Regis de Aeternum: Cărţile Vrăjitorului

[aurelyon]

Buna. Postez aici prima parte din lucrarea mea, conceputa in trei parti. Cea de-a treia e al doilea fic postat pe site. Stiu ca nu e scris tocmai ok, asa ca astept critici pentru a-mi imbunatati stilul. Inceputul e putin cam plictisitor, dar eu totusi sper sa cititi...

I - Profeţia


Nimic nu-i amintea de Sărbători mai bine decât mirosul de arome al aluatului dospit, ce se cocea în brutăria de peste drum. Îl adulmeca cu nesaţ şi îi plăcea să identifice fiecare aromă în parte, asemeni unui maestru cofetar. Şi de fiecare dată, îşi călca pe inimă şi ignorându-şi soarta, cumpăra aburindă felie de cozonac cu cacao şi rahat, pe care o savura apoi în spatele tejghelei, alături de cana cu vin fiert, aromatizat cu nucşoară.
Aşa îşi începea Rufio ultima seară din an şi nu de ieri, de azi, ci de peste un secol. Ziua Anului Nou, ca şi cea a Crăciunului, îi erau atât de dragi că-şi dorea uneori ca zilei de douăzeci şi şase decembrie să-i succeadă imediat cea de întâi ianuarie, sărind astfel peste cele cinci zile lucrătoare ce despărţeau aceste sărbători. Copil fiind, anticarul nu putea suferi aceste zile, când guvernanta îi întrerupea jocul, amintindu-i de temele de vacanţa de care uitase cu desăvârşire...
Rufio îşi susţinea şi în prezent opinia cu privire la zilele calendarului, doar că acum glumea, bineînţeles. Se ştie că această scurtă perioadă e deosebit de benefică pentru comerţ, iar pentru el însuşi însemna răgazul necesar pentru a-şi pune ordine în viaţa profesională, dar şi personală, apreciind cu grijă evenimentele anului ce se termină; spre exemplu, dacă se certase cu cineva, căuta să se împace pană la finele lunii, iar dacă împrumutase pe altcineva, îşi revendică banii tot în acest interval de timp şi asta doar dacă era vorba de o persoană înstărită.
Mulţi l-ar fi crezut zgârcit, căci purta mereu aceleaşi haine, de parcă n-ar fi avut şi alte schimburi, dar anticarul era doar modest: în loc să cheltuiască pentru sine, prefera s-o facă pentru a-i ajuta pe ceilalţi.
De aceea, nu era de mirare de-l vedeai de Sărbători, îmbrăcat cu acelaşi costum de catifea rubinie ce se asorta de minune cu stacojia vestă, de a-l cărei buzunar atârna lanţul de aur al ceasornicului. Deşi uzate, veşmintele lui erau întotdeauna curate şi degajau prospeţime şi bun-gust.
Un alt cusur al anticarului era şi faptul că păstra în al doilea buzunar al vestei două liste după care se ghida în zilele speciale. Programul acelei seri, ca şi cel al Revelionului trecut, cuprindea trei obiective, şi anume: închiderea magazinului – imediat ce se întorcea băiatul de prăvălie, apoi avea să cineze ca de obicei, cu un prieten de-al său, pentru a-şi petrece noaptea dintre ani în fortăreaţă de pe colină, ultimul punct de pe listă şi cel mai aşteptat.
Era un plan destul de anost, dar cum n-avea prea mulţi prieteni, n-avea nici invitaţii la masă şi nici să meargă aşa aiurea, nu-i venea la socoteală. Exista totuşi o invitaţie actualizată în fiece an, cea a familiei Anghelon, dar Rufio o refuza în permanentă, căci presimţea ca el nu face parte din lumea care era invitată acolo şi voia să evite stânjeneală.
Isprăvindu-şi gustarea, Rufio strânse firimiturile, clăti cană cu apă din carafa, apoi îşi scutură vesta şi aruncă o privire către orologiul din perete. Şase şi treizeci p.m. Lyan întârzia. şi nu numai el, ci şi clienta lui fidelă, ce-şi făcuse o obişnuinţă în a cumpăra cadouri de la magazin, mai înainte de a merge să cineze cu familia surorii ei.
Se înţelege că anticariatul domnului de Roxa-Lhea era cel mai îndrăgit magazin din oraş. Găseai aici tot soiul de obiecte ce aminteau de Ceasornicul de nisip: ghiduri, desene, jucării sau clepsidre de masă.
Acestea fuseseră donate de către colecţionari, dar cum nu le cumpăra nimeni, căci nimeni nu mai credea în legendă, anticarul le scosese de la vânzare şi le ţinea depozitate într-o debara. Rufio achiziţionase o sumă de obiecte antice, cum ar fi prima atestare documentară a Aeternumului, pe când acesta îl avea în frunte pe regele hedonist, ce avea să provoace îndeplinirea profeţiei, sforile cu care fusese legat Ceasornicul de nisip, atunci când regele nebun poruncise imobilizarea Clepsidrei sau chiar pravila în care formulase această poruncă.
Înaltă de cinzeci de picioare, cu suport de argint şi recipiente de mărgean, Clepsidra veghea asupra oraşului ca un ochi veşnic treaz. Se spunea că Aeternum ul se clădise în jurul ei şi atunci când Clepsidra se va prăbuşi, toată suflarea oraşului avea să dispară o dată cu ea.
Dar aceasta era doar o profeţie de mult uitată, iar Ceasornicul era mai degrabă un totem decât o ameninţare.
Anticarul privi din nou către orologiu, ale cărui limbi indicau acum şase patruzeci şi cinci p.m., apoi ridică din umeri şi se îndrepta spre oglindă cu rame tăiate în formă de romb. În stânga ei, în colţul peretelui, se afla un brăduţ împodobit cu mere roşii şi mărgele de sticlă; deşi îl avea din Ajunul Crăciunului, încă nu se săturase să-l admire şi nu se putea abţine, că trecând pe lângă el, să nu se oprească fie şi o secundă pentru a potrivi mai bine câte o podoabă care i se părea lui că nu sade aşa cum ar trebui pe creanga ei.
Îşi verifica cravata de mătase vişinie şi nu-i găsi niciun cusur, pentru că imediat după ce se îndepărta, să-şi desfacă accesoriul vestimentar şi să revină în fata indispensabilei oglinzi...
Oscila în a-şi pune acul de cravată în buzunarul vestei sau pe poliţa de lângă oglinda. În copilărie, guvernanta îl certă adesea pentru neatenţie, căci căpătase o deprindere în a-şi pierde lucrurile; de aici, se instalase o teamă aproape patologică de a nu uita sau pierde, fie că era vorba de un obiect valoros ori de unul insignifiant.
Iar acul cu pricina, o agrafă de platină în formă de dracon, era deosebit de important, căci era un cadou de la însuşi proprietarul fortăreţei unde avea să petreacă la cumpănă dintre ani! Aşa că-l aşeza în buzunar, pentru mai multă siguranţă. Îşi lega cravata şi prinse acul la locul lui, pe sub funda eşarfei.
Dar încetineala aceasta în mişcări nu avu niciun efect, Lyan nu dădea semne să apară. Rufio îi scrise un bilet, apoi ieşi din magazin şi încuie uşa, aşezând cu grijă foaia în rama geamului. Ura să plece înainte de vremea stabilită, dar nu avea ce face, mai ales după mesajul primit de la Stelianos.
Anticarul urcă într-o trăsură obişnuită, împodobită cu beteala roşie. Unica destinaţie din acel loc era podul de peste Astrum, aşa că omul dădu bice cailor, fără a mai aştepta comanda.
Rufio îndrăgea Aeternum ul, această magnifică utopie care avea toate calităţile unei bijuterii de lux şi niciunul din defecte, care-i ţinuse loc de cămin şi de părinţi laolaltă, care-l fascina şi-l răvăşea deopotrivă. De aceea, nu dăduse nicio atenţie profeţiei, iar faptul că Stelianos îl trimitea să-i probeze veridicitatea, i se părea o treabă fără sens, mai ales acum în prag de sărbătoare, când nimănui nu-i sta mintă la lucruri serioase.
Sprijinit de parapetul cu lampioane roşii, anticarul privea melancolic către insulă. Clepsidra se afla în mijlocul ei, înconjurată de statuile sparte, care ar fi fost pe timpuri, ostaşi neînfricaţi preschimbaţi în stane, după cum spunea legenda.
Rufio o ştia pe de rost, dar nu rezistase tentaţiei de-a cumpăra pentru a mia oară broşura în care aceasta era prezentată. De altfel, nu era singurul care făcea acest gest inutil; la un anumit interval de timp, apăreau pe piaţa noi ediţii ale broşurii şi era la modă să le colecţionezi după formatul paginii şi după culorile fontului.
Ani de zile, Rufio văzuse în legenda o bazaconie şi fusese convins că nimeni şi nimic n-avea să distrugă acest oraş de vis, căci numai gândul de a-i răpi strălucirea şi veselia era o abominabilă crima.
Ajunsese aici la fel ca şi ceilalţi: călătorind spre o anumită destinaţie, se trezise dintr-o dată într-un loc străin, fără a şti cum nimerise acolo. Şi n-a mai putut pleca, căci deşi legenda vorbea despre o interdicţie pentru cei care plecau din oraş, nu părea să existe vreun mod de a-l părăsi – poate doar traversând desertul, dar cutezanţa însemna moarte.
Oricât de priceput, niciun cartograf nu reuşise să facă o reprezentare grafică a oraşului, neputându-i defini hotarele; centrul părea înconjurat din toate părţile de nisipuri, iar cine încerca să găsească cetăţile megieşe, se pierdea prin deşert şi era nevoit să se întoarcă acasă fără niciun rezultat.
De fiecare dată când îşi lăsă gândul să zboare peste munţii aceia albi, Rufio simţea şi mai aprig izolarea ce le era impusă. Simţea câteodată o dorinţă nebună să alerge, să evadeze dincolo de nisipuri, ca după zidul ghetoului unde ţi-ai pierdut frumoşii anii ai tinereţii... Oricât de scump e materialul din care au fabricat colivia, aceasta rămâne totuşi o colivie, iar omul a fost creat pentru a trăi liber.
Trecuse o bună perioadă de vreme de când oamenii nu mai ştiau nimic despre lumea din afară, pentru ei nu mai există decât Aetenumul, decât Clepsidra acesta imensă, al cărei rol nu era bine definit.
Un zgomot de voci îl deranja din meditaţie. În dreapta, lângă piciorul podului, trei puşlamale afumate, deghizate de Carnaval se ţineau pe după umeri şi cântau cât le ţinea gura; Rufio zâmbi uşor – beţivanii n-aveau voci rele şi cu talentul lor, puteau face câţiva gologani, dacă i-ar fi primit vreun birjar pentru distracţie.
Auzise despre săraci al căror talent fusese descoperit în acest fel, cântând în spatele vreunei trăsuri; în general, câştigul obţinut de la muşterii era împărţit cu vizitiul care le permitea să se urce în spate, iar dacă clientul îşi delecta auzul fără să plătească şi distracţia alături de transport, nu era el de vină, ci artistul, căci falsase sau glumele lui fuseseră prea slabe.
Acest soi de reprezentaţii apăruse din iniţiativă mai marilor oraşului şi aveau la bază principiul că fiecare om are un talent al său, nu trebuie decât să-l descopere, iar aici, în Aeternum, orice talent poate fi valorificat. Gestul acesta făcuse ca şomajul să nu fie decât un cuvânt de dicţionar.
Petrecăreţii ajunseseră deja pe bulevardul Casia şi intrau într-una din cârciumi, probabil ca să-şi ude gâtlejele uscate de atâta cântat... Şi nu erau singurii care petreceau - oamenii ieşeau din magazine, intrau în cafenele, oraşul trăia în toată puterea cuvântului, fără a se gândi o secundă la ameninţătoarea profeţie.
Iar oraşul îmbrăcat de Sărbătoare era minunat! Brazi împodobiţi cu măiestrie dormitau la colţul fiecărei clădiri, unii falnici cu lampioane în culorile curcubeului, alţii de-o şchioapă cu lanterne minuscule, fiecare după înălţimea casei pe care o străjuia. Era un deliciu să-i priveşti!
Dar vizita lui Stelianos îi stricase deja seară şi oricât s-ar fi străduit, n-avea să se mai simtă ca până atunci. Era deja opt p.m., nu mai era timp de pierdut.
De obicei, străbătea distantă de la magazin până la fortăreaţă de pe colină cu inima plină de bucurie. De astă dată însă, bucuriei îi luase locul neliniştea; îl cunoştea pe vrăjitor de ani de zile şi îl consideră cel mai bun prieten, dar parcă în acea seară ar fi preferat să nu dea ochii cu dânsul.
Cu toate acestea nu se putea sustrage datoriei şi s-ar fi minţit pe sine, dacă ar fi pretins că nu era şi curios.