O nouă șansă la fericire

[crazy little red]

:D ooOo, ce are de gand sa faca? chiar sunt curioasa in ce directie o sa o ia imaginatia ta atat de bogata :P
deci, descriere, aici nu mai am ce comenta de capitole bune
actiunea, poate ca ai lasat-o putin deoparte in capitolul asta fata de obicei dar asta nu face capitolul mai putin interesant :)
greseli, nu ai, cred ca nici una ;)
un capitol frumos, nu e prea scurt sau cel putin ajunge cat ai introus in el, daca continuai cu actiunea scadeai interesul pentru urmatorul capitol
cam atat, comentarile mele sunt din ce in ce mai scurte... :))

[Leontina]

Multumesc pentru comentariu :* Ma bucur ca cineva imi cinteste povestea. Dupa multa stradanie am reusit sa scriu si capitolul zece. Sper sa va placa si astept parerile voastre.

Capitolul 10

Stăteam întinsă pe pat fixând tavanul cu privirea. Eram puţin confuză. Nu mă mai înţelegeam. Ce simţeam pentru acel băiat? Era evident că simţeam ceva, dar nu-mi puteam da seama ce. Sau nu voiam să-mi dau seama. Ei, asta era o cu totul altă poveste.
Oare ce avea de gând să facă pentru acea şansă? Îmi pusesem această întrebare toată seara, iar acum se făcuse destul de târziu şi eu nu puteam să adorm. Mă tot gândeam la ce făcuse el pentru mine. Mai întâi parcul de distracţii, iar acum această plimbare. Dacă nu ar fi fost acel accident, destul de minor de altfel, totul ar fi fost perfect.
Cuvintele lui mi se tot învârteau în minte încă de când ne despărţisem.
Ar fi chiar uşor să te las să pleci acum. Să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic şi să merg liniştit mai departe. Dar nu vreau să aleg calea uşoară. Poate că am greşit, dar nu am putut rezista să nu întreb de trecutul tău. Te plac, sincer. De aceea am vrut să ştiu totul despre tine.
Mi se păruse sincer. Dar, cu toate acestea, învăţasem de mult timp că nu ar trebui să mă bazez pe simple cuvinte, ci pe fapte. Voiam să-mi demonstreze că ceea ce spusese fusese adevărat.
Dar dacă nu va reuşi?
Am scuturat din cap pentru a alunga acel gând. Trebuia să reuşească. Trebuia!
Acest gând m-a surpins până şi pe mine. De ce era atât de important ca el să reuşească?
M-am ridicat din pat şi, încercând să nu fac prea mult zgomot pentru a nu o trezi pe Jeni, m-am strecurat pe balconul camerei noastre. Am închis uşa în urma mea şi mi-am sprijinit braţele de balustradă. Am privit în sus spre cer. Era o noapte senină, iar luna se vedea foarte clar pe cerul nopţii. Vântul adia uşor.
Privind acea lună gândul mi-a zburat la tata. Era prima oară în ani de zile când aveam timp să mă gândesc la el. Sau mai bine zis când îmi permiteam acest lucru. De obicei încercam să evit astfel de gânduri pentru că mă întristeză, dar astăzi nu-mi păsa. Acel accident care avusese loc îm amintise prea mult de cel în care fusesem eu implicată. Încă îmi pot aminti foarte clar acel amalgam de sentimente ce puseseră stăpânire pe mine atunci. Spaimă, neputinţă, şoc, tristeţe, dar cel mai mult vinovăţie. Încă mă mai simt vinovată. Încă mai îmi mintesc vorbele lui din acele momente.
Nu-ţi fie teamă. Totul va fi bine. Vei vedea.
Dar nu fusese bine. Totul a avut un final cât se poate de tragic. Iar odată cu dispariţia lui a dispărut şi o parte din mine. Acea parte care era tot timpul veselă. Acea parte care putea găsi ceva bun în absolut orice.
Am lăsat un oftat să-mi scape printre buze. Nu-mi folosea absolut deloc să-mi reamintesc toate acestea. Până la urmă totul se sfârşise. Nu mai puteam să fac nimic în privinţa asta. Nu puteam da timpul înapoi indiferent cât de mult mi-aş fi dorit acest lucru.
Gândurile mi-au fost distrase de o lumină ce veanea de jos de pe plajă. La o privire mai atentă am realizat că lumina venea de la bliţul unui aparat foto. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Era trecut demult de ora stingerii. Cine ar sta să facă poze la o asemenea oră? Şi mai şocată am fost când am văzut cine o făcea. I-am văzut faţa când a lăsat aparatul jos lăsându-l să-i atârne de gât.
Cred că am rămas efectiv cu gura căscată pentru că Josh a început să chicotească. Deci el mă poza pe mine? Gestul mi s-ar fi părut destul de drăguţ dacă nu ar fi fost ora târzie şi toată deruta mea.
Mi-a făcut semn cu mâna să cobor. Ca răspuns mi-am dus degetul la încheietura mâinii tângi unde în mod normal se poartă ceasul. La ce se gândea?
Nu s-a lăsat aşa uşor şi a continuat să-mi facă semne încercând să mă convingă să cobor. M-am uitat puţin chiorâş la el neştiind ce ar trebui să cred despre toate astea.
Dar situaţia mă amuza teribil. El stând acolo încercând să mă convingă să cobor cu toate că ştiam că aş putea da de necaz. Faptul că-l prinsesem fotografiindu-mă în mijlocul nopţii, aparent fără motiv.
Avea un zâmbet şmecheresc pe faţă ceea ce m-a făcut şi pe mine să zâmbesc.
Oare ce-o fi în mintea lui?
De fapt întrebarea corectă ar fi fost: oare avea ceva în căpşorul acela al lui? În acest moment nu eram prea sigură, dar un lucru era clar. Băiatul ăsta nu se lasă atât de uşor.
Din pură curiozitate şi din cauza faptului că mai aveam un pic şi mă bufnea râsul de-a binelea din cauza semnelor pe care acum le făcea cu ambele mâini şi a ochişorilor de căţeluş pe care îi afişa, am decis să cobor totuşi.
I-am răspuns că vin dând afirmativ din cap şi am intrat înăuntru încercând să nu fac prea mult zgomot, ceea ce era destul de greu în acest moment. Cred că am reuşit să o trezesc pe Jeni pentru că la un moment dat s-a ridicat într-un cot exact când îmi luam balerinii în picioare. Cu o voce cât se poate de somnoroasă m-a întrebat unde mă duc.
- Nu pot să dorm. Mă duc să iau nişte aer, i-am şoptit după care am deschis uşa dând să plec.
Cred că a vrut să protesteze puţin, dar somnul a învins-o pentru că am auzit doar un ”Bine, să nu stai mult...” în spatele meu înainte de a închide uşa.
Tiptil am coborât cele două etaje, iar când am ajuns la uşă am constatat că el mă aştepta. Mai şi ţinea uşa ca un adevărat gentelmen ce este. Asta m-a făcut să zâmbesc din nou. De aproape am observat că era îmbrăcat în pijama exact ca mine. Afară era destul de plăcut. După ce ne-am îdepărtat puţin de pensiune şi ne-am asigurat că nimeni nu ne-ar putea auzi am avut în sfârşit curaj să vorbesc.
- Ce cauţi aici? E trecut demult de ora stingerii.
- Iar eu sunt fiul patronului, în caz că ai uitat, a zis pe un ton ce se voia a fi superior.
Asta m-a făcut să chicotesc. Ori o făcea special ori chiar vorbea serios. Dar, oricum ar fi fost, era amuzant.
Pe un ton detaşat m-a întrebat dacă nu vreau să mă plimb cu el pe plajă. A motivat aceatsă mică excursie prin faptul că nu avea somn. L-aş fi întrebat ce era cu aparatul foto, dar nu-mi prea stătea capul la asta acum. Am acceptat propunerea lui, pe motivul că nici eu nu am somn, şi am început amândoi să mergem cu paşi lenţi.
Singura lumină provenea de la luna plină, iar pentru mine era mai mult decât sificient. M-am uitat la el cu coada ochiului. Se vedea că venise aici direct din pat. Părul îi era ciufulit, iar bretonul îi cădea neglijent pe frunte. Dar, chiar şi aşa, tot mi se părea că arată bine. Băiatul ăsta părea că ar arăta bine chiar şi dacă nu ar fi dormit pentru o săptămână.
Mi-a surprins privirea moment în care mi-am lăsat ochii în jos spre nisip.
- Deci, cum de ai acceptat să cobori?
- Hmm, să mă gândesc. Dintr-o curiozitate morbidă, am zis pe un ton amuzat
- Interesant.
- Rândul tău. De ce eşti treaz la ora asta şi de ce mă fotografiai?
- Voiam să fotografiez ceva frumos. E un hobby de-al meu atunci când nu am somn. Eram supărat pentru că nu puteam găsi ceva care ar fi meritat fotografiat. Asta până când te-am văzut pe tine stând pe balcon.
La replica asta l-am privit cu gura căscată şi cu obrajii complet roşii. Nu-mi venea să cred că tocmai spusese asta. Iar el mă privea cu un zâmbet natural pe faţă de parcă nici măcar nu zisese mare lucrul.
Serios acum, de unde le scotea? Doar nu caută special chestii de genul pe internet sau mai ştiu eu ce?
Era destul de ciudat. Nu mai auziesem pe nimeni vorbind aşa cum o face el. Spunea chestii care mă faceau să roşesc, dar părea că o face în mod natural. Nu se chinuia absolut deloc în găsirea cuvintelor.
Oare era obişnuit să facă asta?
Acest gând m-a întristat. Dacă era obişnuit însemna că folosise astfel de tactici foarte des cu diverse fete. Şi dacă era aşa eu de ce ar trebui să-l cred când îmi spune că mă place? Atunic eu eram doar o altă fată care ar fi urmat să-i pice la picioare? Nu. Asta nu se va întampla.
- Ai păţit ceva? Pari deranjată de ceva.
- Nu, doar că... Ceea ce ai spus mai devreme...
- Ah, da. Ştiu la ce te gândeşti acum. Probabil la ceva de genul: cum poate să spună astfel de lucruri atât de uşor? Greşesc?
Nu-mi venea să cred. Acum îmi mai citea şi gândurile. Băiatul ăsta mă uimea din ce în ce mai mult. Iar după tot ce se întâmplase chiar că nu mai ştiam ce să cred despre el.
- Ei bine, nu e ceea ce crezi. Nu-mi pierd timpul repetând tot felul de fraze siropoase de pe internet. Pur şi simplu aşa sunt eu. Îmi vin în minte fără să-mi dau seama. Iar apoi îmi ies pe gură. Ar trebui să încetez, nu-i aşa?
La asta chiar că nu am mai ştiut ce să răspund. Mi-am fixat privirea înainte şi mi-am încrucişat braţele la piept. Oare chiar credea că mă poate convinge atât de uşor?
De unde puteam eu să ştiu că spune adevărul? Cum puteam eu să ştiu că nu le spune asta tuturor fetelor pe care le întâlneşte? Era prea frumos pentru a fi adevărat. Mult prea frumos. Exact aşa cum fusese şi viaţa mea înainte.
Nu îmi băteam prea mult capul cu astfel de chestii pe atunci. Mi se părea că nimic nu poate merge prost. Că voi fi fericită tot timpul. Dar nu a fost să fie. Mi s-a demonstrat că ceea ce-mi doream eu nu putea deveni realitate. Că tot ceea ce e frumos nu durează. Şi atunci de ce ar trebui să-mi fac speranţe de data asta? Nu voiam să sfârşesc ca ultima dată, cu inima spartă în mii de bucăţele. Bucăţele pe care nu reuşisem să le pun din nou împreună.
Nu voiam să-mi fac speranţe deşarte. Nu voiam să mai sufăr. Nu eram sigură aş fi suportat să mi se întâmple din nou.
L-am rugat să mă conducă înapoi la pensiune. Mi s-a părut surprins, chiar dezamăgit aş putea spune, dar nu a încercat să mă facă să mă răzgândesc. M-a condus şi mi-a ţinut chiar şi uşa.
I-am urat noapte bună, moment în care i-am sesizat privirea oarecum tristă. Mi-a răspuns la fel după care a închis uşa şi a plecat motivând că ar mai vrea să se plimbe puţin.
Am urcat scările încet până am ajuns în cameră. M-am trântit pe pat fiind furioasă pe mine însămi. De ce nu puteam scăpa de această teamă ridicolă? De ce? Era complet aiurea.
Îmi părea rău pentru Josh. Dintre toate fetele mă alesese tocmi pe mine. O fată care nici măcar nu avea curaj să treacă peste un eveniment care se petrecuse cu mulţi ani în urmă. Prea mulţi ani pentru a mai conta.
De fiecare dată când ajungeam cât de cât aproape de ceva ce ar putea să mă facă fericită, brusc, mi se făcea teamă şi dădeam imediat înapoi.
Ce ironică poate fi viaţa. Obişnuiam să fiu una din cele mai fericite persoane din câte ştiam, iar acum nu mai sunt în stare să fiu cu adevărat fericită... Am gândit cu tristeţe.

[Miss M]

Am ajuns>:D<. Multumesc de anunt.
Mai intai, despre ideea ficului. Imi place place place place. Acum, legat de capitol...
E trista rau povestea fetei :(. Adica, saraca, ea chiar a fost marcata de accidentul ala. Sa speram ca Josh reuseste sa o convinga sa-i mai dea o sansa. Si are toate sansele la cat e de dulce, mai si ghiceste ce crede :X. E un baiat de nota 10, ar fi pacat sa-l refuze, chiar daca e inca traumatizata, poate o ajuta sa treaca peste.
La scena cu poza am ramas tablou, mi-l si inchipui facand fete-fete sa o convinga sa coboare :)). A fost cam neasteptat ca l-a lasat cu ochii-n luna brusc, dar o inteleg, mai ales dupa intamplarea de mai devreme, cu soferul ala beat.
Greseli nu am vazut deloc, thumbs up! ;) Astept next-ul! :*

[crazy little red]

A iesit un capitol trist dar frumos, si luung, sau mi se pare mie :-?
vad ca ai inceput sa pui mai mult accent pe ganduri si trairi,
eh, macar ai invatat ceva bun de la mine :))) (nu ca ar fi meritul meu cu adevarat dar noh, traba sa ma laud)
totusi, nu ai lasat actiunea la o parte, desi acum pare ca totul se misca mult mai lent, ca rezultat al utilizari descrierilor :)
ai vaut cateva greseli nesemnificative si putine doar ca mai lugesc putin comentariul cu ele :D
e un capitol bun, ca majoritatea, ti-am mai spus ca deja nu mai stiu ce sa-ti comentez :))
deja ai pus in practica toata lista mea cu sfaturi :P
inca o data spor la scris, esti extrem de rapida ca de ceva timp incoace :P

[Leontina]

Va multumesc pentru comentarii :* In sfarsit am avut si eu ceva idei pentru acest fic, asa ca uitati continuarea.
Sper sa va placa.

Capitolul 11

Josh

Nu-mi venea să cred. Exact când credeam și eu că ajung undeva... mi se întâmplă asta. Și lucrurile păreau că merg în direcția cea bună noaptea trecută. Asta până când am deschis eu gura. Uneori mă uram atât de mult pentru faptul că spun deschis tot ceea ce gândesc.
În mod normal toți ar vrea să fie în locul meu, dar în momentul ăsta pierdeam din cauza acestei ușurințe în a spune celorlalți exact ce gândesc.
Acum Allyson probabil crede că le spun astfel de chestii tot timpul fetelor.
Eu și gura mea cea mare. Și acum ce ar trebui să fac? Cum puteam să o conving că nu sunt așa cum mă crede ea?
Nici măcar nu-mi mai aminteam ce ar fi trebuit să fac astăzi. Am luat programul și am observat că azi era planificată una din acele excursii plictisitoare la muzeul de artă. Nu mi-a plăcut niciodată să fac pe ghidul în acel loc.
Poate reușesc să-l conving pe Ash să-mi mai țină locul o dată.
Ash este prietenul meu încă de când eram doar niște copii. Cred că ne cunoștem încă dinainte de a putea vorbi. Dacă cineva mă putea ajuta atunci el era acela.
Am ieșit din cameră și m-am îndreptat spre casa lui. Era destul de aproape. În zece minute mă și aflam acolo.
În loc să sun la ușă am început să arunc cu pietricele în fereastra de la camera lui. Mi-a luat cam cinci minute pentru a-i atrage atenția. Când a deschis în sfârșit geamul se freca la ochi somnorors. Era un băiat puțin mai slăbuț decât mine cu părul de un șaten deschis, care de obicei era ciufulit, și ochi căprui deschis. I-am făcut cu mâna să coboare și s-a conformat imediat.
- Tu nu te uiți niciodată la ceas? Știi ce oră e?
Avea dreptate. Era cam devreme pentru vizite, dar aveam nevoie de sfatul și de ajutorul lui. Era singura persoană care mă înțelegea cu adevărat.
- Știu, dar este important.
- Bine, te cred.
Am intrat și am urcat tiptil scările până la camera lui pentru a nu-i trezi părinții. El a luat loc pe pat, iar eu pe scaunul de lângă biroul lui.
- Te ascult. Ce mai e de data asta?
I-am povestit tot ce se întâmplase noaptea trecută. M-a ascultat cu atenție, iar după ce am terminat a stat pe gânduri câteva minute înainte să vorbească.
- E aceeași fată din cauza căreia m-ai rugat să-ți țin locul ultima oară?
Am dat afirmativ din cap. Părea puțin neîncrezător și m-a rugat să-i arăt pozele pe care i le făcusem noaptea trecută. Aveam aparatul foto cu mine așa că i le-am arătat. Nu vedeam de ce nu aș face-o. Era prietenul meu cel mai bun.
- E chiar frumoasă, a zis după ce a văzut câteva poze. Acum am înțeles de ce ești mort după ea. Scuze, glumeam doar. Trebuie să fie chiar drăguță dacă îți place de ea.
- Problema e că am cam făcut o greșeală, iar acum nu știu cum să obțin o a doua șansă de la ea. Aici intervii tu cu un sfat, am zis cu un zâmbet pe buze.
- Am înțeles. Să mă gândesc. De ce nu-i scrii o scrisoare în care să-i explici cum ești tu de fapt?
Să-i scriu o scrisoare? Nu părea o idee chiar atât de rea. Aș putea încerca. L-am rugat să-mi țină locul azi. Aveam nevoie de toată liniștea din lume pentru ceea ce trebuia să fac. A acceptat, deși parcă i-am văzut lipsa de chef din privire. Era un prieten adevărat Știam că mă puteam baza pe el.
M-am întors în camera mea fiind hotărât să scriu acea scrisoare. Am luat câteva foi de hârtie și un pix. Vreo jumătate de oră nu am făcut altceva decât să stau acolo gândindu-mă ce aș putea să-i scriu. Nu aveam nici cea mai vagă idee.
Of, asta e mai greu decât mi-am imaginat...
Mă așteptasem să-mi fie ușor, dar nici nu voiam să-i creez aceeași senzație ca ieri seară. Nu voiam să-și facă o impresie și mai proastă despre mine.
În cele din urmă, și după multe foi mototolite reușisem să scriu ceva acceptabil. Îmi trebuiseră câteva ore, dar măcar reușisem ceva, cât de cât.

Dragă Allyson,

Poate ceea ce s-a întâmplat aseară ți-a lăsat o impresie proastă depsre mine. Îți scriu această scrisoare pentru a-ți spune că eu nu sunt genul de băiat care crezi în acest moment că sunt. Faptul că ți-am spus acele lucruri atât de ușor se datorează faptului că mie îmi este în general destul de simplu să le spun altora exact ceea ce gândesc. Poate ți se va părea ciudat, însă ăsta este adevărul. Chiar vreau acea șansă despre care am vorbit și nu aș vrea ca personalitatea mea să strice totul.
Te rog să mai îmi dai puțin timp.

Josh

Nu ieșise exact așa cum îmi dorisem, dar nu prea mai aveam timp să scriu încă una. Îmi storsesem creierii prea mult deja. Și apoi chiar voiam să i-o dau astăzi.
Am pus scrisoarea într-un plic pe care am scris numele ei și am ieșit în fugă din cameră.
Bănuiam că se afla pe plajă la ora asta. Însă spre surprinderea mea nu o puteam zări nicăieri. Asta mi s-a părut destul de ciudat. Tot timpul după excursii se afla pe plajă. Oare pățise ceva?
Am sfârșit prin a o căuta peste tot, dar nimic.
Tocmai acum s-a găsit să dispară? Am gândit disperat.
Peste vreo oră singurul loc unde nu o căutasem era camera ei. Am intrat în pensiune și mai aveam de urcat un etaj când m-am ciocnit cu o fată care cobora scările. Nu eram atent la ce se întâmplă în jurul meu și cred că dacă nu aș fi prins-o de braț la timp ar fi căzut destul de rău. Abia atunci am realizat că cea de care mă ciocnisem fusese chiar Allyson.
I-am dat drumul la mână după ce și-a recăpătat echilibrul. Ceva îmi țipa în cap spunându-mi să-i dau scrisoarea, dar rămăsesem acolo blocat pur și simplu. Nu mai știam ce ar trebui să fac sau să spun. Ea mă privea amuzată cu un zâmbet pe buze. Părea că mai are puțin și începe să râdă.
Minunat. Nu numai că mă ciocnisem cu ea, dar acum probabil că mai arătam și ridicol. Până acum totul mergea perfect.
Și acum ce ar trebui să fac?
Primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost să plec și să uit de ea. După tot ceea ce se întâmplase și având în vedere că scrisoarea era jalnică, mă îndoiam că mi-ar mai fi acordat vreo șansă. Tocmai voiam să mă întorc pe călcâie când ea a rupt liniștea dintre noi.
- Mă căutai?
Întrebarea ei m-a surprins. Bănuia că o cătam pe ea? Hai, că eram chiar ridicol. De ce ar bănui așa ceva? Probabil o spusese la cacealma.
- Și eu te căutam
Asta chiar că m-a șocat. Mă căuta? De ce? Un lucru era sigur: întreaga situașie devenea din ce în ce mai interesantă.
Ok, revino-ți odată!
- Zău? De ce?
Încercam să par cât mai relaxat posibil, deși tind să cred că nu-mi ieșea deloc. Inima îmi bătea prea tare pentru a mă putea relaxa cât de puțin. Înainte de a continua și-a lăsat privirea în jos de parcă nu se simțea în largul ei.
- Voiam să-mi cer scuze pentru reacția mea de seara trecută. Cred că am cam exagerat. Și referitor la acea șansă... ei bine, mi-ar plăcea să ți-o acord.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. De unde schimbarea asta bruscă? Cred că priveam cu gura căscată pentru că a început să chicotească.
- Cine ești și ce ai făcut cu Allyson?
- Ha ha. Foarte amuzant. Eu trebuie să plec acum, dar poate ne mai vedem pe aici.
M-a sărutat pe obraz apoi a trecut pe lângă mine îndreptându-se spre scări. A coborât două trepte apoi s-a oprit și m-a privit din nou. Privirea ei era caldă și parcă înțelegătoare.
- Apropo, să știi că ai un prieten adevărat.
Zicând acestea a plecat lăsându-mă acolo total nelămurit. Am luat loc pe una dintre trepte nemaiștiind ce să cred. De ce se răzgândise atât de brusc? Și acel sărut... nu-mi venea să-mi cred ochilor și urechilor.
Apoi mi-am amintit ce a zis despre un prieten adevărat al meu. Ash. Deci Ash îi spusese ceva? Dar ce? Trebuia să aflu neapărat.
M-am ridicat de acolo și m-am îndreptat spre casa lui. Acolo am aflat că Allyson îl întrebase de mine și despre motivul pentru care nu eram acolo. Se pare că nu i-a putut ascunde faptul că rămăsesem la pensiune pentru a-i scrie o scrisoare. I-a mai spus de asemenea și câteva lucruri despre mine. Mai exact tot ceea ce vrusesem eu să-i spun prin acea scrisoare, doar că într-un mod mai simplu.
Deci de aceea...
I-am mulțumit după care m-am întors în camera mea. Într-un fel mă bucuram că nu trebuise să-i dau acea scrisoare. Nu eram prea bun în a scrie ceea ce simt.
Inițial m-am gâdit să o arunc, dar apoi m-am răzgândit. Am pus-o în sertarul biroului păstrând-o ca pe o amintire.
M-am întins pe pat și un zâmbet mi-a apărut pe buze. Totul avea să fie bine de acum încolo. Eram sigur.

[Miss M]

Aw, ce capitol dulce! :X
Cred ca daca eram in locul lui Josh il pupam pe Ash pana noaptea tarziu, asa dragut a fost :)). Imi dau seama ca satenul e chiar un prieten de nadejde, se lasa trezit cu noaptea in cap si mai si rezolva cata problema in locul amicului sau. Mai rar asa.
M-a amuzat teribil atitudinea lui cand s-a intalnit cu Allyson pe scari, zici c era paralizat, saracul. Cred ca se gandea: " Ei ce simplu a fost!", pana cand l-a facut sa inteleaga mica mare interventie a lui Ash.
Greseli n-am vazut nici macar una mica, mititica de tot.
Astept cu nerabdare next-ul, sa vad daca optimismul lui Josh e bun de ceva :*.

[crazy little red]

iuuuui, deci a doua sansa este data oficial :X:X
mi-a placut ideea si ca prietenul lui e cel care a rezolvat situatia incomoda oarecum in care se afla, e bine sa ai un astfel de amic
intr-adevar, scrisoarea lasa de dorit dar probabil asta era si intentia ta cand ai scris-o :P
in rest, dialogul, unele fraze nu mi-au placut
"- Știu, dar este important.
- Bine, te cred.
........
- Te ascult. Ce mai e de data asta? "
parte asta din dialog ma lasat rece, replicile sunt oarecum prea seci dar esti scuzata pentru ca in rest e superb :D
descrierea, pai e bine, desi trebuie sa recunosc ca in celalalt capitol care l-ai scris din perspectiva lui a fost mai mult si mai clar :P
actiunea, nu e grabita, capitolele astea te-ai axat mai mult pe relatia dintre ei si nu pe alte lucruri :)

cam atat :P

:*

[Leontina]

In primul rand imi cer scuze pentru absenta de la acest fic, dar nu prea am avut idei pentru el. Dar am adus continuarea si sper sa va placa :*
Lectura placuta.

Capitolul 12

Următoarea dimineaţă în timp ce mă îmbrăcam inima îmi bătea destul de tare. Şi, orice aş fi făcut, nu mă puteam linişti. Prea multe întrebări mi se învârteau în minte. Oare luasem decizia corectă? Cedasem prea uşor? Ce avea să se întâmple acum? Oare Josh chiar era aşa cum părea sau tot ceea ce făcuse până acum avea ca unic scop să-mi câştige încrederea? Exageram eu, fără vreun motiv prea întemeiat?
Nu puteam găsi răspunsul la toate aceste întrebări, indiferent cât de mult m-aş fi concentrat.
Noaptea trecută întorsesem problema pe toate părţile fără însă a ajunge la vreo concluzie. Acum, stând pe pat şi aşteptând-o pe Jeni să iasă din baie, două teorii mi-au înflorit în minte. Dacă Josh se prefăcuse şi, în cele din urmă, s-ar fi dovedit a fi un nemernic lucrurile nu s-ar fi sfârşit prea bine. Pentru mine cel puţin. Pe de altă parte, dacă totul era doar în mintea mea, atunci Josh era un băiat chiar dulce. Şi atunci poate chiar merită acea şansă. Şi poate, doar poate, că m-aş fi putut simţi chiar foarte bine petrecând timpul cu el.
Am încercat să mă liniştesc şi să cântăresc cele două posibilităţi. Până acum nu găsisem niciun indiciu, cât de mic, că el m-ar fi minţit în tot acest timp. Fusese foarte drăguţ cu mine. Mă dusese în parcul de distracţii, apoi mă invitase în oraş, iar, în cele din urmă, acea plimbare pe plajă. Şi tot ceea ce îmi spusese...
Ce ar trebui să fac?
Glasul lui Jeni m-a trezit din visare.
- Pământul către Allyson! Trezeşte-te la realitate. Vrei să ajungem la micul dejun, nu-i aşa?
Am clipit somnoroasă de câteva ori, mai apoi pronunţând un „Da...” cam lipsit de vlagă. În acel moment a luat loc lângă mine pe pat soţând un oftat lung. M-a privit cu nişte ochi ce trădau îngrijorare şi m-a întrebat ce am păţit. A adăugat că nu se va mişca de acolo, chiar şi de-ar fi să nu prindem micul dejun, până nu îi voi spune de ce sunt aşa abătută.
Am oftat la rândul meu, realizând că de data asta nu mai aveam cum să ascund asta de ea. Mă prinsese, iar acum era momentul să mărturisesc.
I-am povestit tot ceea ce mă frământa. Când am terminat mă simţeam oarecum uşurată. Măcar acum puteam obţine o părere din partea cuiva. Cine ştie? Poate că acest lucru m-ar fi putut ajuta.
O perioadă, vreo câteva minute, a stat pe gânduri, probabil procesând tot ceea ce aflase. Nu-i spusesem chiar toate detaliie, doar ceea ce consideram eu că ar trebui să ştie astfel încât să poată ajunge la o concluzie.
- Mai trebuie să fie ceva, a spus luându-mă prin surprindere. Sigur, a fost drăguţ şi tot restul, dar am senzaţia că ai omis ceva. Poate discuţia ta cu ghidul de ieri...
Ultima propoziţie a fost spusă pe un ton plin de subînţeles, privirea ei sugerând faptul că mă văzuse.
Un zâmbet mi-a înflorit pe buze. Uneori aveam impresia că are o atenţie distributivă foarte bună.
- Ai dreptate. Am omis acest mic detaliu.
Îmi aminteam foarte clar cele întâmplate în acea zi. Fiecare amănunt.
De dimineaţă mă simţisem destul de prost pentru faptul că-l lăsasem baltă pe Josh cu o seară înainte. Mi-era şi teamă să dau ochii cu el. Mă aşteptasem să-l întâlnesc la micul dejun, dar, spre surprinderea mea, nu se întâmplase aşa. Mă şi uitasem de jur împrejur de câteva ori, nu că ar fi fost posibil să nu-l zăresc dacă chiar s-ar fi aflat acolo. Fusesem oarecum dezamăgită, poate chiar puţin tristă, din cauza faptului că nu era acolo, deşi nici eu nu înţelegeam prea bine de ce. Îmi spusesem că sigur îl voi întâlni în excursia din acea zi. Din nou, am fost luată prin surprindere. Asta pentru că cel care ne era ghid astăzi nu era Josh. Era un băiat şaten cam ciufulit şi ochi căprui. Jeni mi-a spus că el mai fusese ghid în ziua în care eu rămăsesem la pensiune. Deci Josh îl rugase să-i ţină locul pentru acea zi. Asta m-a făcut să mă întreb de ce şi dacă avea cumva legătură cu mine. Trebuia să găsesc un moment în care să-l întreb pe acest băiat.
În fine, excursia a fost plictisitoare. Iar după noaptea trecută îmi mai era şi somn. La prânz am observat că stătea de unul singur la o masă şi m-am gândit că acesta era momentul mult aşteptat. Am rugat-o pe Jeni să-mi cumpere şi mie ceva, apoi m-am îndreptat spre masa lui.
În momentul în care am ajuns în faţa lui şi-a ridicat ochii privindu-mă mirat. M-a întrebat pe un ton cât se poate de politicos dacă mă poate ajuta cu ceva. Am tras aer adânc în piept înainte de a începe.
- De fapt, da. Voiam să te întreb de Josh. Nu el trebuia să ne fie ghid?
- Şi chiar contează atât de mult? A întrebat pe un ton glumeţ, un zâmbet apărându-i pe faţă.
La asta nu am ştiut ce să răspund. Până la urmă, ce aş fi putut să-i spun?
- Cum te cheamă?
Asta m-a surprins, dar i-am răspuns totuşi că numele meu este Allyson.
- Ah, deci tu eşti faimoasa Allyson, a zis cu un zâmbet amuzat pe faţă.
Asta chiar că m-a determinat să fac ochii mari. Ce voia oare să spună cu asta? Şi tot nu-mi răspunsese la prima întrebare.
- Hai să facem o mică plimbare şi-ţi explic totul.
S-a ridicat în picioare şi a făcut câţiva paşi, apoi s-a oprit aşteptând probabil ca eu să-l urmez. La un moment dat îmi trecuse prin cap să-l întreb dacă asta nu va da programul peste cap. Dar apoi am realizat că pe mine nu mă interesa de fapt deloc acel program. Aşa că l-am urmat.
După ce ne-am îndepărtat de grup mi-a spus că e prieten cu Josh şi că acesta îl rugase să-i ţină locul pentru ziua aceea. Am aflat de asemenea că numele lui era Ash. Mi-a spus că Josh îi povestise despre mine, lucru care m-a determinat să privesc în altă direcţie.
Deci Josh vorbea despre mine... Dintr-un anumit motiv asta m-a făcut să mă emoţionez. Oare ce îi spusese despre mine?
La un moment dat l-am auzit chicotind, ceea ce m-a determinat să-l privesc din nou.
- Ştii, eu cred că el chiar te place. Ar trebui să auzi cum i se schimbă tonul vocii când vorbeşte despre tine.
- Ţi-a... ţi-a spus el asta?
A stat un minut pe gânduri ănainte de a-mi răspunde. În tot acest timp eu am aşteptat cu inima în gât.
- De fapt, cred că mi-a spus. Chiar azi dimineaţă. Se pare că, din cauza unor chestii pe care ţi le-a spus, nu ţi-ai format o părere prea bună despre el. Şi, dacă tot am început, cred că aş putea să-ţi spun şi unde este acum. Este probabil în camera lui chinuindu-se să-ţi scrie o scrisoare prin care să îţi explice că el nu este aşa cum crezi tu că este. Îl cunosc de când eram doar nişte copii şi trebuie să ştii că lui i-a venit întotdeauna foarte uşor să spună ceea ce gândeşte şi ceea ce simte. Depinde de situaţie.
Mi-am lăsat ochii în jos gândindu-mă la tot ceea ce aflasem. Deci Josh spusese adevărul. Chiar mă plăcea...
- Şi... de ce îmi spui toate astea?
- Pentru că, deşi îi este uşor să spună ceea ce gândeşte, când vine vorba de a pune aceste lucruri în scris... ei bine, să zicem doar că ar ieşi un adevărat dezastru.
După încă cinci minute a spus că trebuie să ne întoarcem. Tot drumul mă gândisem la ceea ce tocmai aflasem. De un singur lucru eram absolut sigură acum. Trebuia să-l găsesc pe Josh şi să vorbesc cu el.
După ce ne-am întors la pensiune am început să-l caut, iar după un timp începusem să mă întreb pe unde o fi umblând. Îl căutasem aproape peste tot şi nu dădusem de el. În cele din urmă am decis să-l caut pe plajă. Coboram scările destul de repede şi nu am observat că cineva venea din direcţia opusă. M-am ciocnit cu respectivul băiat destul de tare şi cred că dacă nu m-ar fi prins de braţ aş fi dat cu capul de scări. Abia apoi mi-am dat seama că cel de care mă ciocnisem era nimeni altul decât Josh.
După ce m-a ajutat să-mi recapăt echilibrul a rămas pur şi simplu ca trăsnit. Părea că nu ştie ce să spună sau ce ar trebui să facă. Stătea acolo privindu-mă. Asta m-a făcut să mă simt puţin cam stingherită.
Am tras aer adânc în piept şi i-am spus tot ceea ce aveam de zis. Apoi, după o mică reacţie glumeaţă din partea lui, l-am sărutat pe obraz şi m-am îndreptat spre scări. Am coborât vreo două trepte, apoi m-am oprit pentru a-i spune că are un prieten adevărat. Am coborât scările, lăsându-l acolo total buimăcit de tot ceea ce se întâmplase, îndreptându-mă spre plajă.
Nici măcar acum, după douăzeci şi patru de ore, nu-mi prea venea a crede că tot ceea ce se întâmplase fusese real şi că nu avusese loc doar în capul meu.
Lui Jeni nu i-am spus însă toate aceste detalii, ci doar că acel ghid era prieten bun cu Josh şi că îmi spusese că acesta mă place într-adevăr. Asta şi tot ce mai spusese despre el.
După ce a auzit ce am zis prietena mea a început să zâmbească.
- Deci? Ce crezi că ar trebui să fac acum?
- Sincer, eu cred că ai luat decizia corectă. Şi de asemenea sunt convinsă că el merită acea şansă.
- Crezi acest lucru din cauza a tot ceea ce mi-a spus ÅŸi a fizicului lui, cumva?
- Crezi ce vrei, dar nu acela este adevăratul motiv pentru care sunt atât de convinsă.
Asta m-a uimit. De obicei Jeni judeca după aspect. Cred că asta era o premieră pentru ea.
- Tu poate că nu ştii, dar în ziua aceea în care te-ai luat la întrecere cu Miriam până la stâncă nu salvamarii au fost primii care au ajuns acolo pentru a vă salva. Ci Josh. El a fost şi cel care te-a scos pe tine la suprafaţă atunci. Sunt sigură că aşa s-a întâmplat pentru că am fost extrem de atentă la tot ceea ce s-a petrecut în acele momente.
Nu-mi venea să-mi cred urechilor. Deci Josh fusese cel care îmi salvase viaţa. Iar la momentul respectiv nici măcar nu mă cunoştea. Nu schimbasem prea multe cuvinte cu el înainte de acel eveniment. Cu toate acestea, el a riscat venind în larg după mine... Lucrurile s-ar fi putut sfârşi foarte urât pentru toţi în acea zi.
Åži totuÅŸi el...
Una peste alta, acum că aflasem şi acest detaliu, el chiar merita acea şansă.
Acum, mai mult decât oricând, eram convinsă că Josh este un băiat drăguţ şi de treabă. Un zâmbet mi-a apărut pe buze la acest gând.

[crazy little red]

:D mie mi-a aparut un zambet pe fata citind capitolul
nu a fost cine stie ce actiune, dar ma bucur ca ea a aflat ca el a salvat-o in ziua aceea, credeam ca nu o sa mai afle niciodata, desi era un punct destul de mare in favoarea lui :P
pai, descriere a fost, destula dupa mine...
dialogul, nu a fost in cantitati mari, nici sec sau ceva...
greseli, una am vazut dar nu mai stiu pe unde, oricum, neimportanta :D
in rest, totul e superb, sunt curioasa de ce o sa se intample in capitolele viitoare, adica cum va mai evolua relatia dintre cei doi, poate si niste momente mai intime intre ei, macar asa putin *blush* :D

[Miss M]

Bun, am ajuns! :*
Imi place mult capitolul, chiar eram curioasa sa aflu despre convorbirea dintre Ash si Allyson. Josh e din ce in ce mai dulce, tipul chiar creste in ochii mei :)).
Cat despe protagonista noastra, chiar sper ca povestea ei va avea happy end, il merita din plin, mai ales dupa toate cele prin care a trecut.
De descriere/ greseli nu ma pot lega, ca de obicei nu am ce spune. Dialogul nu a fost sec si m-a uimit lipsa de superficialitate a lui Jeni in context, chiar ma asteptam sa zica ceva gen:" Arata bine => merge."
Sunt curioas ce o sa se mai intample in continuare. Nu uita sa ma anunti!:*
P.s. Stiu ca nu e un comentariu stralucit dar de-abia am venit de la scoala.