Vă multumesc de comentarii şi uitati aici capitolul 14. Sper să vă placă. Lectură placută.
Capitolul 14: Fară luptă nu câştigi. “Adio”
“Propunerea mea este să vii cu mine pe timpul verii.” Aceste cuvinte îmi rasunau în minte şi la ora actuală. Trebuia să recunosc că era o propunere unică şi nu cred că aveam să primesc şi altă şansă. Am dat cu piciorul la prea multe oferte, multi s-au ţinut după mine prea mult timp. E timpul să mă decid ce fac cu viata mea şi încotro vreau să o apuc. E timpul să mă rasfăţ şi eu. Adică, sora mea, e deşteaptă, e frumoasă, eu de ce nu aş fi? Cu ce m-ar împiedica exteriorul în viitorul meu? Clar cu actualul m-ar împiedica, dar pot să schimb asta.
Stau de două ore pe pat şi cântaresc şansele, consecintele şi rasplata. Însă mereu ajung în acelaşi loc: parintii nu mă lasă să ies din oraş, dar să ma lase să plec din ţară şi mai ales să devin alta pe exterior. E clar că se va ajunge la o ceartă. Una ce am încercat să o evit de atâţea ani e pe cale să izbucnească în curând.
Ce să fac, Doamne? Am nevoie de un raspuns.
Mi-am desprins trupul de saltea ducându-mă la geam privind absentă peisajul. Privirea mea trecea prin acel gazon ducându-se, iar, la acea întâmplarea de ieri, la şcoală, şi la acele vorbe spuse în batjocoră.
(...)”vreau o fată adevarată lânga mine, nu una ştearsă”(...)
Deci asta crede el despre mine: că sunt o fată ştearsă. Nu pot spune că nu are dreptate, dar modul în care a rostit acele cuvinte e prea brutal, prea salbatic. Ca şi cum nu i-ar fi pasat de nimic, toate acele clipe petrecute cu mine au trecut pe lângă el ca şi când nu ar fi existat. Exact ca o fantomă ce patrunde peste tot cu sau fară voia ei.
Vrea o fată adevarată lângă el, are nevoie de una care să îl satisfacă şi să se mândrească cu ea. Nu de una care să o ascundă de vazul lumii şi să îl facă de râs.
- Te urasc, Uchiha! – am mârâit printre dinti.
Nu pot să cred că am ajuns să simt şi ură. Un sentiment aşa sumbru şi fară scapare din lanturile sale, mă acaparează şi pe mine? Poate că el e ajutorul meu. Poate şansa mea este să mă agăţ cu dintii de ură şi să profit de gustul ei amar. Dacă aceasta este solutia, atunci mă voi lasa dusă de acest sentiment rece şi întunecat, până ce voi obtine victoria mult dorită.
E timpul ca Uchiha să platească pentru tot ce a facut, pentru fiecare lacrimă pe care am varsat-o.
- Îţi arat eu ţie fată adevarată.
- Să înteleg că raspunsul e “da”? Accepti oferta mea de a veni în Milano pe timp de vară?
- Matuşă eu accept, dar trebuie să trec de obstacolul numit parinti şi crede-mă că nu va fi foarte uşor. Sper doar că voi reuşi. Vreau să demonstrez tuturor că nu sunt ceea ce spun ei şi să mă razbun pe Sasuke.
- Vom trece şi de parinti tai. Vorbim în seara aceasta cu ei la cină, iar după vom lua lucrurile uşor. Toate pe rând. – am dat din cap în semn că da. Doamne ajută-mă în această seară .
Eram aproape de finalul cinei, iar eu eram putin agitată. Din când în când mă uitam la matuşa mea care nu avea nici o dificultate, în schimb pe chipul lui Konan se citea nerabdarea.
După ce am ajutat-o pe mama să strângă masa, m-am uitat la Tsunade care dadu din cap că pot să încep să le vorbesc despre Milano. Am luat o gură mare de aer, ţinând-o putin, după care am expediat-o afară.
- Mamă, tată aş vrea... aş vrea să vorbesc ceva cu voi, dacă se poate.
- Te ascultam, draga mea. Ştii că suntem deschişi pentru orice. Ce s-a întâmplat?
- Pai, nu ştiu cum o să interpretati voi asta, dar cred că a sosit timpul să vă marturisesc tot. Vreau să ştiti că.... nici nu ştiu cu ce să încep. Adevarul este că vreau să mă duc la Milano cu Tsunade. Am nevoie de permisiunea voastră, vă rog frumos.
- Sakura ce îţi veni să te duci la Milano? Ce să faci tu acolo? Nu vad rostul, deci nu.
- Dar mamă, ideea acestei ieşiri este ca eu să mă schimb. Să mă distrag putin de mediul în care am crescut până acum.
- Sakura! Ce sunt aceste vorbe la tine? Ce schimbari vrei să faci? Nici să nu aud. Doamne fereşte!
- Mamă, uite şi tu cum arat. Zici că m-a lovit trenul, zici că am ramas undeva în trecut sau că nu am bani. Nu am zis că nu voi mai învăţa. Voi învăţa la fel ca şi până acum, dar e timpul să mă gândesc şi la mine, nu numai la altii. Voi vă vedeti realizati prin mine. Ştiti macar că eu îmi doresc enorm de mult să devin designer? Normal că nu ştiti. Voi mi-ati ales tot. Şcoala, universitatea pe care o voi urma, până şi hainele. Vreau....
- Să nu mai aud nici un cuvânt, Sakura Anastasia. Cum îţi permiti să spui asemenea vorbe şi mai ales cum poti ridica tonul la noi? Nu! Nu te duci. Nu a fost suficient cu raspunsul mamei tale? Cum adică designer? Acesta nu e viitor, copilă. Nu mai visa cai verzi pe pereti. Ţi-am acordat tot: haine, libertate, alegere.
- Ce alegere tată? Ce libertate? Să îţi aduc aminte cum mă certai dacă nu eram acasă după ore? Să îţi aduc aminte că nu mă lasai în vacanţă să ies afară cu fetele? Tu mi-ai dat de învăţat şi citit romane. Era vacanţă. Am şaptesprezece ani, aproape optsprezece ani şi mă tratati ca un copil de şase ani, până şi ei au mai multă libertate.
Ridicam tonul din ce în ce mai mult, reuşind să-mi uimesc parinti şi chiar pe mine. De când am eu atâta curaj? Însă, multe lucruri au stat ascunse şi acesta este momentul în care adevarul iese la iveală, nimic nu trebuie să mai ramână ascuns. Nu mai are rost, deja faptul e consumat şi mergem până la final.
Am tras un ochi la Tsunade şi Konan care zambeau amândouă multumite de mine. Ei bine, le cred, dar mi-ar folosi ajutorul lor.
Am simtit cum o palmă a facut contact cu obrazul meu, aproape darmându-mă. M-am dat câţiva paşi în spate încercand să mă ţin pe picioare, dar acea putere mă tot împingea spre abis. Două brate mă prinse strângându-mă cu iubire şi protectie.
Tiptil mi-am dus mâna la obrazul ce începuse să ardă în timp ce şiroaie de lacrimi au început să curgă provocându-mi usturimi. Însă, nu se comparea durerea palmei pe obraz cu cea din sufletul meu. Mai tare mă durea în interior. Acolo nu era remediu. Pentru prima dată tata a dat în mine. Mă aşteptam la orice mai putin asta. Nu îl vedeam în stare de aşa ceva. Cum a putut? Mi-a spus că niciodată nu va da în mine, indiferent de situatie. Şi-a încalcat promisiunea.
Inima mă întepa din ce în ce mai tare, iar aerul nu mai patrundea cum trebuie. Aveam impresia că mă sufoc. Respiram din ce în ce mai des, încercând să mă calmez, să îmi calmez durerea din suflet. Capul încă îmi era întors şi mâna statea lipită de obraz în timp ce unele fire de par acopereau cât de cât fata. Am auzit cum vocea lui Tsunade se rastea la tata şi nu pe un ton tocmai placut pentru urechi.
- Cum ai putut să dai în ea? Ce naiba ţi-a facut fata asta? Te-a înjurat, lovit? Pai eu cred că nu...
- M-a subestimat, e o nesimtită. Cum să...
- Un cuvânt să nu aud de la tine. Tot ce a facut, a fost să îţi spună adevarul verde în faţă. Adevar pe care îl ţine ascuns de atâţea ani şi pe care doar eu şi Konan îl ştim. Doar noi două am sprijinit-o cât de cât. Are tot dreptul să fie altfel, să fie frumoasă, să fie cum vrea ea.
Konan, e frumoasă, e deşteaptă. A fost prima la liceu, este prima şi la universitate. Sakura de ce nu ar fi? Ce credeti? Că dacă o ţineti aici o protejati? Ei bine, nu. Ce va face când va trebui să se angajeze, cine o va angaja aşa cum e ea acum? Şi nu mă refer numai la exterior, mă refer şi la timiditatea ei. Vă spun că nimeni. Nu vă gânditi ce va face când va trebui să plece în lume, când îşi va lua zborul se va prabuşi. Nu va-ţi dat seama că ea se ascundea sub o mască de portelan, dar uite că masca s-a spart şi adevarul iese la iveală. Doare aşa-i? Dar ce vă doare e mândria voastră. Cum a zis şi ea: prin Sakura voi vă vedeti realizati. Nu vă puneti, visele în fată, ca are prea multe pe cap. Vrea să aleagă ea drumul ce îl va urma. Sunteti egoişti, vă gânditi doar la voi, iar la restul nu. Acesta e adevarul pur. Sakura, hai în cameră şi nu plânge caci nu merită.
Cu paşi mici am ajuns în cameră şi imediat mi-am lasat trupul pradă patului. Nu am reuşit nimic, mai rau am facut. De acum viata mea va fi un calvar. Pot pune pariu pe orice că după ce pleacă Tsunade, parinti mă vor ţine ostatică şi îmi vor da de-a carti de am să ştiu mai mult ca un student. Poate că nu trebuia să fac asta, poate era mai bine să tac şi să înghit, să continui să sufar în tacere.
- Fară luptă nu câştigi. Calmează-te, Sakura! Ai să vezi că această ceartă va aduce şi beneficii, doar ai încredere. Să nu regreti ce ai facut, pentru că era timpul să se afle.
- Poate, dar nu ştii ce mă aşteaptă după ce pleci tu, matuşă. O să fie un calvar.
- Serios? Nu ştiam că schimbarea ta va fi un calvar. Interesant. – m-am uitat la ea cu semne de întrebare. Ce vrea să spună? Adică eu am pierdut razboiul. – Vei merge la Milano, draga mea. Vara asta va fi diferită, viata ta va fi diferită de acum încolo.
Toată lumea din casă se culcase, numai eu nu. Numai eu bântuiam prin cameră. Stateam pe balcon privind cerul plin de stele şi ascultând sinfonia greierilor. Era aşa placut. Numai bun pentru un suflet chinuit şi plin de rani.
Un mic oftat mi-a scapat printre buze. În mintea mea era un adevarat haos. Mă gândeam şi la Sasuke, la momentele în care mă scotea în oraş la plimbari, la acele saruturi care mi le oferea mai mult din obligatie. Pentru el erau scârboase, dar pentru mine era o placere să îi simt buzele peste ale mele, iar mâinile sale să îmi ţină trupul lângă al sau. O lacrimă s-a scurs coborând pe halatul meu şi de acolo izbindu-se de gresia neagră.
Alte gânduri se duceau la momentul de astazi. La palma primită, încă se simte amprenta. O amprentă veşnică în interior, o voi lua cu mine până şi în mormânt. Firmituri de amintiri din copilaria mea treceau uşor prin fata mea. Atâtea umilinte, atâtea râsete de batjocoră.
- De ce?
Am rostit cu capul plecat şi dând drumul la lacrimi. Macar prin ele să îmi vars amarul, macar putin. Priveam cum picatura de apă cu un strop de durere se izbea de podeaua rece spargându-se şi devenind istorie, aşa se întâmpla cu fiecare.
O mână s-a aşezat pe umarul meu, uşor timid, parcă avea o teamă să nu o refuz.
- Konan, ce s-a întâmplat?
- Nu e Konan, fata mea. – mi-am ridicat brusc capul întorcându-l. În acel întuneric ochii mamei mă priveau blând. Am întrebat-o ce caută aici, pe un ton trist şi dându-i de înteles că legatura noastră s-a slabit. – Sakura, vreau să vorbim. – s-a aşezat pe fotoliul de lângă mine oftând, iar după a continuat- Ce ai spus tu azi a fost şocant pentru noi. De aceea am reactionat aşa. Am crezut că am ales ce-i mai bine pentru tine şi dacă te construim aşa nu vei avea de suferit.
- Ei bine va-ţi înşelat. Nici nu vă imaginati cât am îndurat, câte umilinte, râsete în batjocoră. Oricât încercam să le ingnor nu reuşeam. Nu am vrut să vă spun, nu doream să vă ranesc pe voi. Am crezut că vă ve-ţi da seama singuri, dar m-am înşelat. Am cerut doar permisiunea de a pleca cu matuşa Tsunade. Am nevoie de această schimbare. Trebuie să cunosc singură lumea, altfel nu voi reuşi niciodată, indiferent că sunt olimpică. Însă se pare că pe voi nu vă interesează. Am înteles. Nu e necesar să îmi mai explici odată. Voi continua să fiu aşa cum doriti voi să fiu.
După un timp de tacere, timp în care ochii mei priveau cerul şi încercam din rasputeri să îmi abtin lacrimile să nu cadă, am simtit cum mama mă ia de mână. Nu mi-am coborât ochii, am considerat că nu e necesar, dar nu şi ea. Mi-a prins chipul oligându-mă să mă uit în ochii ei iubitori.
- Ştii, când erai mică aveai foarte multă energie şi ziceai mereu că tu vei ajunge o persoană mare, că vei face orice să ajungi sus. Mereu ai ascultat de noi şi nu ai ieşit din cuvântul nostru. Întotdeauna spuneai “ sper să mă ridic la nivelul aşteptarilor voastre”. Ei bine, te-ai ridicat şi încă cum, dar nu îţi spuneam. Doream să lupti, să nu ţi-o iei în cap când te laudam, de aceea am consideram că cel mai bine e să devii ce eşti şi acum. Dar mereu am facut totul cu iubire. Ne-am înşelat, recunosc. Nu am dorit să te lasam să zbori şi să cunoşti viata. Nu am dorit să suferi, să dai de pericole, dar se pare că tot noi ţi-am provocat durere. Sakura, îmi pare rau. Presupun că e timpul să schimbam foaia, nu?
- La ce te referi?
- Ai permisiunea de a pleca la Milano, deşi tatalui tau nu prea îi surâde ideea. Întelege că e îngrijorat şi îi pare rau pentru acea palmă. Cu greu am reuşit să luam această decizie, dar să nu crezi că dacă te duci acolo scapi. Nu, nu. Ne vei suna în fiecare zi, ne vei povesti tot, nu vei bea alcool, nu vei merge în cluburi, nimic extravagant. Nici nu mă gândesc, domnişoară.
- Mamă, va fi bine. Doar ai încredere în mine şi ... îţi multumesc.
Mi-am îmbrăţişat mama strâns. Eram fericită, pentru prima dată eram fericită. Nu pot crede că voi pleca. Abia aştept.
***
Azi avea să fie ultima mea zi în Konoha şi ultima zi în care îmi voi vedea prietenii. Defapt şi pe ei îi voi vedea foarte putin, pentru că nu ramân la ore. Am venit doar să îmi aflu notele de la examenele finale. Să vedem, elevul de servici a spus ca dirigintele e în clasa mea, deci mă voi duce acolo.
Am deschis uşor uşa fară ca macar să îmi privesc colegii. Ştiam prea bine că printre ei se află şi ochii criminalului de Uchiha şi nu doream să îl mai vad.
- O, bună Sakura. Ai venit. Aşteaptă o clipă. Deci, nu uitati mâine vreau să vad acele eseuri, cine nu le aduce primeşte doi fară discutii. Hai să în biroul meu.
Am pornit cu dirigintele meu spre birou sau. În tot acest timp el îmi spunea că îi pare rau că plec mai devreme şi tot mă felicita pentru reuşitele mele pe parcursul anului. Ca un robotel raspundeam cu un “ Da” sau “Multumesc”. Patetic. Mai mult de atât nu ştiu să spun?
Defapt, ce aş putea să zic? După ce am simtit ochii lui Uchiha pe mine, toată ziua mi s-a întunecat. Trebuie să recunosc că undeva în adâncul sufletului meu încă îl mai iubesc şi încă sufar, dar încerc şi eu să ascund tot. Uneori, în noptile târzii mintea mea se duce la el. Sufletul îmi plânge de dor, dar sper că odată ce plec la Milano voi uita. Defapt, sigur voi uita.
- Vacanţă placută, Sakura. Să te distrezi şi te aşteptam la anul cu noi forte. Îţi voi trimite media prin e-mail.
Chiar aşa de mult gândesc? Când naiba am ajuns în biroul sau? E clar, trebuie să ies la aer şi să îmi împrospatez mintea, să scot virusul numit Uchiha din creierul meu. Am luat foaia, după care i-am multumit dirigintelui pentru tot şi urându-i şi lui o vacanţă placută. Am plecat din biroul sau, ieşind pe la profesori, pentru a fi sigură că prietenele mele nu o să mă interogheze. Chiar nu vreau să le spun unde mă duc şi ce este cu mine. Nu vreau. Am încredere că ar tacea, dar consider că e mai bine să nu ştie, deocamdată.
Mergeam cu paşi lenti spre casă, având capul aplecat, iar memoria ... goală. Nu mă gândeam la nimic, absolut nimic. Eram total paralelă cu această lume. Brusc mi-am ridicat capul şi m-am uitat în partea dreaptă. Parcul.... Hmmm, ar fi o idee să mai trec odată pe aceste meleaguri. Am intrat în parc privind în toate partile.
Copii alergau de ici colo, jucându-se cu altii de vârsta lor sau mai mari sau mai mici ori cu parintii lor. Marii baietaşi se dadeau la fete, însă unele îi refuzau. Bine faceti. Nu vă merită.
Era o zi calduroasă. Soarele ardea pe cerul limpede, fară nici cel mai mic nor. Pe iarba verde mici pete de culoare se observau emanând un miros otravitor. M-am aşezat pe o bancă, sub o salcie cu vederea la lacul cu nuferi şi câteva lebede poposite.
Ce amuzant, aici Ino a facut baie, în toamnă, la începutul anului şcolar. Tot această bancă a devenit locul de întâlnire a-l meu şi a fetelor. Aici mai stateam uneori, vorbind. Câte lucruri voi lasa în urma mea, dar în toamnă le voi relua şi totul va fi diferit.
Brusc am simtit cum soarele nu mai cade pe mine. Mi-am ridicat ochii verzi privind persoana ce îndrazneşte să îmi tulbure amintirile.
Mă aşteptam la oricine, dar mai putin la el. Razele soarelui se blocau în parul negru, iar ochii abisali mă priveau... hmm, nici nu pot să spun ce sentimente se regasesc în privirea lui. Parea un zeu, dar a trecut de mult vremea cuceritului, nu mai cad eu şi acum. Nu mă mai topesc încă odată sub privirea lui, nu mai stau ca muta din cauză ca e marele Uchiha. De data asta nu.
- Ce cauti aici?
- Ce primire calduroasă, iubita. Mă aşteptam la un sarut, o îmbrăţişare, nu la aceste vorbe reci şi... şi pline de ură?
- Mai întreb odată: ce cauti tu aici?
- Pai cum ce caut? Iubita, am fost îngrijorat. Nu ai mai dat un semn de viaţă, nu m-ai sunat, la şcoală nu ai venit. Nimic. Apari azi, fară să spui nimic. Un salut, ceva. Ce ai păţit?
- Vai ce draguţ din partea ta că îţi faci griji pentru mine. – dacă nu aflam de adevarata poveste acum inima murea de emotie. Eha, fat-frumos, nu mai ţine odată – Dar trebuia să îţi faci griji în iarnă, când a început totul.
- Ce vrei să spui, iubi?
- Numarul unu: eu nu mai sunt “iubi” sau “iubita” sau “mi flor de cerezo” sau “mi angel” sau cum mă mai alintai tu. Numarul doi Uchiha: eu nu mai exist pentru tine. Numarul trei: dă timpul înapoi, caută în memoria aia a ta, momentul în care povestea noastră a prins contur, dacă se poate numi “povestea noastră”.
- Iubita, nu pricep nimic. Te desparti de mine? Cu ce ţi-am greşit? Eu...
- Eşti prost? Ţi-am zis să nu îmi mai zici “iubita”. Da, mă despart de tine. Cu ce mi-ai greşit? Relatia asta, asta este greşeala ta. Faptul că ai mers mai departe decât spunea provocarea. – se uita la mine cu ochii mari şi gura între-deschisă- Da, am aflat totul. Ţi-am facut eu favorul de a termina relatia. Defapt, nu se poate numi relatie. Ar fi o insultă adusă cuplurilor care se iubesc cu adevarat. Poate joc ar merge mai bine. Da. Jocul s-a terminat, Uchiha. Cartile au fost date pe masă.
M-am ridicat de pe bancă lasându-l acolo, încă şocat de la ce am spus. Cred că mai mult e şocat că eu am aflat. Sincer, nu era intentia mea să îi spun, dar nu mai suportam. I-aş fi dat şi o palmă, dar m-am abtinut. Nu ar fi rezolvat nimic. O mână se aşternuse peste a mea oprindu-mă. M-am întors şi am dat de ochii lui Sasuke.
Am încercat să îmi retrag mâna, dar nimic, ba chiar a strâns mai tare.
- Sakura, ascultă-mă. Tot ce ai auzit, nu e adevarat. Eu chiar ţin la tine. Eu, eu doar încercam să scap de baieti şi întrebarile lor stupide.
- Sasuke, nu mai sunt copil de trei ani ca să îl pacaleşti cu o acadea. Sasuke, nu sunt proastă. Nu încerca să te scoti. Eu nu te iert. Şi dacă spui că ţii la mine, atunci nu ţi-ai fi mintit prietenii şi ai fi recunoscut că mă iubeşti. Cât de proastă mă crezi?
- Iubita, scuze. Ştiu, am greşit. Îmi pare rau, nu îţi cer să mă ierti acum. Dar te rog, să mă asculti până la capat.
- Nu, Uchiha. Pricepe că nu. Dă-mi drumul. Pricepe că nu mai merge, nu te iert, nu stau să îţi ascult banalele scuze.
Mici firişoare transparente au început să se scurgă pe obrajii mei. Chiar nu îmi doresc să plâng, dar nu mă pot abtine. E prea mult. Ceea ce îmi face deja e exagerat. Mă torturează phsihic şi emotional. De ce îmi face asta? Unde vrea să ajungă cu asta? Adevarul a ieşit la iveală. De ce nu lasă totul aşa? De ce rasuceşte cutitul şi mai mult în rană? Ce diabolic poate fi, câtă satisfactie are să mă vadă suferind.
- Lasă-mă să plec. Lasă totul aşa cum este. Nu mai insista. Bagă bine în cap: nu vreau să te mai vad.
I-am simtit buzele lipindu-se de ale mele. Pentru câteva secunde am ramas şocată, dar după am încercat să îl împing, să îl dau de pe mine. Dar nimic, forta mea e mică pe lângă a sa. M-am lasat moale în bratele sale, sperând că totul are să se încheie rapid. Lacrimile se rostogoleau pe obraji, până la buzele noastre împreunate.
Ah, ce dor îmi era de aroma lor dulce. Ce dor îmi era de bratele lui pe talia mea, de caldura sa, de bataile inimii lui.
Stai, nu. Asta nu e bine. Nu, nu, nu. Sakura revino-ţi. L-am împins puternic şi din instinct palma mea s-a ridicat în aer ca mai apoi să aterizeze pe obrazul sau, întorcându-i capul.
- Te urasc, Sasuke Uchiha! Nu vreau să te mai vad în viata mea! Adio!
M-am departat uşor de lângă el şi imediat am luat-o la fugă cu lacrimi în ochi. Mi-a facut-o. A vazut că încă sunt slabă în bratele lui, că încă îl iubesc. Dar, dar mă jur, că nimic nu va mai fi la fel. Când voi reveni în ţară, te voi zdrobi, te voi umili.
Îţi jur, Sasuke. Îţi jur că vei regreta ziua în care te-ai decis să te joci cu mine.
~ Cred că este cel mai lung capitol scris de mine ;]] ~
Capitolul 14: Fară luptă nu câştigi. “Adio”
“Propunerea mea este să vii cu mine pe timpul verii.” Aceste cuvinte îmi rasunau în minte şi la ora actuală. Trebuia să recunosc că era o propunere unică şi nu cred că aveam să primesc şi altă şansă. Am dat cu piciorul la prea multe oferte, multi s-au ţinut după mine prea mult timp. E timpul să mă decid ce fac cu viata mea şi încotro vreau să o apuc. E timpul să mă rasfăţ şi eu. Adică, sora mea, e deşteaptă, e frumoasă, eu de ce nu aş fi? Cu ce m-ar împiedica exteriorul în viitorul meu? Clar cu actualul m-ar împiedica, dar pot să schimb asta.
Stau de două ore pe pat şi cântaresc şansele, consecintele şi rasplata. Însă mereu ajung în acelaşi loc: parintii nu mă lasă să ies din oraş, dar să ma lase să plec din ţară şi mai ales să devin alta pe exterior. E clar că se va ajunge la o ceartă. Una ce am încercat să o evit de atâţea ani e pe cale să izbucnească în curând.
Ce să fac, Doamne? Am nevoie de un raspuns.
Mi-am desprins trupul de saltea ducându-mă la geam privind absentă peisajul. Privirea mea trecea prin acel gazon ducându-se, iar, la acea întâmplarea de ieri, la şcoală, şi la acele vorbe spuse în batjocoră.
(...)”vreau o fată adevarată lânga mine, nu una ştearsă”(...)
Deci asta crede el despre mine: că sunt o fată ştearsă. Nu pot spune că nu are dreptate, dar modul în care a rostit acele cuvinte e prea brutal, prea salbatic. Ca şi cum nu i-ar fi pasat de nimic, toate acele clipe petrecute cu mine au trecut pe lângă el ca şi când nu ar fi existat. Exact ca o fantomă ce patrunde peste tot cu sau fară voia ei.
Vrea o fată adevarată lângă el, are nevoie de una care să îl satisfacă şi să se mândrească cu ea. Nu de una care să o ascundă de vazul lumii şi să îl facă de râs.
- Te urasc, Uchiha! – am mârâit printre dinti.
Nu pot să cred că am ajuns să simt şi ură. Un sentiment aşa sumbru şi fară scapare din lanturile sale, mă acaparează şi pe mine? Poate că el e ajutorul meu. Poate şansa mea este să mă agăţ cu dintii de ură şi să profit de gustul ei amar. Dacă aceasta este solutia, atunci mă voi lasa dusă de acest sentiment rece şi întunecat, până ce voi obtine victoria mult dorită.
E timpul ca Uchiha să platească pentru tot ce a facut, pentru fiecare lacrimă pe care am varsat-o.
- Îţi arat eu ţie fată adevarată.
- Să înteleg că raspunsul e “da”? Accepti oferta mea de a veni în Milano pe timp de vară?
- Matuşă eu accept, dar trebuie să trec de obstacolul numit parinti şi crede-mă că nu va fi foarte uşor. Sper doar că voi reuşi. Vreau să demonstrez tuturor că nu sunt ceea ce spun ei şi să mă razbun pe Sasuke.
- Vom trece şi de parinti tai. Vorbim în seara aceasta cu ei la cină, iar după vom lua lucrurile uşor. Toate pe rând. – am dat din cap în semn că da. Doamne ajută-mă în această seară .
Eram aproape de finalul cinei, iar eu eram putin agitată. Din când în când mă uitam la matuşa mea care nu avea nici o dificultate, în schimb pe chipul lui Konan se citea nerabdarea.
După ce am ajutat-o pe mama să strângă masa, m-am uitat la Tsunade care dadu din cap că pot să încep să le vorbesc despre Milano. Am luat o gură mare de aer, ţinând-o putin, după care am expediat-o afară.
- Mamă, tată aş vrea... aş vrea să vorbesc ceva cu voi, dacă se poate.
- Te ascultam, draga mea. Ştii că suntem deschişi pentru orice. Ce s-a întâmplat?
- Pai, nu ştiu cum o să interpretati voi asta, dar cred că a sosit timpul să vă marturisesc tot. Vreau să ştiti că.... nici nu ştiu cu ce să încep. Adevarul este că vreau să mă duc la Milano cu Tsunade. Am nevoie de permisiunea voastră, vă rog frumos.
- Sakura ce îţi veni să te duci la Milano? Ce să faci tu acolo? Nu vad rostul, deci nu.
- Dar mamă, ideea acestei ieşiri este ca eu să mă schimb. Să mă distrag putin de mediul în care am crescut până acum.
- Sakura! Ce sunt aceste vorbe la tine? Ce schimbari vrei să faci? Nici să nu aud. Doamne fereşte!
- Mamă, uite şi tu cum arat. Zici că m-a lovit trenul, zici că am ramas undeva în trecut sau că nu am bani. Nu am zis că nu voi mai învăţa. Voi învăţa la fel ca şi până acum, dar e timpul să mă gândesc şi la mine, nu numai la altii. Voi vă vedeti realizati prin mine. Ştiti macar că eu îmi doresc enorm de mult să devin designer? Normal că nu ştiti. Voi mi-ati ales tot. Şcoala, universitatea pe care o voi urma, până şi hainele. Vreau....
- Să nu mai aud nici un cuvânt, Sakura Anastasia. Cum îţi permiti să spui asemenea vorbe şi mai ales cum poti ridica tonul la noi? Nu! Nu te duci. Nu a fost suficient cu raspunsul mamei tale? Cum adică designer? Acesta nu e viitor, copilă. Nu mai visa cai verzi pe pereti. Ţi-am acordat tot: haine, libertate, alegere.
- Ce alegere tată? Ce libertate? Să îţi aduc aminte cum mă certai dacă nu eram acasă după ore? Să îţi aduc aminte că nu mă lasai în vacanţă să ies afară cu fetele? Tu mi-ai dat de învăţat şi citit romane. Era vacanţă. Am şaptesprezece ani, aproape optsprezece ani şi mă tratati ca un copil de şase ani, până şi ei au mai multă libertate.
Ridicam tonul din ce în ce mai mult, reuşind să-mi uimesc parinti şi chiar pe mine. De când am eu atâta curaj? Însă, multe lucruri au stat ascunse şi acesta este momentul în care adevarul iese la iveală, nimic nu trebuie să mai ramână ascuns. Nu mai are rost, deja faptul e consumat şi mergem până la final.
Am tras un ochi la Tsunade şi Konan care zambeau amândouă multumite de mine. Ei bine, le cred, dar mi-ar folosi ajutorul lor.
Am simtit cum o palmă a facut contact cu obrazul meu, aproape darmându-mă. M-am dat câţiva paşi în spate încercand să mă ţin pe picioare, dar acea putere mă tot împingea spre abis. Două brate mă prinse strângându-mă cu iubire şi protectie.
Tiptil mi-am dus mâna la obrazul ce începuse să ardă în timp ce şiroaie de lacrimi au început să curgă provocându-mi usturimi. Însă, nu se comparea durerea palmei pe obraz cu cea din sufletul meu. Mai tare mă durea în interior. Acolo nu era remediu. Pentru prima dată tata a dat în mine. Mă aşteptam la orice mai putin asta. Nu îl vedeam în stare de aşa ceva. Cum a putut? Mi-a spus că niciodată nu va da în mine, indiferent de situatie. Şi-a încalcat promisiunea.
Inima mă întepa din ce în ce mai tare, iar aerul nu mai patrundea cum trebuie. Aveam impresia că mă sufoc. Respiram din ce în ce mai des, încercând să mă calmez, să îmi calmez durerea din suflet. Capul încă îmi era întors şi mâna statea lipită de obraz în timp ce unele fire de par acopereau cât de cât fata. Am auzit cum vocea lui Tsunade se rastea la tata şi nu pe un ton tocmai placut pentru urechi.
- Cum ai putut să dai în ea? Ce naiba ţi-a facut fata asta? Te-a înjurat, lovit? Pai eu cred că nu...
- M-a subestimat, e o nesimtită. Cum să...
- Un cuvânt să nu aud de la tine. Tot ce a facut, a fost să îţi spună adevarul verde în faţă. Adevar pe care îl ţine ascuns de atâţea ani şi pe care doar eu şi Konan îl ştim. Doar noi două am sprijinit-o cât de cât. Are tot dreptul să fie altfel, să fie frumoasă, să fie cum vrea ea.
Konan, e frumoasă, e deşteaptă. A fost prima la liceu, este prima şi la universitate. Sakura de ce nu ar fi? Ce credeti? Că dacă o ţineti aici o protejati? Ei bine, nu. Ce va face când va trebui să se angajeze, cine o va angaja aşa cum e ea acum? Şi nu mă refer numai la exterior, mă refer şi la timiditatea ei. Vă spun că nimeni. Nu vă gânditi ce va face când va trebui să plece în lume, când îşi va lua zborul se va prabuşi. Nu va-ţi dat seama că ea se ascundea sub o mască de portelan, dar uite că masca s-a spart şi adevarul iese la iveală. Doare aşa-i? Dar ce vă doare e mândria voastră. Cum a zis şi ea: prin Sakura voi vă vedeti realizati. Nu vă puneti, visele în fată, ca are prea multe pe cap. Vrea să aleagă ea drumul ce îl va urma. Sunteti egoişti, vă gânditi doar la voi, iar la restul nu. Acesta e adevarul pur. Sakura, hai în cameră şi nu plânge caci nu merită.
Cu paşi mici am ajuns în cameră şi imediat mi-am lasat trupul pradă patului. Nu am reuşit nimic, mai rau am facut. De acum viata mea va fi un calvar. Pot pune pariu pe orice că după ce pleacă Tsunade, parinti mă vor ţine ostatică şi îmi vor da de-a carti de am să ştiu mai mult ca un student. Poate că nu trebuia să fac asta, poate era mai bine să tac şi să înghit, să continui să sufar în tacere.
- Fară luptă nu câştigi. Calmează-te, Sakura! Ai să vezi că această ceartă va aduce şi beneficii, doar ai încredere. Să nu regreti ce ai facut, pentru că era timpul să se afle.
- Poate, dar nu ştii ce mă aşteaptă după ce pleci tu, matuşă. O să fie un calvar.
- Serios? Nu ştiam că schimbarea ta va fi un calvar. Interesant. – m-am uitat la ea cu semne de întrebare. Ce vrea să spună? Adică eu am pierdut razboiul. – Vei merge la Milano, draga mea. Vara asta va fi diferită, viata ta va fi diferită de acum încolo.
Toată lumea din casă se culcase, numai eu nu. Numai eu bântuiam prin cameră. Stateam pe balcon privind cerul plin de stele şi ascultând sinfonia greierilor. Era aşa placut. Numai bun pentru un suflet chinuit şi plin de rani.
Un mic oftat mi-a scapat printre buze. În mintea mea era un adevarat haos. Mă gândeam şi la Sasuke, la momentele în care mă scotea în oraş la plimbari, la acele saruturi care mi le oferea mai mult din obligatie. Pentru el erau scârboase, dar pentru mine era o placere să îi simt buzele peste ale mele, iar mâinile sale să îmi ţină trupul lângă al sau. O lacrimă s-a scurs coborând pe halatul meu şi de acolo izbindu-se de gresia neagră.
Alte gânduri se duceau la momentul de astazi. La palma primită, încă se simte amprenta. O amprentă veşnică în interior, o voi lua cu mine până şi în mormânt. Firmituri de amintiri din copilaria mea treceau uşor prin fata mea. Atâtea umilinte, atâtea râsete de batjocoră.
- De ce?
Am rostit cu capul plecat şi dând drumul la lacrimi. Macar prin ele să îmi vars amarul, macar putin. Priveam cum picatura de apă cu un strop de durere se izbea de podeaua rece spargându-se şi devenind istorie, aşa se întâmpla cu fiecare.
O mână s-a aşezat pe umarul meu, uşor timid, parcă avea o teamă să nu o refuz.
- Konan, ce s-a întâmplat?
- Nu e Konan, fata mea. – mi-am ridicat brusc capul întorcându-l. În acel întuneric ochii mamei mă priveau blând. Am întrebat-o ce caută aici, pe un ton trist şi dându-i de înteles că legatura noastră s-a slabit. – Sakura, vreau să vorbim. – s-a aşezat pe fotoliul de lângă mine oftând, iar după a continuat- Ce ai spus tu azi a fost şocant pentru noi. De aceea am reactionat aşa. Am crezut că am ales ce-i mai bine pentru tine şi dacă te construim aşa nu vei avea de suferit.
- Ei bine va-ţi înşelat. Nici nu vă imaginati cât am îndurat, câte umilinte, râsete în batjocoră. Oricât încercam să le ingnor nu reuşeam. Nu am vrut să vă spun, nu doream să vă ranesc pe voi. Am crezut că vă ve-ţi da seama singuri, dar m-am înşelat. Am cerut doar permisiunea de a pleca cu matuşa Tsunade. Am nevoie de această schimbare. Trebuie să cunosc singură lumea, altfel nu voi reuşi niciodată, indiferent că sunt olimpică. Însă se pare că pe voi nu vă interesează. Am înteles. Nu e necesar să îmi mai explici odată. Voi continua să fiu aşa cum doriti voi să fiu.
După un timp de tacere, timp în care ochii mei priveau cerul şi încercam din rasputeri să îmi abtin lacrimile să nu cadă, am simtit cum mama mă ia de mână. Nu mi-am coborât ochii, am considerat că nu e necesar, dar nu şi ea. Mi-a prins chipul oligându-mă să mă uit în ochii ei iubitori.
- Ştii, când erai mică aveai foarte multă energie şi ziceai mereu că tu vei ajunge o persoană mare, că vei face orice să ajungi sus. Mereu ai ascultat de noi şi nu ai ieşit din cuvântul nostru. Întotdeauna spuneai “ sper să mă ridic la nivelul aşteptarilor voastre”. Ei bine, te-ai ridicat şi încă cum, dar nu îţi spuneam. Doream să lupti, să nu ţi-o iei în cap când te laudam, de aceea am consideram că cel mai bine e să devii ce eşti şi acum. Dar mereu am facut totul cu iubire. Ne-am înşelat, recunosc. Nu am dorit să te lasam să zbori şi să cunoşti viata. Nu am dorit să suferi, să dai de pericole, dar se pare că tot noi ţi-am provocat durere. Sakura, îmi pare rau. Presupun că e timpul să schimbam foaia, nu?
- La ce te referi?
- Ai permisiunea de a pleca la Milano, deşi tatalui tau nu prea îi surâde ideea. Întelege că e îngrijorat şi îi pare rau pentru acea palmă. Cu greu am reuşit să luam această decizie, dar să nu crezi că dacă te duci acolo scapi. Nu, nu. Ne vei suna în fiecare zi, ne vei povesti tot, nu vei bea alcool, nu vei merge în cluburi, nimic extravagant. Nici nu mă gândesc, domnişoară.
- Mamă, va fi bine. Doar ai încredere în mine şi ... îţi multumesc.
Mi-am îmbrăţişat mama strâns. Eram fericită, pentru prima dată eram fericită. Nu pot crede că voi pleca. Abia aştept.
***
Azi avea să fie ultima mea zi în Konoha şi ultima zi în care îmi voi vedea prietenii. Defapt şi pe ei îi voi vedea foarte putin, pentru că nu ramân la ore. Am venit doar să îmi aflu notele de la examenele finale. Să vedem, elevul de servici a spus ca dirigintele e în clasa mea, deci mă voi duce acolo.
Am deschis uşor uşa fară ca macar să îmi privesc colegii. Ştiam prea bine că printre ei se află şi ochii criminalului de Uchiha şi nu doream să îl mai vad.
- O, bună Sakura. Ai venit. Aşteaptă o clipă. Deci, nu uitati mâine vreau să vad acele eseuri, cine nu le aduce primeşte doi fară discutii. Hai să în biroul meu.
Am pornit cu dirigintele meu spre birou sau. În tot acest timp el îmi spunea că îi pare rau că plec mai devreme şi tot mă felicita pentru reuşitele mele pe parcursul anului. Ca un robotel raspundeam cu un “ Da” sau “Multumesc”. Patetic. Mai mult de atât nu ştiu să spun?
Defapt, ce aş putea să zic? După ce am simtit ochii lui Uchiha pe mine, toată ziua mi s-a întunecat. Trebuie să recunosc că undeva în adâncul sufletului meu încă îl mai iubesc şi încă sufar, dar încerc şi eu să ascund tot. Uneori, în noptile târzii mintea mea se duce la el. Sufletul îmi plânge de dor, dar sper că odată ce plec la Milano voi uita. Defapt, sigur voi uita.
- Vacanţă placută, Sakura. Să te distrezi şi te aşteptam la anul cu noi forte. Îţi voi trimite media prin e-mail.
Chiar aşa de mult gândesc? Când naiba am ajuns în biroul sau? E clar, trebuie să ies la aer şi să îmi împrospatez mintea, să scot virusul numit Uchiha din creierul meu. Am luat foaia, după care i-am multumit dirigintelui pentru tot şi urându-i şi lui o vacanţă placută. Am plecat din biroul sau, ieşind pe la profesori, pentru a fi sigură că prietenele mele nu o să mă interogheze. Chiar nu vreau să le spun unde mă duc şi ce este cu mine. Nu vreau. Am încredere că ar tacea, dar consider că e mai bine să nu ştie, deocamdată.
Mergeam cu paşi lenti spre casă, având capul aplecat, iar memoria ... goală. Nu mă gândeam la nimic, absolut nimic. Eram total paralelă cu această lume. Brusc mi-am ridicat capul şi m-am uitat în partea dreaptă. Parcul.... Hmmm, ar fi o idee să mai trec odată pe aceste meleaguri. Am intrat în parc privind în toate partile.
Copii alergau de ici colo, jucându-se cu altii de vârsta lor sau mai mari sau mai mici ori cu parintii lor. Marii baietaşi se dadeau la fete, însă unele îi refuzau. Bine faceti. Nu vă merită.
Era o zi calduroasă. Soarele ardea pe cerul limpede, fară nici cel mai mic nor. Pe iarba verde mici pete de culoare se observau emanând un miros otravitor. M-am aşezat pe o bancă, sub o salcie cu vederea la lacul cu nuferi şi câteva lebede poposite.
Ce amuzant, aici Ino a facut baie, în toamnă, la începutul anului şcolar. Tot această bancă a devenit locul de întâlnire a-l meu şi a fetelor. Aici mai stateam uneori, vorbind. Câte lucruri voi lasa în urma mea, dar în toamnă le voi relua şi totul va fi diferit.
Brusc am simtit cum soarele nu mai cade pe mine. Mi-am ridicat ochii verzi privind persoana ce îndrazneşte să îmi tulbure amintirile.
Mă aşteptam la oricine, dar mai putin la el. Razele soarelui se blocau în parul negru, iar ochii abisali mă priveau... hmm, nici nu pot să spun ce sentimente se regasesc în privirea lui. Parea un zeu, dar a trecut de mult vremea cuceritului, nu mai cad eu şi acum. Nu mă mai topesc încă odată sub privirea lui, nu mai stau ca muta din cauză ca e marele Uchiha. De data asta nu.
- Ce cauti aici?
- Ce primire calduroasă, iubita. Mă aşteptam la un sarut, o îmbrăţişare, nu la aceste vorbe reci şi... şi pline de ură?
- Mai întreb odată: ce cauti tu aici?
- Pai cum ce caut? Iubita, am fost îngrijorat. Nu ai mai dat un semn de viaţă, nu m-ai sunat, la şcoală nu ai venit. Nimic. Apari azi, fară să spui nimic. Un salut, ceva. Ce ai păţit?
- Vai ce draguţ din partea ta că îţi faci griji pentru mine. – dacă nu aflam de adevarata poveste acum inima murea de emotie. Eha, fat-frumos, nu mai ţine odată – Dar trebuia să îţi faci griji în iarnă, când a început totul.
- Ce vrei să spui, iubi?
- Numarul unu: eu nu mai sunt “iubi” sau “iubita” sau “mi flor de cerezo” sau “mi angel” sau cum mă mai alintai tu. Numarul doi Uchiha: eu nu mai exist pentru tine. Numarul trei: dă timpul înapoi, caută în memoria aia a ta, momentul în care povestea noastră a prins contur, dacă se poate numi “povestea noastră”.
- Iubita, nu pricep nimic. Te desparti de mine? Cu ce ţi-am greşit? Eu...
- Eşti prost? Ţi-am zis să nu îmi mai zici “iubita”. Da, mă despart de tine. Cu ce mi-ai greşit? Relatia asta, asta este greşeala ta. Faptul că ai mers mai departe decât spunea provocarea. – se uita la mine cu ochii mari şi gura între-deschisă- Da, am aflat totul. Ţi-am facut eu favorul de a termina relatia. Defapt, nu se poate numi relatie. Ar fi o insultă adusă cuplurilor care se iubesc cu adevarat. Poate joc ar merge mai bine. Da. Jocul s-a terminat, Uchiha. Cartile au fost date pe masă.
M-am ridicat de pe bancă lasându-l acolo, încă şocat de la ce am spus. Cred că mai mult e şocat că eu am aflat. Sincer, nu era intentia mea să îi spun, dar nu mai suportam. I-aş fi dat şi o palmă, dar m-am abtinut. Nu ar fi rezolvat nimic. O mână se aşternuse peste a mea oprindu-mă. M-am întors şi am dat de ochii lui Sasuke.
Am încercat să îmi retrag mâna, dar nimic, ba chiar a strâns mai tare.
- Sakura, ascultă-mă. Tot ce ai auzit, nu e adevarat. Eu chiar ţin la tine. Eu, eu doar încercam să scap de baieti şi întrebarile lor stupide.
- Sasuke, nu mai sunt copil de trei ani ca să îl pacaleşti cu o acadea. Sasuke, nu sunt proastă. Nu încerca să te scoti. Eu nu te iert. Şi dacă spui că ţii la mine, atunci nu ţi-ai fi mintit prietenii şi ai fi recunoscut că mă iubeşti. Cât de proastă mă crezi?
- Iubita, scuze. Ştiu, am greşit. Îmi pare rau, nu îţi cer să mă ierti acum. Dar te rog, să mă asculti până la capat.
- Nu, Uchiha. Pricepe că nu. Dă-mi drumul. Pricepe că nu mai merge, nu te iert, nu stau să îţi ascult banalele scuze.
Mici firişoare transparente au început să se scurgă pe obrajii mei. Chiar nu îmi doresc să plâng, dar nu mă pot abtine. E prea mult. Ceea ce îmi face deja e exagerat. Mă torturează phsihic şi emotional. De ce îmi face asta? Unde vrea să ajungă cu asta? Adevarul a ieşit la iveală. De ce nu lasă totul aşa? De ce rasuceşte cutitul şi mai mult în rană? Ce diabolic poate fi, câtă satisfactie are să mă vadă suferind.
- Lasă-mă să plec. Lasă totul aşa cum este. Nu mai insista. Bagă bine în cap: nu vreau să te mai vad.
I-am simtit buzele lipindu-se de ale mele. Pentru câteva secunde am ramas şocată, dar după am încercat să îl împing, să îl dau de pe mine. Dar nimic, forta mea e mică pe lângă a sa. M-am lasat moale în bratele sale, sperând că totul are să se încheie rapid. Lacrimile se rostogoleau pe obraji, până la buzele noastre împreunate.
Ah, ce dor îmi era de aroma lor dulce. Ce dor îmi era de bratele lui pe talia mea, de caldura sa, de bataile inimii lui.
Stai, nu. Asta nu e bine. Nu, nu, nu. Sakura revino-ţi. L-am împins puternic şi din instinct palma mea s-a ridicat în aer ca mai apoi să aterizeze pe obrazul sau, întorcându-i capul.
- Te urasc, Sasuke Uchiha! Nu vreau să te mai vad în viata mea! Adio!
M-am departat uşor de lângă el şi imediat am luat-o la fugă cu lacrimi în ochi. Mi-a facut-o. A vazut că încă sunt slabă în bratele lui, că încă îl iubesc. Dar, dar mă jur, că nimic nu va mai fi la fel. Când voi reveni în ţară, te voi zdrobi, te voi umili.
Îţi jur, Sasuke. Îţi jur că vei regreta ziua în care te-ai decis să te joci cu mine.
~ Cred că este cel mai lung capitol scris de mine ;]] ~