , doream să mai dorm ! Eram cu adevărat obosită şi simţeam nevoia să mă odihnesc ca lumea. De obicei nu am nicio probmelă, pot dormi în orice pat, în oricare locuinţă – şi chiar foarte confortabil. Dar , înainte să merg la somn, privirea lui Jonathan iar m-a atenţionat. M-a enervat într-atât încât de abia am putut adormi. Se uitase la mine într-un fel îngrozitor şi mă făcuse să mă simt cu adevărat o intruă . Mai rău decât avusesem impresia până în acea clipă.
Ştiam că un singur lucru mi-ar distrage atenţia de la această chestiune, dar nu mă puteam îndura să fac aşa ceva . Să mă gândesc la Dani, devenea şi mai dureros şi totodată furia era şi mai mare. Pentru că mă enervau multe la el, la ceea ce se întâmplase între noi. Aşa că, nu puteam decât să revin la momentul actual şi la tot rahatul în care mă băgasem.
Începusem , chiar, să mă întreb cum ar fi fost dacă aş fi aflat dinainte de toată această situaţie? Cel mai probabil nu aş fi venit în acest loc. Nu, probabil aş fi făcut-o şi nu mi-ar fi păsat de copii ăştia. De aceşti doi băieţi ( la drept vorbind, Jonathan era cam de vârsta mea – avea să facă şaptisprezece ani în septembrie, deci era totuşi mai mic decât mine ) . Uh, da ! Căci, eu nu aş fi ştiut că unul dintre ei e atât de „rău”. Nu în acel sens, probabil. Ci doar nu mă suporta. Şi nici măcar nu mă cunoştea prea bine. De fapt, deloc. Cred.
Nici nu îi doream să o facă.
Adică ,treaba lui – viaţa lui. Putea să se ducă dracu.
Dar nu şi când trebuia să locuiesc cu el timp de o săptămână. Sub acelaşi acoperiş şi să nu pot zice nimic. Din respect şi afecţiune pentru mama mea. Şi din consideraţie faţă de Max. El mă primise cu foarte multă căldură. Care, speram să nu fie prefăcută . Cineva era cu adevărat sincer în toată această treabă. Acela, cu siguranţă, era Christian.
Era un puşti simpatic , şi chiar dacă nu eram cea mai mare fană a copiilor, el chiar mă făcea să mă simt bine cu onestitatea şi simplitatatea lui juvenilă. Hmm...
Nici nu realizasem când mă ridicasem în şezut şi o priveam cu ochii între deschişi pe mama mea. Aceasta a râs şi a spus ceva, nu am înţeles ce. Am avut un deja vu.
Mi-a eliberat ferestrele de draperii, şi acum lumina intra în voie. Aşa cum o făcea şi în trecut... Când locuiam doar noi două. Brusc, m-a lovit ceva!
Ea avea să rămână aici, pentru totdeauna. Nu? Avea acum un iubit. Dacă locuia cu el însemna că era ceva serios. Dacă îi accepta copii, de asemenea. Dacă eu ajunsesem să îl cunosc şi acela să fie atât de „ bun” cu mine, însemna că era ceva „ mare” între ei doi. Şi... Stai, de cât timp era mama plecată? Câteva luni... deci... Doar după câteva luni a făcut pasul ăsta?
Hei, e secolul 21, îţi aminteşti? Şi apoi.. Ce dracu?
Era viaţa ei. Avea libertatea să facă tot ceea ce voia. Plus că era matură. Şi mai mare decât mine. Şi eu nu aveam niciun drept sau autoritate asupra ei. Şi de ce judec? Sunt doar o persoană deloc significantă în această clipă , în aceste circumstanţe.
Leneşă, m-am ridicat din pat şi am vrut să merg la baie. M-am oprit, uitându-mă la chipul entuziasmat al mamei.
- Mai e cineva acasă?
A zâmbit.
- Nattie e plecat, e totuşi ora unsprezece. Şi Chris se joacă în sufragerie. Iar Max este la serviciu.
Am răsuflat uşurată. Deci puteam să ies în pijama fără să fiu nevoită să dau de cine ştie cine. Am mers la baie şi am făcut un duş, şi alte lucruri necesare dimineaţa. Când am ieşit de acolo, am dat nas în nas cu J. Vai, ce drăguţ!
Chiar nu aveam chef să îl văd aşa de dimineaţă. Era prânz. Bine, nu mai conta. M-a cuprins un alt atac de furie, pe care am reuşit să îl controlez. Eram doar noi doi pe hol, şi iar mi-a oferit una din acele priviri dezgustătoare. Îmi venea să îi trag un pumn în faţă şi un genunchi între picioare.
M-am abţinut.
Cum?
Nici eu nu sunt conştientă de acest lucru şi VAI, nici că îmi pasă !
L-am ocolit !
Mai târziu, am ieşit în parc cu Chris şi „ Irina”. Era ciudat să îl aud pe cel mic strigând-o aşa. A fost distractiv să ies la aer şi toate celelalte. Plus că am făcut şi câteva cumpărături şi am vizitat unele locuri. M-am bucurat de asta şi chiar am avut parte de nişte relaxare. Credeam că nu o să mai vină vremea asta !
Christian a stat lipit de mine mai tot timpul. Nu ştiam cum se poate ataşa cineva aşa de uşor de o altă persoană . Total straniu ! Poate că era doar o caracteristică a copiilor, sau doar a puştiului ăstuia brunet. Habar nu am . Sau poate mă îndrăgea pe mine în special, pentru că auzise multe despre mine.
Eh, sau poate era îndrăgostit .
Era aşa de amuzant să speculez, în minte, tot felul de porcării. Îmi ocupa gândurile şi mă puteam calma şi bucura de tot ...

*

Nicio poveste nu poate fi pe deplin fericită. Am înţeles asta de mult.
Trecuseră câteva zile de la sosirea mea aici. În niciuna din acestea nu am discutat cu prostul, insuportabilul şi total enervantul J. Nici nu am vrut să îl bag în seamă dacă nu era total necesar. Deşi ceilalţi au observat asta, nu au zis nimic. Pentru că se vedea clar că eram „ stresaţi” şi nu ne puteam înghiţi. Parcă am încercat, într-o anumită clipă să ajungem la un comun acord. Fără cuvinte. Nu a mers.
Ceva ne făcea să nu putem fi prieteni. Sau măcar să ne înţelegem ca două persoane civilizate, ce , eu, consideram că eram.
În fine, măcar cu fratele lui mă puteam distra. Era un drăgălaş , un băieţel inocent care spunea mereu ce gândea şi ce voia să facă, şi aşa mai departe. Stătea agăţat de mine când nu era la grădiniţă şi tot timpul mă întreba lucruri.
Chiar ajunsesem să mă joc cu el. Şi mama avusese grijă de mine în perioada aceasta, ca să zic aşa. Ea lucra cu un anumit program şi îi era uşor să stea cu mine, să mă ducă să văd locuri sau la shopping. Pe planul acesta, eram mulţumită. Şi când credeam că e chiar o vacanţă superbă, venea prostul de Nat şi îmi distrugea totul.
De abia mă trezisem, după ce îmi aranjasem patul şi îmi făcusem duşul şi toate celelalte de dimineaţă, mă îmbrăcasem lejer, am mers la bucătărie să îmi fac un sandwhich. Credeam că nu era nimeni acasă, Chris era plecat de dimineaţă până la vreo patru, deşi putea să termine programul şi la 12 şi la 8 seara. Depindea de programul părinţilor şi dacă e cineva acasă să aibă grijă de el. În fine, cert era că mă aşteptam ca apartamentul să fie gol şi să am parte de pace şi linişte.
Totuşi, atunci când am intrat în bucătărie, am zărit chipul unui necunoscut.
Am ridicat din sprâncene.
- Hei, salut!
A zis el nevinovat. Era un băiat de înălţime medie, roşcat şi cu două pierce-uri ( unul în buză, iar celălalt în sprânceană ) . La drept vorbind, era cam urâţel la faţă.
Când vrusesem să deschid gura, a apărut şi frăţiorul meu vitreg.
- Nu ne prezinţi?
A zis necunoscutul în timp ce „ Nattie” se uita ca dracu la mine. Frate, dar zău ! Nu îi făcusem nimic şi el se comporta cu mine de parcă îi ucisesem cel mai bun prieten.
Şi eu nici măcar nu ştiam care era acela !
Groaznic !
Doar când îi vedeam mutra , îmi doream să îmi iau tălpăşiţa de aici şi să dau undeva toată treaba asta. Am vrut să nu o dezamăgesc într-atât pe mami, cred că de aceea am suportat şi încă încercam să o fac.
Calm. Respiră adânc şi pleacă !
Aşa am şi vrut să procedez. M-a oprit vocea sa.
- Ea e Mirabela. Sora mea vitregă. Iar el e Blur.
Tipul roşcat avea un accent ciudat, presupun că nu avea aceaşi limbă nativă ca şi mine. Ideea era că nu mă interesa deloc dar îmi plăcea numele lui. Aşa că am zâmbit şi am dat din cap. Acesta s-a ridicat şi s-a uitat câteva minute la mine apoi a îndrugat ceva într-o altă limbă către amicul lui. Sincer, nu am înţeles ce a zis dar presupun că a fost vreo afirmaţie la adresa mea. Am vrut să profit de această pauză ca să plec din încăpere, nu voiam să stau în acelaşi loc cu prostul acela de Nat. Doar că, stomacul m-a trădat.
Mi-era o foame de lup!
Şi chiar acum se trezise să dea concert. Şi pe gratis.
M-am înroşit, o simţeam. Blur a început să râdă şi eu nu am dorit să văd ce expresie avea Jonathan. Probabil era gata să îmi dea cu un topor în cap, sau ceva asemănător. M-a surprins, deci, când a vorbit.
- Noi tocmai voiam să mâncăm ceva, ne ajuţi, nu?
Ştiam că se referă la faptul că trebuia să le pregătesc să mănânce ceva. Asta însemna sandwich-uri. Ceea ce era destul de convenabil , pentru că până şi eu ştiam să fac aşa ceva.
Am dat din umeri în semn că accept şi am făcut ceea ce mi s-a propus. Simţeam privirea roşcatului asupra mea. J. se dusese să cumpere nişte suc, pentru că rămăsesem fără. Chiuliseră de la ultimele două ore ( şi nu voia ca asta să se afle ) şi veniseră aici, ştiind că e locuinţa goală. Bine, aproape.
Hm, credeam că se comportă oarecum frumos cu mine din cauza faptului că puteam să îl dau în gât cu chiulul. Eu nu eram o turnătoare şi nici nu mă interesa viaţa lui.
Aşa că, dacă făcea lucrul acesta din pricina faptului că mă considera o pârâcioasă şi voia să mă oprească, putea să termine totul în această secundă.
Mă durea în fund de el şi de treburile sale.
Blur a început să mă întrebe tot felul de lucruri , la unele nici nu ştiam ce să îi răspund. Şi nu prea aveam chef de conversaţii.
- Nat e puţin mai dificil uneori, dar e de gaşcă. Adică, după tot ce s-a întâmplat, eu zic că e destul de puternic. Nu te supăra pe el.
Mda, de parcă pe mine mă interesează asta.
Ştii, dragă ! Şi părinţii mei s-au despărţit, şi eu ştiu ce înseamnă toată treaba asta. Aşa că nu veni să îl compătimeşti în faţa mea. Şi eu am un temperament ce dă dureri de cap şi sunt o persoană greu de suportat.
Dar nu mă plâng la nimeni.
Ok, nici J. nu o face. Aşa că , de ce să o faci tu pentru el?
Te crezi un prieten bun în clipa de faţă, o citesc în ai tăi ochi. Dar, nu ştii că, de fapt, eşti un trădător meschin ce nu îşi cunoaşet aproapele. Eu, dacă aş fi el, te-aş detesta fie şi numai pentru faptul că ai îndrăznit să spui asemenea cuvinte.
Poate că nu îi eşti prieten într-adevăr.
Există şi posibilitatea ca eu să mă înşel.
Şi , loa naiba , nu-mi pasă.
- EÅŸti avocatul lui?
Aş fi vrut să îi zic celelalte lucruri, dar am zis că aş părea prea disperată. Le-am redat doar în gând. Însă, replica aceasta nu puteam să o opresc să nu iasă afară. Acesta a strâmbat din nas şi eu am oftat.
Şi ce dacă eram nesimţită?
Am auzit uşa de la intrare deschizându-se şi Blur a început iar să vorbească despre altceva. Ăsta era avertismentul său că nu trebuia să mai aducem în discuţie treaba aia.
Asta îmi confirma faptul că Jonathan s-ar fi enervat ca naiba pe el.
Era, în concluzie, un idiot care nu îşi aprecia prietenul, acest roşcat. Şi ce îmi păsa mie?
Simţeam nevoia să îmi ocup mintea cu ceva, altfel ştiam că o să mă pierd iar în unele sentimente nostalgice şi aş fi fost iar obligată să mă simt ca o intrusă. Iar aş urî şi aş fi furioasă. Mai bine să filozofez!
După ce am mâncat, cei doi au plecat în cameră la Jonathan şi au făcut cine ştie ce chestii.
Probabil s-au jucat ceva pe calculator, sau eu ÅŸtiu?
De unde să cunosc obiceiurile lor?
Pentru că aveam să stăm singuri toată ziua , am zis să îmi ocup şi eu vremea cu ceva. Mama avea treabă până târziu, şi a zis că trece ea să îl ia pe cel mic ( pentru că avea nu ştiu ce activitate la grădiniţă azi şi... era prea complicat să reţin totul ) iar Max urma să vină chiar mai târziu.
Mi-am şters unghiile şi le-am dat cu altă ojă ( de vreo trei ori am făcut schimbarea aceasta) . Am probat iar nişte haine pe care le cumpărasem şi m-am mai uitat la nişte suveniruri. Am sunat-o pe Bianca , care era destul de tristă. Se certase cu tatăl ei pe nu ştiu ce temă şi acum avea de furcă cu el. Deşi, eu ştiam că voia să mă facă să cred că acela era adevăratul motiv pentru care era ea aşa de prost dispusă. De fapt, îl plăcea mult pe acel Florin şi de la o vreme nu o mai băga în seamă. Adică, nu se mai milogea de ea. Şi o durea , avea nevoie să ştie că şi el o place . Chiar dacă aceasta nu mai voia să fie cu el ( se minţea pe sine şi pe noi totodată , căci eu ştiam că îşi dorea să fie cu el ) . Însă, îi era teamă de ce vom spune noi, şi mai sus de asta de ceea ce avea să facă atunci când el va deveni iar serios. Nu voia o relaţie serioasă, dar ar fi vrut să se împace cu domnişoru’. Enfin, viaţa lor. Eu i-am dat un sfat prostesc şi i-am zis să nu urmeze ce zic eu, că nu e de bine.
„ Fă ce simţi! ” au fost vorbele mele; speram că le ignorase. Am discutat şi cu Aura. Şi ea era uşor certată cu Raul, dar ştiam eu că asta nu era de durată.
Toate ca toate , nu ştiu cum s-a dus ziua. Mă plictisisem să stau în camera mea, aşa că am ieşit de acolo. Când voiam să mă îndrept spre sufragerie, pentru a mă uita la televizor, am zărit înăuntrul camerei lui Jonathan. Ştiu că nu era frumos, dar m-am holbat şi aproape că am trecut pragul. Era umplută de postere. Avea o poză imensă lipită pe un perete, cu o femei destul de frumoasă. Avea şi aveasta acelaşi ten măsliniu şi ochi negri, păr brunet. O consideram ca fiind mama celor doi.
- Nu e frumos să intri în camera altcuiva fără permisiune!
A strigat nervos J. şi eu am început să râd. Vai, aveam chef de provocările lui. Trebuia totuşi să mă abţin.
Poate.
- Ha? Dar nu am intrat? Uite, sunt încă în hol!
Aveam vocea aceea superioară şi sarcastică. Şi încă nu păşisem pe teritoriul lui. A încercat să se calmeze şi a făcut un gest ciudat, exasperat – din mâini.
- Ce dracu ţi-am făcut eu de nu mă suporţi?
Am început eu să vorbesc, indginată. Adică... Avusesem atâta răbdare şi încercasem de atâtea ori să trec cu vederea, dar asta era prea de tot . Nu mai suportam.
Nu aveam eu nicio vină că mama mă născuse şi că părinţii noştrii se cunoscuseră. Ete , o chestie! Şi de parcă eu îl sufeream. Nu mersi, nici eu nu eram fana lui. Pe naiba !
Atunci, a pufnit. Inima mea bătea foarte tare, conturându-mi furia. Aş fi vrut să îl plesnesc, aşa reacţiona trupul meu la asemenea lucruri. Violent, dar aşa era.
- Ce? Ce ? Exişti, asta e toată treaba ! A trebuit să vii tu aici şi să distrugi tot. Tot !
Avea vocea extrem de ridicată şi nervoasă, dacă ar fi putut , ştiu că ar fi distrus apartamentul cu acei ochi plini de ură.
Nu puteam sta ca un mieluşel, să tac şi să înghit când eram în aşa fel jignită. Mă deranjau prea tare vorbele lui. Acum şi ochii mei căpătaseră o aură demonică. O simţeam.
- Dacă te deranjez atât de tare, du-te şi ia un cuţit şi omoară-te ! Nu e vina mea că trăiesc, prostule. Nici că părinţii noştrii s-au cunoscut. Nu te suport, nu te vreau în preajma mea. Mă deranjează şi pe mine existenţa ta, dar puţin îmi pasă - încerc să las de la mine, pentru mama mea. Văd că nu am cu cine, eşti un ticălos de doi bani!
Şi aşa am fost drăguţă, nici nu ştiu cum am reuşit . Furia creştea în minte. Cred că mi se zbârlise pielea pe trup.
- Da, pe dracu. Nu ştiu, atunci a cui e vina? A cui e vina că mama mea a murit? Îţi zic eu, tot a unei fete nenorocite care voia să vină pe lume. În cele din urmă, au murit amândouă . Asta s-a întâmplat. A cui e vina că Irina i-a luat locul mamei? Mi-a fost enorm de greu să o accept, acum vii şi tu aici, să ne distrugi întreaga pace. Să îmi aminteşti de ce a murit mama mea! Nu îmi pasă de tine, existenţa ta mă irită. Vreau să dispari !
Nu ştiu dacă a respirat când a zis asta.
Eu eram în stare de şoc. De neclintit. Nu mă puteam mişca şi nici nu ştiu dacă voiam să o fac. Împietrisem, inima mea bătea încet, fără vlagă. Nu ştaim ce să zic, ce să cred şi cum să reacţionez la ceea ce vedeam. Căci îi dăduseră lacrimile. De la acea hotărâre şi seriozitate, acum ţipa în hohote de plâns. A fugit din faţa mea, trântind uşa camerei sale. Eu m-am dus înapoi în dormitorul meu. Am mers mecanic, îngheţată. După ce am închis uşa, am căzut pe jos. Nu am mai putut face niciun pas . Mi-am strâns picioarele la piept şi am închis ochii.
Eram tristă.
Mama lui murise şi eu eram îngrozitoare. O intrusă. Nu eram dorită aici, probabil şi lui Christian şi lui Max le provoca durere chipul meu, prezenţa mea... Poate că le amintea, în vreun fel, de ce li se întâmplase...
„ Viaţa bate filmul!” mi-a zis o anumită persoană cândva... Nu am crezut-o. Acum începeam să simt că ceea ce zisese e adevărat.
Îmi venea să plâng şi aş fi vrut să o fac. Căci suferinţa era mai mare acum , când nu puteam să vărs lacrimi şi să îmi exprim sentimentele. Înghiţeam în mine, mă simţeam goală şi aruncată într-un vid imens.

Voiam să fiu consolată... Să mă simt protejată şi să nu mai fiu atât de vulnerabilă. Mi-am strâns şi mai tare braţele în jurul genunchilor.
Eu eram singura mea consolare....