Trăind după propriile reguli

[Leontina]

Multumesc pentru comentarii :x Si le multumesc lui crazy little red si Miss M pentru faptul ca m-au batut la cap sa postez acest capitol, ca altfel nu stiu cand il puneam :)) Deci acest capitol le este dedicat lor >:d<
Lectura placuta si sper sa va placa.

Capitolul 6

Nu se poate spune că atunci când m-am trezit mă simţeam tocmai grozav. Aveam nasul înfundat şi mă cam durea gâtul. Mi-a trecut prin cap să stau acasă. Cel puţin acum aveam un motiv întemeiat pentru care doream acest lucru, iar Matilde nu ar mai fi putut să-mi ţină predici. Dar apoi m-am gândit că oricum era vineri şi că puteam trece cu bine peste ziua de azi şi cu această răceală. Doar nu era prima oară când făceam asta. Şi apoi azi aveam ora de artă care mie îmi plăcea foarte mult. Cred că acest lucru se datorează în mare parte profesoarei. Spre deosebire de alţii ea nu mi-a reproşat prea multe şi mai se şi pricepea de minune la a-mi întoarce toate insultele. Cred că asta m-a uimit cel mai mult la ea. Îmi amintesc că la început am făcut tot posibilul pentru a o scoate din sărite. Dar acest lucru nu a părut să o impresioneze absolut deloc. Apoi într-o zi ne-a lăsat să pictăm orice doream noi. Nu mai ştiu ce am desenat atunci, dar ţin minte că a părut foarte entuziasmată de ceea ce făcusem. Cam pe atunci am început să o plac pe această profesoară. Spre deosebire de alte naterii la orele ei mă duceam cu plăcere şi încercam pe cât posibil să nu lipsesc.
M-am ridicat cu greu din pat şi mi-am târât picioarele până în baie. Mi se cam învârtea capul şi mi-a luat ceva mai mult decât de obicei până să fiu gata.
Când m-a văzut, figura de pe faţa lui Matilde s-a schimbat brusc. Am privit-o neînţelegând care era problema.
- Arăţi groaznic. Eşti foarte palidă. Ar trebui să stai acasă azi şi să te odihneşti, a spus cu o voce ce trăda îngrijorarea.
- Voi fi bine. Sunt doar puţin obosită atâta tot.
Eram conştientă de faptul că nu sunt foarte convingătoare, de fapt cred că nu eram deloc. Dar nu aveam de gând să o las să mă oprească. Am trecut pe lângă ea şi am coborât repede scările. Am auzit-o pe Matilde în spatele meu spunându-mi că ar trebui să iau ceva pentru răceală, dar deja ieşisem pe uşă şi nu prea aveam de gând să mă întorc pentru o pastilă. Voi lua câte pastile trebuie, dar asta după ce mă voi întoarce de la şcoală.
Drumul a fost parcurs mai încet decât de obicei, iar urcatul scărilor nu prea mi-a priit. Am ajuns în clasă cu două minute înainte de începerea orei.
M-am dus la locul meu şi m-am lăsat să cad pe scaun. Mă simţeam destul de obosită. Nu mă mai simţisem de mult timp atât de rău.
- Eşti în regulă? Am auzit o voce îngrijorată.
Am privit în direcţia din care veniseră acele cuvinte pentru a o vedea pe blondă uitându-se la mine cu nişte ochi mari şi îngrijoraţi. I-am spus că voi fi bine. Asta deşi eram conştientă de faptul că asta nu se va întâmpla.
Prima oră de curs a decurs normal. Deşi mie mi se cam închideau ochii, încercam din greu să par cât de cât atentă la ceea ce ne explica profesorul ce se afla acum la catedră. Dar devenea din ce în ce mai greu să fac acest lucru cu fiecare oră care trecea. Dar, cel puţin de data asta nu mi se făcuseră niciun fel de observaţii. Nu că mi-ar fi păsat mie prea mult, dar nu aveam chef de ele. Nu acum.
Următoarea oră aveam informatică şi trebuia să mergem în laborator. M-am ridicat din bancă şi i-am urmat pe ceilalţi fără prea mare tragere de inimă.
Laboratorul de informatică se afla la etajul al doilea, iar la cum mă simţeam în momentul de faţă nu mi-a fost tocmai uşor să ajung acolo, asta deşi nu erau foarte multe trepte ce trebuiau urcate. Când am ajuns acolo simţeam că cineva mi-a tăiat picioarele. Ce era mai rău era că acum simţeam că tot corpul îmi arde.
Minunat. Acum mai am şi febră, am gândit nemulţumită.
Dacă stăteam bine să mă gândesc ultima dată când mă simţisem atât de rău fusese din cauza faptului că mersesem prin ploaie vreo cinsprezece minute. Iar acum bănuiam că durase cel puţin douăzeci de minute până să ajung acasă ziua precedentă. Deci lucrurile nu aveau cum să se sfârşească prea bine. De obicei când aveam temperatură mă simţeam destul de vlăguită, iar starea asta nu-mi trecea complet până nu scăpam de ea.
Dar ajunsesem până aici şi nu prea voiam să dau înapoi acum. Puteam să o fac. Puteam să trec peste ziua de azi. Sau cel puţin speram să pot.
Am făcut un pas, apoi încă unul, iar după al treilea chiar începusem să cred că poate nu mi-e chiar atât de rău pe cât aveam impresia că îmi este. Desigur, nici nu ştiam în acel moment cât de mult mă pot înşela.
În secunda următoare totul a început să se învârtă cu mine şi am smţit cum îmi pierd echilibrul. Am mai încercat să fac un pas şi mi-am simţit genunchii destul de moi. În acel moment eram convinsă că aveam toate şansele să mă prăbuşesc. Acest lucru mă deranja destul de mult. Deşi eram o persoană destul de puternică în general o simplă febră mă putea doborî destul de uşor. Întotdeauna a fost aşa. Încă de când eram doar o copilă.
Acum nici nu m-ar fi mirat prea tare dacă genunchii m-ar lăsa într-adevăr de izbelişte. Şi cred că ceva s-a întâmplat pentru că pentru câteva fracţiuni de secundă nu am mai putut realiza foarte bine ceea ce se petrecea în jurul meu.
Apoi am putut simţi vag nişte mâini care se aflau pe umerii mei şi am auzit o voce aparţinându-i unui băiat întrebându-mă dacă sunt bine. Am privit în jur şi l-am zărit pe şaten care mă privea cu nişte ochi îngrijoraţi. Abia atunci am relizat că eu stăteam în genunchi pe pe gresia rece de pe hol, iar el îngenunchease lângă mine şi probabil că mă susţinuse cu intenţia de a nu mă lăsa să mă prăbuşesc complet.
Mi-am îndreptat spatele vrând să-i dau mâinile la o parte, dar fără succes. Apoi am zărit-o şi pe sora lui care mă privea de asemenea cu nişte ochi mari şi îngrijoraţi.
- Lasă-mă, i-am spus tăios şatenului.
- De ce? Ca să cazi din nou? Ar trebui să te duci acasă, mi-a spus pe un ton destul de serios.
- Îmi dă mie sfaturi cel care ieri era alb precum o stafie, am spus fiind surprinsă de ironia din vocea mea.
- Da, dar spre deosebire de tine eu m-am ridicat repede în picioare. Mă îndoiesc că este şi cazul tău.
Am vrut să protestez, dar nu am reuşit. Mă simţeam prea rău şi aveam impresia că nici măcar energia necesară pentru a vorbi nu o mai aveam.
Şi-a pus palma pe fruntea mea şi nu a părut prea mulţumit de ceea ce a descoperit.
- Tu arzi de-a dreptul, a spus cu puţin reproş în voce. Hai, te duc acasă.
Ce voia să facă? Cine se credea, dădaca mea? Asta nu avea să se întâmple. Nici gând!
M-am ridicat repede în picioare, prea repede poate, iar în secunda următoare am început să mă clatin puţin. Mi-a prins una dintre mâini, susţinându-mă.
- Fii serioasă. În starea ta ai putea să o sfârşeşti destul de rău. De ce nu vrei să accepţi puţin ajutor?
- De ce vrei atât de mult să mă ajuţi? Am întrebat repezindu-l puţin.
- Pentru că şi tu ai făcut-o ieri, deşi nu aveai niciun motiv întemeiat. Şi pot să pariez că tocmai din această cauză ai răcit.
Vocea lui era atât de serioasă şi de categorică încât era clar că nu aveam cum să-l conving să renunţe la idee şi să mă lase în pace. Şi trebuia să recunosc că to ceea ce spusese până acum era adevărat. Am sfârşit prin a-i accepta ajutorul.
Am coborât amândoi scările până în dreptul clasei, unde eu am rămas afară cu spatele sprijinit de perete în timp ce el a intrat pentru a-mi lua geanta. Din fericire pentru mine, deşi blonda se oferise să ne însoţească şatenul a convins-o repede că e mai bine ca ea să rămână la ore.
După ce am ieşit din liceu şi i-am explicat încotro e casa mea, am luat-o din loc. Nu pot spune că mergeam tocmai grozav, mai ales că mă cam împiedicam. Peste vreo zece minute mă simţeam destul de ridicol vis-a-vis de întreaga situaţie.
Era destul de linişte în jur. Singurul zgomot care se auzea era acela produs de aparatele de fotografiat ale paparazzilor. Eram convinsă că el nu le auzea, dar eu eram mult prea obişnuită cu acel sunet pentru a-l putea ignora pur şi simplu. Nici nu voiam să mă gândesc cum vor interpreta toată chestia.
Nu mi-a spus nimic tot drumul şi am reuşit să ajungem cu bine. În momentul acela l-am privit pentru a-i vedea reacţia faţă de ceea ce vedea în faţa ochilor. Părea destul de surprins de ceea ce vedea.
- Aici... aici locuieşti? A întrebat pe un ton destul de uimit.
- Mda, aici, i-am răspus plictisită.
Am deschis poarta şi am intrat cu el pe urmele mele. Renunţasem la ajutorul lui. Erau doar câţiva metri între poartă şi uşa de la intrare. Mă puteam descruca singură măcar atât cât să ajung în casă.
Bănuiam că el privea totul cu ochii cât cepele, dar nu m-am obosit să mă întorc pentru a vedea dacă aveam sau nu dreptate.
Cred că în momentul în care ne-au văzut pe amândoi toţi servitorii şi-au întors privirile în direcţia noastră. În acel moment Matilde tocmai cobora scările, iar când m-a văzut, aşa galbenă şi cu un echilibru cam precar, figura i-a devenit brusc foarte serioasă, chiar puţin încruntată aş spune.
Să vezi acum distracţie...
- Ţi s-a făcut rău, nu-i aşa? A spus pe un ton plin de reproş. Tu nu te înveţi minte niciodată. Nu ştiu ce o să mă fac cu tine.
A spus toate astea gesticulând de zor cu mâinile. Nu ştiu ce impresie i-a lăsat asta săraculi băiat, dar nici nu mă mai interesa.
Am luat loc pe canapea, deoarece mă simţeam prea rău pentru a mai sta şi în picioare. Apoi, bineînţeles că Matilde a început să-mi ţină tot felul de predici, la care nu aş fi fost prea atentă nici măcar dacă eram sănătoasă. După ce a terminat a continuat să mă privească cu nişte ochi severi.
Mi-am dat ochii peste cap fără chef. Nu-mi plăceau predicile ei absolut deloc. Mă puteam lipsi oricând de ele.
- Ce făceai dacă acest tânăr nu s-ar fi oferit să te ajute?
- Sunam la salvare, am spus ironic.
- Mă bucur să văd că mai ai suficientă energie cât să te cerţi cu mine, a spus cu o voce plină de subînţeles.
Mi-am dat din nou ochii peste cap. Era suprinzător faptul că, deşi mă simţeam de parcă fusesem călcată de tren, asta nu mă oprea din a-i răspunde lui Matilde.
- Ştiu că sunt ultima persoană care ar trebui să se amestece, a spus şatenul timid, dar de ce îi vorbeşti aşa? Nu înţeleg.
Întrebarea îmi era clar adresată mie, deci i-am dat cel mai bun răspuns de care eram în stare.
- Pentru că mă enervează. Nu suport să-mi vorbească aşa.
- Scuză-mă, dar cred totuşi că mama ta are cele mai bune intenţii.
A spus-o cu atâta convingere, probabil crezând că are dreptate, încât Matilde a început să chicotească. Eu în schimb fierbeam de furie. Ceea ce nu mă ajuta cu nimic având în vedere că mai aveam şi febră.
- Ea, mama mea? Tu chiar ai impresia că noi semănăm?! Ea nu e mama! Am ţipat la el.
Şi-a cerut repede scuze, încercând să explice că făcuse doar nişte presupuneri greşite. A fost salvat de Matilde care a mai încercat să calmeze puţin apele. Până la urmă, i s-a spus că eu ar cam trebui să mă odihesc, iar el s-a pregătit să plece. A lăsat geanta pe jos şi s-a îndreptat spre uşă.
Mai avea puţin până să iasă când eu l-am oprit. S-a întors spre mine, privindu-mă curios.
- Mulţumesc. Pentru tot ajutorul, am spus cu o voce joasă privind în altă direcţie.
- Cu plăcere, a spus simplu.
După ce a ieşit şi uşa s-a închis în urma lui, Matilde m-a condus în camera mea. M-am schimbat în pijamale şi m-am băgat în pat, iar după ce am mâncat supa pe care aceasta mi-a adus-o şi am luat o pastilă de răceală şi una pentru gât, mi-am scos ochelarii de la ochi şi m-am întins în pat.
Cred că cei doi pisoiaşi au realizat că mă simţeam rău deoarece s-au urcat în pat şi s-au aşezat cuminţi la picioarele mele. Acest lucru m-a făcut să zâmbesc.
Am închis ochii, iar somnul a pus stăpânire pe mine destul de repede.

[crazy little red]

a dat domnul intr-adevar :)) (chiar ma amuzat faza)
acum, as zice ca nu m-ar deranja deloc daca jurnalistii aceia care i-au pozat ar unterpreta intr-un mod relativ eronat toata faza, adica ar fi poate un sut in fata pentru ei :D
mi-a placut, cred ca ai o slabiciune, toti baieti din fic-urile tale par atat de minunati si perfecti, bine, ca nu ar trebui sa-ti bag de vina tocmai eu :D
si merci de dedicatie :* vezi ca iarasi sunt doritoare de next-uri :)))

hmmm, trebuie sa-ti spun ca, spre deosebire de capitolele impecabile cu care ne-ai obisnuit, ai avut cateva greseli, adica litere lipsa, in vreo patru locuri cred, nu-i grav dar ne-ai obisnuit tu prea bine
chiar tu ai zis ca ti-o faci cu mana ta...

ti-am mai zis ca ma regasesc in personajul creat de tine, desi abia astept sa vad o schimbare la ea, care sper ca o sa fie.... mi se pare ca a reactionat prea dur la faza ca a confundat-o pe Matilde cu mama ei, adica totusi :| ma gandesc ca dadaca ei chiar tine la ea si noh...
de altfel, stiu ca i-ai dat caracterul asta intentionat, abia astept sa vad ce urmeaza :X

actiunea nu e grabita
te-ai descurcat destul de bine descriind starile ei de om bolnav
hmmm.. cam atat pentru capitolul asta, chiar mi-a placut per total :D

[Miss M]

Capitol nou :X, thanks de dedicatie>:D<.
Am sa incep direct cu ce mi-a placut. Am adorat pur si simplu felul in care ai accentuat faptul ca ii era rau de parca ar fi fost sfarsitul lumii sau ceva. Asta inseamna ca tipa nu e obisnuita, adica are o sanatate de fier, cum s-ar zice.
I-ai scos in evidenta firea vulcanica, ca de obicei. Interesant este faptul ca, daca ficul nu ar fi fost la persoana I, Mickaela ar fi parut o fire ingamfata, ca si cum ea era vedeta, nu tatal ei. Dar asa devine evident faptul ca ea e doar neinteleasa, nu o mofturoasa pline de fite.
Imi place mult de tot cum se comporta cu cei din jur, de parca ar incerca sa creeze un scut, ceea ce nu e tocmai bine.
Ai avut cateva greseli pe care le-am ignorat, fiind prea preocupata sa caut un semn de prietenie catusi de mic fata de Chris. Si... nimic:(. Sincer, sper ca situatia sa se schimbe curand, nu mai am rabdare. :D
Paparazzi? Serios? Nu stiu de unde le scoti, dar deja imi inchipui cate presupuneri vor face televiziunile. Parca vezi titlu: " Fiica celebrului cantaret True nu-stiu-cum-il-cheama a fost dusa pe brate de un necunoscut, fiind sub influenta drogurilor":)). Anyway, Chris a fost asaaa dulce si inocent cand a crezut ca Matilde e mama Mickaelei. :X crazy little red are dreptate, prea-i faci perfecti.
Astept next-ul :*.

[Leontina]

Capitolul 7

Nu se poate spune că următoarea zi mă simţeam tocmai minunat. Stăteam întinsă în pat cu pătura peste mine şi cu ochii închişi ascultând muzică la mp3. Matilde avusese grijă să-mi iau pastilele, iar acum zăceam în pat sperând ca starea asta să treacă cât mai curând. Uram să fiu bolnavă. Aveam o imunitate destul de bună şi mă îmbolnăveam destul de rar, dar şi când mi se întâmpla zăceam cel puţin o zi întreagă în pat până să-mi mai revin cât de cât. Nici după aceea nu îmi era tocmai bine, dar cel puţin atunci eram în stare să fac şi altceva în afară de a sta în pat învelită până la gât.
Mama venise să mă vadă de dimineaţă şi stătuse de vorbă cu mine pe diverse subiecte, dar apoi fusese nevoită să plece de acasă pentru a rezolva nişte treburi. Iar eu mă plictisisem, aşa că începusem să ascult muzică. Desigur, aş fi putut să vorbesc cu Matilde sau cu oricine altcineva se mai afla în casă, dar nu aveam chef să pornesc vreo discuţie cu vreunul din ei.
M-am ridicat într-un cot şi am privit ceasul ce se afla pe noptieră. Acesta indica ora unsprezece fără cinsprezece minute. Am oftat din greu dându-mi seama că va mai dura cel puţin o oră până când mama se va întoarce acasă.
Şi eu ce ar trebui să fac în tot acest timp?
Tocmai voiam să mă întind din nou, când Matilde a intrat în cameră.
- Cum te mai simţi? M-a înrebat.
- Nu tocmai grozav, am răspuns fără chef. Trebuie să iau alte pastile deja?
- Asta se va întâmpla ceva mai încolo. Eu am venit să te anunţ că a venit cineva să te viziteze.
- Serios? Am întrebat uimită. Cine?
- Se pare că este o colegă de clasă. A spus că o cheamă Megan.
Poftim?! Ajunsese să vină la mine acasă? Cine se credea? Nu aveam niciun chef de ea. Fata aia mă enerva îngrozitor. Mă puteam lipsi oricând de minunata ei prezenţă.
- Spune-i să plece, am zis întinzându-mă din nou în pat.
- Nu este frumos din partea ta, să ştii, a spus pe un ton supărat. Mai ales că a venit să te viziteze tocmai pentru că ştie că eşti bolnavă. Ai putea cel puţin să cobori pentru a o saluta.
- În primul rând, chiar nu îmi place fata aia, am spus ridicându-mă din nou într-un cot. Şi apoi, chiar mă simt groaznic. Aş prefera să stau aici.
- Uite ce e, eu nu cred că te simţi destul de rău încât să nu poţi coborâ pentru două minute. Nu e nevoie să stai prea mult cu ea, doar salut-o şi muţumeşte-i pentru vizită, a zis pe un ton mai blând de data asta.
- Nu mulţumesc, am spus fără chef.
Desigur, nu prea mi-a mers cu Matilde, ca de obicei de altfel. În concluzie, vrând nevrând, a trebuit să-mi mişc picioarele până jos. Purtam nişte pantaloni de trening şi o bluză destul de largă, iar părul meu era destul de ciufulit, dar nu-mi prea păsa mie de acest aspect. Nu era ca şi cum urma să întâlnesc vreo persoană importantă.
Am coborât fără niciun fel de chef scările pieptănându-mi puţin părul cu degetele. Nu mi-a luat prea mult până să o văd. Stătea în picioare aproape de uşă şi privea de jur împrejur cu ochii cât cepele.
Ce drăguţ... am gândit sarcastic dându-mi ochii peste cap. O suportam pe fata asta din ce în ce mai puţin cu fiecare zi care trecea.
M-am apropiat încet de ea sperând să mai pot trage puţin de timp. Desigur, m-a zărit în momentul imediat următor, iar un zâmbet imens i-a apărut pe faţă, făcându-mă s-mi doresc să fug înapoi în camera mea. Nu că aş fi avut vreo şansă având in vedere faptul că Matilde stătea în dreptul scărilor. În concluzie, puteam afirma cu fermitate că acest moment era absolut „minunat”.
M-a salutat puţin cam prea vioi pentru gustul meu, mai apoi venind spre mine ţinând în mâini un coşuleţ pe care îl ridicase de jos. Mi l-a pus în braţe părând foarte muţumită de ea însăşi. Eu o priveam puţin tâmp neînţelegând ce era cu acel coş.
- Ştiam că te simţi probabil rău, aşa ca m-am gîndit că ai nevoie de ceva care să te înveselească. Deci, ţi-am adus un mic cadou, a spus veselă cu acel zâmbet încă întipărit pe faţă.
Mi.am mutat privirea pe coşul din braţele mele, abia atunci observând că acesta era plin cu dulciuri plus un mic ursuleţ de pluş alb. Am început şi eu să zâmbesc, dar nu de bucurie sau din recunoştinţă pentru ceea ce făcuse ea pentru mine, ci din cauza ridicolului întregii situaţii. Fata asta era prea de tot. Nu îmi venea să cred că se gândise la aşa ceva.
- Şi cel mai bun mod de a mă înveseli a fost să-mi aduci dulciuri? Am întrebat confuză.
- Desigur, a spus sigură pe ea. Până la urmă se spune că ciocolata este cel mai bun prieten al unei fete la nevoie.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-mi venea să cred ce idee a putut să-i vină fetei ăsteia.
- Ce s-a întâmpla? A întrebat, acel zâmbet enervant dispărând în sfârşit de pe faţa ei. Nu-ţi place ciocolata?
- Nu e vorba de asta, doar că... ei bine, mi se pare puţin cam neobişnuit.
- Mie mi se pare normal ca atunci când cineva nu se simte bine prietenii acelei persoane să vină pentru a o înveseli, a spus gânditoare, ducându-şi o mână la bărbie şi punânduşi-o pe cealaltă în şold.
Mda... Şi, mai mă rog, de când suntem noi două prietene? Am gândit revoltată. Fetiţa asta îşi cam încerca prea mult norocul.
- Dar nu-i nimic, sunt sigură că te vei obişnui cu timpul, a spus vioaie, lăsându-şi mâinile pe lângă corp, zâmbind din nou.
Am privit din nou acel cadou al ei neştiind ce ar trebui să fac cu această pacoste cu părul blond din faţa mea. Trebuia să o conving să plece, dar trebuia de asemenea să găsesc un mod cât mai subtil de a o face, fără ca Matilde să se prindă de faptul că eu nu vreau decât să scap de ea.
- S-a întâplat ceva? A întrebat părând îngrijorată.
Mi-a trebuit tot controlul de sine de care eram în stare pentru a nu-i ţipa în faţă: Da, s-a întâmplat. Ai venit aici şi acum spui chestii gen „suntem prietene”, asta deşi de-abia dacă suntem cunoştinţe. Vreau doar ca tu să pleci şi să mă laşi în pace! Nu te plac. Îmi eşti antipatică total! Asta urmată de următoarele gesturi: să-i pun coşul în braţe, să o conduc spre ieşire şi să-i închid uşa în nas. Ce frumos suna totul în mintea mea în acest moment...
Dar a trebuit să mă mulţumesc cu următoarele:
- Nu, doar că, aşa cum ai spus, sunt bolnavă cred că mai am nevoie de odihnă şi...
Bineînţeles că figura nu a ţinut deoarece s-a băgat Matilde repede în discuţie spunând că „din moment ce puteam să stau în picioare puteam la fel de bine să şi stau de vorbă cu această fată care venise până aici deoarece fusese ingrijorată pentru mine”.
Aşa că, după două minute eu mă aflam pe canapea, iar pacostea pe fotoliul din stânga mea. Ca o drăguţă ce este, Matilde ne adusese o farfurie cu firsecuri si două căni cu lapte care zăceau acum pe măsuţa de cafea. Coşul se afla lângă piciorul canapelei, iar eu simţeam că mai am puţin şi explodez din cauza nervilor pe care îi aveam în acest moment. Îmi venea să o iau pe fata asta la şuturi.
- Ah, era să uit, a spus brusc. Ţi-am adus lecţiile de vineri.
Zicând acestea a scos dintr-o geantă, pe care evident eu nu o observasem, câteva caiete pe care le-a pus pe masă. Câteva minute am stat acolo neputând să fac altceva în afară de a privi acele caiete cu ochii mari.
- Nu ţi-am cerut asta, am reuşit să îngaim.
- Ştiu, dar m-am gândit...
- Ştii care e problema ta cea mai mare? Am întrerupt-o. Gândeşti prea mult.
Cred că asta a surprins-o pentru că nu a mai ştiut ce să spună. Mă privea uimită, părând că nu înţelege ce se întâmplă. Ştiam că voi primi o mică morală de la Matilde după ce voi termina, dar nu-mi mai păsa. Nu o mai puteam suporta pe fata asta şi nici răbdare nu mai aveam.
M-am ridicat în picioare privind-o serioasă.
- Uite cum stă treaba. Nu îmi placi. Eşti prea băgăreaţă. Iar asta mă enervează. Şi hai să-ţi mai explic ceva: noi nu suntem prietene şi mă îndoiesc că vom fi vreodată. Te rog să pleci înainte de a-mi pierde răbdarea definitiv.
Spusesem totul rar pentru a mă asigura că nu înţelege nimic altfel decât ar trebui.
M-am îndreptat spre scări şi am început să le urc încet, iar în urma mea am auzit un „Îmi pare rău...” stins. Într-un fel îmi părea rău pentru ea, dar nu era vina mea că îşi alesese persoana greşită cu care să-şi dorească să se împrietenească.
M-am trântit pe pat cu faţa spre tavan şi mi-am pus braţele sub cap. Ştiam ce va urma, deci nu mă mai sinchisisem să închid uşa în urma mea. Nu au trecut mai mult de cinci minute înainte ca Matilde să intre în cameră. Se uita la mine cu nişte ochi ce exprimau dezaprobare. Avea în mână coşul pe care îl adusese blonda. Mi-am dat ochii peste cap.
- Ştii, chiar nu mai înţeleg care este problema ta. Fata asta a venit până aici şi ţi-a adus aceste lucruri din simplul motiv că îşi doreşte să vă împrieteniţi.
- Sunt convinsă că dacă tata nu ar fi cine este atunci nu şi-ar dori atât de mult acest lucru, am spus fără să mă uit la ea.
- Iar eu sunt convinsă că dacă tatăl tău nu ar fi cine este atunci poate, doar poate, că ai fi avut mai mulţi prieteni, a zis pe un ton ce mie mi s-a părut a fi puţin trist.
Am auzit-o punând coşul lângă pat, apoi îndepărtându-se şi în final sunetul uşii ce tocmai fusese închisă.
M-am ridicat şi mi-am încrucişat picioarele. Mi-am dat părul după urechi şi câteva minute am privit conţinutul cadoului blondei. Am luat ursuleţul şi l-am privit timp de câteva minute, ţinându-l cu ambele mâini. Mă simţeam oarecum prost pentru ce îi spusesem acelei fete. Poate că exagerasem totuşi.
Am oftat întrebându-mă oare cât timp trecuse de când vreun coleg de clasă făcuse ceva de genul acesta pentru mine. Nici nu eram sigură dacă se întâmplase ceva asemăbător vreodată.
Cred că cea mai mare parte din vină îmi aparţinea. Nu prea mă apropiasem de nimeni din şcoală. Mereu crezusem că toţi ar fi devenit prietenii mei doar din cauza tatălui meu. Era foarte cunoscut şi apreciat ca şi cântăreţ. Mai tot timpul îi auzeam muzica venind ori de la un radio, ori de la telefonul cuiva, ori nimeream pe canalul de muzică atunci când cătaum ceva interesant la care să mă uit. Renunţasem să-i ascult muzica cu mult timp în urmă. Nici nu-mi mai aminteam numele ultimei melodii de-a lui pe care o ascultasem.
Am strâns ursuleţul la piept amintindu-mi cu tristeţe cât de mult obişnuisem să-l admir pe tata când eram mică şi cât de mult se schimbaseră lucrurile de atunci... Cât de mult mă schimbasem eu de atunci... Mi se părea trist faptul că lucrurile luaseră o asemenea întorsătură. Nu îmi imaginasem niciodată că s-ar fi putut ajunge unde s-a ajuns. Nu îmi doream ca totul să neargă şi mai prost în relaţia pe care o aveam în acest moment cu tata, dar doar eu singură nu puteam schimba nimic. Iar dacă totul continua în acelaşi mod probabil că aveam să sfârşesc prin a nu mai vorbi deloc cu el. Nu că acum aş fi făcut acest lucru prea des, dar...
Am scuturat din cap încercând să scap de toate aceste gânduri. Nu mai voiam să mă gândesc la toate aceste lucruri. M-am întins pe pat cu ursuleţul în braţe şi am închis ochii gândindu-mă că poate aş mai reuşi să dorm puţin. Răceala începea să îşi facă din nou simţită prezenţa.
La un moment dat am simţit vag cum cineva mi-a scos ochelarii şi m-a învelit. Aş fi deschis ochii pentru a vedea cine anume, dar eram atât de adormită şi mi-era atât de cald şi de bine încât nu mi-a luat prea mult pentru a renunţa la această idee.

[Miss M]

Nu scapi de mine:))...
Am citit capitolul aseara si, dupa cum spuneam, observ ca de fiecare data cand vreau sa ma supar pe Mickaela face ea ceva ca sa-mi provoace mila.
Trecand peste faptul ca este bolnava, pe care si ea incearca sa-l ignore, mi s-a parut mai dura decat de obicei. Adica inteleg, Megan a venit neinvitata, dar totusi, putea macar sa incerce sa fie draguta. Dar nu, a dat-o pur si simplu pe usa afara dupa nici cinci minute...:)) Asta e momentul in care m-am suparat pe ea.
Apoi au aparut toate acele detalii noi despre ea, despre firea ei si despre cum nu-si poate face prieteni din cauza tatalui ei. Il suport pe omul ala din ce in ce mai putin. Dar ai descris foarte frumos ceea ce simte, asa ca supararea mi-a trecut.:D
Ai avut mai mult dialog decat de obicei, dar se intelege de ce, asa ca pe mine nu ma deranjeaza. Ai facut cateva greseli de tastare, dar nu mai stiu pe unde sunt si oricum, nici nu se observa.
Acum, ceva nou: avansezi cu descrierea. I mean, chiar o faci. Imi place din ce in ce mai mult(se poate asa ceva?) cum descrii ce simt personajele, dar si actiunile lor. Thumbs up for that!\:d/

Cam atat pe moment, astept continuarile;).

[crazy little red]

am intarziat :-"
ce-i drept am inceput sa citesc mai devreme dar din anumite momente nu am reusit si sa termin
acum sa fie ceva de comentariul asta, desi nu am starea potrivita, bine, daca mai astept mult ramai fara comentariu si nu vreau asta :P
deci descrierea a fost, atat cat a fost nevoie zic eu, nu stiu de ce am fost mai mult concentrata pe ce se intampla decat pe celalalte aspecte
actiunea e buna, devine interesant, eroina noastra incepe sa aiba mustrari de constinta si parca nu mai e asa respingatoare fata de dadaca ei, imi place cum evolueaza acest comportament al ei.
ce sa mai fie...
greseli minuscule, neimportante...
deci cam atat, cel mai sec comentariu al anului :))

[Akane Hime]

Si bineinteles am intarziat de tot. Se pare ca blondina a incercat din tot dinadinsul sa se imprieteneasca cu Mickaela, care nu doreste acest lucru. Mare pacat, parerea mea. Ar daca as incerca sa-mi imaginez cum ar fi fost daca tatal meu ar fi fost celebru si eram pusa in situatia Mickaelei. Dupa parerea mea, capitolul a fost unu bun. Dialogul mi s-a parut destul de ok. Iti urez felicitari, deoarece ai conturat destul de bine personalitatea si gandurile fetei. La final ai adus putin mister prin faptul ca cineva ii i-a ochelarii fetei, dar puteam banui ca nu-i altcineva decat Matilde sau mama ei. Sau e probabil sa ma insel.
Oricum, capitolul a fost unu destul de bun. Cam atat pot sa spun, cat despre continuare sa ma anunti te rog frumos :-*.

Ciao

[Leontina]

Mulțumesc pentru comentarii ^^ Aduc și eu în sfârșit continuarea, care sper să vă placă.
Lectură plăcută.

Capitolul 8

Stăteam pe pat holbându-mă la biletul pe care îl țineam cu ambele mâini, încercând să-mi dau seama ce anume ar trebui să fac cu el.
Când mă trezisem sâmbătă găsisem pe noptieră lângă ochelari un plic alb pe care nu era scris nimic. Curioasă fiind, l-am desfăcut, iar înăuntru am găsit acest bilet pentru concertul tatălui meu, împreună cu unul ce îmi permitea accesul în spatele scenei. Tot în plic am mai găsit o scrisoare, pe care erau scrise următoarele:

Îmi doresc foarte mult ca tu să fii acolo. Te rog să vii.

Tata

Biletul se afla încă pe noptieră, la fel ca permisul de intrat în culise. De un singur lucru eram sigură în acest moment: nu voiam să merg la acel concert. Nu exista nimic care să mă convingă să fac acest lucru.
Primul impuls a fost să rup biletul și să-l arunc la coș, dar cumva am reușit să rezist tentației. Oare de ce avea impresia că m-aș fi dus la acest concert? Nu mai făcusem acest lucru de foarte mult timp.
M-am uitat la ceas și am observat că era aproape ora la care ar trebui să plec la școală. Azi era marți și tot azi avea loc și concertul tatălui meu. Dintr-un anumit motiv mă trezisem înainte să sune ceasul deșteptător. Nemaiputând să adorm m-am decis să mă pregătesc pentru școală. Matilde a fost destul de surprinsă să mă vadă trează, dar nu mi-a spus nimic.
- Vei merge? M-a întrebat pe un ton blând.
Am ridicat ochii și am observat că stătea sprijinită cu spatele de tocul ușii privindu-mă cu atenție.
- Nu, am spus privind în altă parte, ridicându-mă în picioare.
- Și ce ai de gând să faci cu acel bilet?
Am ridicat din umeri, apoi am luat plicul de pe noptieră, punând ambele bilete în interior. Pe acesta l-am băgat în ghiozdan, mai apoi întreptându-mă spre ieșire.
Scrisoare prin care tata mă ruga să merg la spectacol am luat-o de pe noptieră și am băgat-o într-un sertar al biroului.
Eram încă puțin răcită, dar mă simțeam suficient de bine pentru a merge la școală și apoi exista ceva ce trebuia să fac astăzi. Ceva ce nu prea voiam să mai amân, deoarece știam că dacă voi face acest lucru atunci cu siguranță aș fi sfârșit prin a nu mai pune în aplicare ceea ce aveam în minte de câteva zile încoace. Nu știam exact cum să-mi pun planul în aplicare, dar eram destul de sigură că urma să gasesc o soluție până la finalul cursurilor.
Am ajuns destul de repede la școală și am luat loc. De data asta Megan nu m-a mai salutat și am observat că se afla în spatele clasei si vorbea cu vreo două colege.
- Să înțeleg că ești destul de mulțumită de tine? Am auzit o voce sarcastică.
M-am întors pentru a constata că fratele blondei era cel care îmi adresase întrebare.
- Ce vrei să spui? Am întrebat fără chef.
- Ai reușit să o faci pe sora mea să nu-ți mai vorbească. Felicitări, a spus pe același ton.
M-am întors și am început să privesc tabla. Nu, nu eram mulțumită de mine. Mă simțeam prost pentru ceea ce-i spusesem acelei fete. Mă tot gândisem la asta si trebuia să rezolv cumva. Să nu mă înțelegeți greșit, fata asta chiar nu îmi este simpatica, dar până și eu îmi pot da seama în momentul în care exagerez. Iar ceea ce îi spusesem... ei bine, cam întrecusem limita și mă simțeam puțin vinovată. Nu îmi plăcea acest sentiment. Și în plus chiar nu voiam să mai fiu considerată și scorpie. Îmi erau suficiente celelalte însușiri pe care mi le atribuisem, mai mult sau mai puțin intenționat.
Am început să fiu atentă la ceea ce spunea blonda și am reușit să prind o mică parte din conversația pe care o avea cu cele două. Din câte am înțeles era dezamăgită deoarece nu reușise să mai găsească nici măcar un bilet la concertul marelui cântăreț True ce avea loc în seara asta.
Nu peste mult timp profesorul a intrat în clasă, iar blonda a fost nevoită să își reia locul lângă mine. Nu m-a privit nici măcar o dată, ceea ce m-a amuzat oarecum și a trebuit să mă abțin din greu pentru a nu începe să zâmbesc ca o idioată.

***

După terminarea cursurilor și după ce am ieșit din liceu, m-am sprijinit de poartă așteptând ca cei doi frați să-și facă apariția. Știam cum să fac pentru a rezolva problema și speram să și funcționeze.
Cred că am stat cinsprezece minute în fața liceului până ca cei doi să apară, ceea ce m-a amuzat și mai mult. Asta deoarece acum aveam impresia că blonda încerca să mă evite cât mai mult posibil. În fiecare pauză se ridica din bancă și se ducea în spatele clasei pentru a sta de vorba cu diverși colegi.
Când i-am auzit în sfârșit vocea fratelui geamăn începusem deja să mă plictisesc. Planul meu era să-i aștept să iasă pe poartă înainte de a vorbi cu blonda, așa că am continutat să stau acolo și, cum nu aveam altă ocupație, am auzit câte ceva din conversația lor.
- Nu crezi că exagerezi puțin? A spus băiatul.
- Ce vrei să spui? A întrebat blondina, părând că nu înțelege la ce se referă fratele ei.
- Ai evitat-o pe acea fată toată ziua. Nu crezi că e puțin cam mult?
- Nu înțelegi, a spus pe un ton ce părea puțin trist. Mi-a spus că nu mă place. Nimeni nu mi-a mai spus așa ceva până acum. Chiar nu vreau să stau în preajma eu dacă o incomodez.
- Eu tot cred că exagerezi. Pot paria pe orice că nu vorbea serios, a spus încercând să o încurajeze.
- Oricum nu mai contează, a spus aceasta pe același ton. Am fost cam fraieră să cred că ea chiar va vrea să fie prietena mea.
După aceea discuția a luat sfârșit. Tot ce mai puteam auzi erau pașii lor care se apropiau din ce în ce mai mult de mine. Am tras aer adânc în piept deoarece eram convinsă că nu mai aveau mult până să iasă pe poartă.
Și am avut dreptate. Nu a durat niciun minut până când ei au trecut pe lângă mine, luând-o apoi la dreapta pentru a ajunge acasă. Nici măcar nu s-au uitat la mine. De fapt cred că nici măcar nu au observat că mă aflam acolo.
La început am rămas acolo uimită, neștiind ce ar trebui să fac. Nu mi se mai întâmplase niciodată ceva asemănător. De obicei lumea mă observa imediat, fără măcar ca eu să încerc să le atrag atenția. Acest lucru mi-a dat un sentiment ciudat. Nu sunt sigură cum aș putea să-l exprim în cuvinte. Într-un fel mă simțeam jignită de faptul că nu mă văzuseră, dar în același timp acest eveniment îmi dădea și un sentiment plăcut deoarece nu mă mai simțeam ca fata unui cântăreț celebru ci pur și simplu ca o fată obișnuită. Era prima oară în mulți ani când aveam acest sentiment și mă bucuram. Fără să vreau am început să zâmbesc.
Apoi mi-am amintit că aveam ceva de făcut. Am scuturat din cap pentru a reveni cu picioarele pe pământ după care m-am întors cu fața în direcția celor doi.
- Nu știam că am ajuns să fiu invizibilă, am spus sarcastic pentru a le atrage atenția.
În acel moment s-au oprit și s-au întors, iar când au dat cu ochii de mine au părut de-a dreptul surprinși, mai ales blonda, care avea ochii cât cepele.
- Ce vrei? A întrebat șatenul pe un ton plictisit.
- De fapt, aș vrea să vorbesc puțin cu sora ta, am spus calmă.
Privirea din ochii acesteia a devenit curioasă. Cred că asta o surprindea deoarece a durat vreo două minute până să spună ceva.
- Zău? A întrebat sarcastic. Ai uitat să-mi spui ceva sâmbătă?
Dacă nu aș fi avut intenții bune în acele momente probabil că aș fi izbucnit într-un mod destul de dur. Din fericire, am rezistat tentație și am mai tras o gură zdravănă de aer, pregătindu-mă pentru ceea ce urma să fac.
Am lăsat ochii în pământ înainte de a vorbi.
- De fapt... eu voiam să-ți spun că poate... poate ceea ce ți-am spus atunci a fost puțin cam exagerat. Și... ei bine, eu voiam să-mi cer scuze și să mă revanșez cumva față de tine, am spus pe o voce blândă.
Mi-am ridicat puțin nesigură ochii deoarece doream să-i văd reacția. Era uimită, asta era clar, dar de asemenea părea neîncrezătoare ca și când încerca să se hotărască dacă să mă creadă sau nu. Câteva minute a domnit tăcerea, iar eu mă uitam la ea sperând din tot sufletul că mă va crede.
- Spui asta deoarece ți s-a zis să o faci, sau chiar îți pasă? A întrebat privind în dreapta ei.
Pentru un moment nu am știut cum să reacționez. Dar, din fericire, nu mi-a luat mult până să-mi revin.
- Vorbesc serios, am spus privind-o puțin încruntată. Știu că poate nu mă crezi, dar...
Aici m-am pierdut neștiind cum anume aș putea să o conving că sunt cât se poate de sinceră. Mi-am dat părul după urechi încercând să găsesc o modalitate de a-i demonstra că nu este o glumă. Apoi, brusc, mi-a venit ideea salvatoare. Sau cel puțin speram să fie așa.
Mi-am dat ghiozdanul jos de pe umăr ținându-l cu mâna stângă în timp ce cu dreapta am început să cotrobăi prin el căutând acel plic pe care îl găsisem pe noptieră. Nu mi-a luat mult până să dau de el. Mi-am pus ghiozdanul înapoi pe umăr, apoi m-am apropiat de ei. Nu erau departe de mine, iar după câțiva pași eram față în față cu blonda. Aceasta mă privea confuză neînțelegând ce aveam de gând să fac.
I-am întins plicul, ținându-l cu trei degete și am așteptat ca ea să-l ia. Cum acest lucru nu s-a întâmplat am decis că poate trebuie să mai clarific câteva lucruri.
- Văd că nu mă crezi, așa că... ei bine, ăsta e modul meu de a-ți demonstra că vorbesc serios. Ia-l, am îndemnat-o.
L-a luat nesigură din mâna mea, iar după ce l-a privit curioasă pentru câteva clipe l-a deschis și a scos din acesta biletul pentru concertul din seara aceasta. Când și-a dat seama ce reprezintă, ceea ce a durat mai putin de zece scunde, a rămas efectiv cu gura căscată. Părea că încearcă să spună ceva, dar nu-și găsește cuvintele. Când a reușit în sfârșit să lege câteva cuvinte în vocea ei nu era decât uimire.
- Nu pot să cred... Eu... De ce? A întrebat privindu-mă confuză.
- Păi, pari a fi un fan înflăcărat al lui și m-am gândit că ai vrea să îl întâlnești în persoană, am spus privind în altă direcție, băgându-mi mâinile în buzunarele hanoracului. Acum mă crezi? Am întrebat după o scurtă pauză.
- Da, te cred, a spus, iar vocea ei părea mai veselă acum.
Am privit-o și am observat că zâmbea. Acest lucru m-a făcut să mă simt mai bine. Măcar reușisem să mă revanșez pentru toate acele lucruri pe care i le spusesem. Fratele ei în schimb nu prea știa cum să reacționeze. Stătea pur și simplu acolo privind când la sora lui, când la acel plic când la mine.
Săracul băiat, am gândit amuzată reținându-mi un zâmbet.
Apoi ceva la care nu m-am așteptat s-a întâmplat. Blondina mi-a sărit pur și simplu de gât, îmbrățișându-mă.
Ce naiba...? Am gândit revoltată. Îi dădusem un simplu bilet la un concert, nu luna de pe cer. Ok, e adevărat că era pentru concertul cântărețului pe care ea îl adora, dar totuși... asta era cam mult.
- Îți mulțumes, a spus vioaie. Știam eu că nu esti o persoană rea.
- Mai ușor, vrei? Am spus dând-o la o parte de pe mine. Nu ți-o lua în cap. Doar pentru că ți-am dat acel bilet nu înseamnă că îmi ești simpatică, am adăugat pe un ton mai dur.
Ceea ce am zis nu a părut să îi afecteze în niciun fel actuala stare de spirit. Zâmbea în continuare cu toată gura privindu-mă fericită, poate prea fericită.
- Deci, presupun că o să ne vedem diseară, a spus vioaie.
Acest lucru m-a făcut să râd amuzată.
- Mda... Distracție plăcută. Eu nu vin, am zis întorcându-mă cu spatele la ei.
- De ce? A întrebat confuză. Doar e concertul tatălui tău.
- Și ce dacă? Am spus fără niciun fel de inflexiune în voce. Cum am mai spus, distracție plăcută.
Zicând acestea am plecat, vrând să evit valul de întrebări care cu siguranță ar fi urmat dacă aș mai fi rămas. Nu aveam de ce să îi dau explicații acestei fetițe. Făcusem ceea ce trebuise să fac și îmi cerusem scuze pentru modul în care mă purtasem cu ea și pentru tot ceea ce-i spusesem. Restul nu era treaba ei.
Ea nu trebuia decât să se ducă la concert, să se distreze și să-l întâlnească în persoană pe cântărețul pe care îl plăcea atât de mult. O amintire frumoasă pentru ea. Motivul pentru care eu nu mă duceam nu trebuia să o intereseze. Și chiar dacă o interesa eu nu-i voi spune nimic. Acest lucru mă privea pe mine și atât.
Am ridicat ochii privind cerul albastru și senin, zâmbind trist.
Îmi pare rău tată, dar eu nu voi fi acolo, am gândit trist, deși nici eu nu înțelegeam prea bine de ce eram tristă.
Până la urmă, nu era ca și când acesta era primul concert la care primeam o invitație din partea lui și la care nu mă duceam. Dar cel puțin de data asta nu mai aruncasem biletul la coș pur și simplu. Îl dădusem cuiva care chiar își dorise să meargă la acest concert. Dădusem cuiva ocazia de a se bucura de acel concert, iar acest lucru pentru mine era suficient.

[Miss M]

Am ajuns, prezenta si dornica de comentat :D.
A fost un capitol plin de surprize. Tatal Mickaelei nu-mi mai pare atat de rau. Adica... poate nu o viziteaza si nu se implica prea mult, dar totusi se pare ca tine la ea si vrea sa o vada. Ceea ce ma duce cu gandul ca fata s-a racit prea mult fata de el.
Nu ma asteptam ca fetei noastre sa ii para rau pentru felul in care s-a comportat cu Megan, dar, dupa cum am mai zis, am avut parte de surprize. Mi-a placut faptul ca blondina s-a tinut tare, adica a ignorat-o complet pe protagonista pana in momentul in care a vazut biletele. Inteligenta metoda de a impaca pe cineva, btw.
Fratele lui Megan inca nu a iesit in evidenta, deci sunt curioasa ce se va mai intampla ca sa apara si el mai des. Tot ceea ce am inteles pana acum despre el e faptul ca tine mult la sora sa si ca nu prea o are la inima pe Mickaela.
Descrierea a fost buna, cu exceptia partii in care cei doi vorbesc despre comportamentul Mickaelei, unde cred ca ai fi putut accentua mai bine ce crede aceasta despre faptul ca a devenit subiect de discutie. Tot acolo mi s-a parut ca ai folosit putin prea mult dialog, avand in vedere ca ceea ce discutau nu era extrem de important.
Cam atat de la mine pe moment. Bafta la scris! ^^

[crazy little red]

"preajma eu dacă o incomodez." -> preajma ei
"Apoi mi-am amintit că aveam ceva de făcut" -> ce aveam
"am rezistat tentație și" -> tentatiei
bun, m-am legat de greselile de tastare pentru ca nu prea am de ce sa ma leg in rest...
conturezi excelent caracterul fetei, imi place si de blondina, genu de amica care-ti ridica moralul si te pastreaza intr-o stare buna, pacat ca eroina noastra nu prea are de gand sa o lase sa se apropie de ea
totusi, am impresia ca lucrurile nu vor ramane asa, in plus in capitolul asta a dovedit ca nu-i chiar atat de " de gheata" pe cat vrea sa para.
Am impresia ca ea simte totusi o legatura puternica cu tatal ei, ca tine la el si in acelas timp faptul ca nu poate fi mereu langa ea o face sa fie asa cum e, o reactie normala de adolescenta as zice, desii s-ar fi putut situa si la polul opus si sa profite de toata situatia
de aici rezulta inca o data ca, asa cum zicea si blondina, ea nu-i o persoana rea...
deci descrierea e buna, in cantitatile necesare, ai cam inteles tu unde traba si unde nu-si are rostul, chestie ce vine (logic) odata cu experienta
dialogul si-a avut rostul, daca ma uit per total la capitol poate parea mult, dar daca atunci cand am citit nu am simtit ca ar fi in plus inseamna ca e ok
am mai zis eu, sunt carti excelente cu trei pagini aproape numai cu dialog si urmatoarele cinci fara nici un pic de dialog, totul e sa-si aiba rostul si sa nu inlocuiasca descrierea sau naratiunea, ceea ce la tine nu e cazul...
actiunea nu e grabita, chiar deloc, cum ma asteptam de la fic-ul asta si de la tine adica, pui mai mult accent pe personajul principal (si pe celalalte atat cat trebuie), pe evolutia ei si reactile ei la lucrurile care se intampla in jur, te descurci bine facand asta in orice caz...
eh, cam atat, multa inspiratie scumpo.