O trecem pe feminin

[Teh]

Mulţumesc foart emult pt. comentariile voastre. Cred că am spus-o de miliarde de ori, dar este atât de adevărat că trebuie să o repet, le apreciez fooarte mult şi înseamnă extraordinar de mult pentru mine faptul că vă faceţi timp să treceţi şi pe la povestea mea şi mai ales că lăsaţişi câte o părere. E ca şi cum... munca mea ar fi meritat nu doar pentru mine, ci pentru toată lumea. Oh now I got sad because of so much happiness, dude.

Sper că nu am venit prea repede cu următorul capitol. Încerc să le postez pe o perioadă de timp mai lungă ca şi interval, ca să aveţi timp să citiţi şi să nu aveţi prea multe de recapitult =) so, lectură plăcută!

Capitolul ÅŸaptisprezece

Zilele de liceu s-au întors rapid, de parcă vacanţa nici nu existase, îmbombardându-ne cu o teză şi câteva teste importante, pentru că era sfârşit de semestru. Partea mea nefavorită din an, atunci când trebuia să învăţ pentru că am lenevit pe parcursul a nu ştiu câte săptămâni, minunate de altfel. În orice caz, Noul An mă întâmpinase minunat, bine dispusă şi extraordinar de energică, având impresia că pot face orice, chiar să dărâm munţi. Dar, bineînţeles, nu voiam să fac aşa ceva; munţii sunt frumoşi la locul lor...
Domnul director intrase la fel de binedispus la noi în clasă şi ni l-a prezentat un domn ce reprezenta nu ştiu ce facultate de Drept din oraş, venise probabil să ne convingă să alegem opţiunea aceasta, pentru că este una dintre cele mai bune şi profitabile. Ceea ce chiar mă dezgusta, având în vedere că nu mai eram atât de încântată de opţiunea mea. Începusem deja să mă plictisesc. Totuşi, am ascultat toată pălăvrăgeala lui şi îmi dădeam seama cu fiecare cuvânt pe care îl rostea că nu mă mai interesează, câtuşi de puţin, să devin avocată sau judecătoare, pentru că justiţia nu era niciodată dreaptă, şi tot eu aş fi avut de suferit ( sufleteşte dacă nu pe plan financiar ) ; aş avea conştiinţa încărcată dacă ar trebui să îi ţin partea unui răufăcător, să îl apăr, să aduc probe false, să înfund oameni nevinovaţi. Ştiam că asta, la un moment dat sau altul, s-ar fi întâmplat.
Nu voiam să fiu coruptă.
Şi totuşi, am spus că eu sunt interesată de această opţiune şi tot timpul s-a uitat la mine în timp ce vorbea, chiar la sfârşit mi-a strâns mâna şi a spus că speră să mă aibă ca studentă de la anul; iar eu am dat mulţumită de cap, aproape promiţându-i deşi înăuntrul meu îi spuneam totul în sens contrar.
- Hei, Elena, n-auzi? Dă-mi caietu’ ăla!
Alina striga de ceva vreme la colega noastră, dar aceasta era prea cufundată în gânduri. Tocmai plecase domnul decan, cred că asta era, şi noi ne pregăteam să plecăm; urma o săptămână liniştită de repaus, după care începerea vijelioasă a semestrului doi. Însă, fata nu era în această clasă, în acest liceu, pe această planetă sau oriunde ne aflam noi; căci mintea ei zbura în alte părţi, necunoscute.
- Ce?, a răspuns într-un final, oarecum tristă şi visătoare. Alina a oftat şi s-a dus la banca aceleia, a înşfăcat caietul şi şi-a dat ochii peste cap, fără a o mai băga în seamă.
Ceilalţi nu observaseră nimic ciudat în asta, dar mie mi s-a părut oarecum absurd; aşa că am mers până la ea, aveam deja ghiozdanul la spate şi voiam să ajuns cât mai repede acasă, dar mi se părea foarte ciudată.
- Ce-ai păţit?, am chestionat-o direct, fără menajamente.
Se vedea că avea nevoie să vorbească cu cineva, şi eu nu eram mereu dispusă să ascult aşa că a profitat de asta din plin şi m-a invitat să mergem undeva să bem o ciocolată caldă. Am dat din umeri, acceptând indiferentă.
Am luat maşina ei, pentru că eu venisem pe jos şi aceasta nu prea avea în obicei să îşi mişte picioarele drăguţe aşa de dimineaţă; ne-am oprit la cafeneaua din centru, aceasta nmevrând nici să audă să stăm, pur şi simplu, la cea de lângă liceu.
Aşezându-ne şi comandând, a trebuit să o mai întreb odată ce a păţit.
- Oh! Mirabela! Pur şi simplu, nu mai pot! Am încercat, dar nu credeam că MIE , adică – mie, o să mi se întâmple vreodată aşa ceva!
Mă aşteptam la ceea ce era mai rău, mai ales că avea un ton ce te înspăimânta; şi de ce naiba îmi spunea mie? Nu că m-ar fi deranjat neapărat, adică – prietenele ei o cam părăsiseră în săptămâna asta, era foarte irascibilă şi ataca pe toată lumea, într-un cuvânt: insuportabilă.
- Aşa e viaţa, ni se întâmplă exact ce nu ne aşteptăm, am răspuns plictisită şi aceasta aproape că a început să plângă.
Hei, acum chiar mă călca pe nervi. Cine naiba m-a pus pe mine să o bag în seamă? Notează-ţi în minte, Mirabela, nu o mai întreba niciodată pe Elena ce are dacă nu vrei să mai treci prin chestiunea aceasta total penibilă şi aiurea de acum.
- Vezi tu, m-am îndrăgostit..., a şoptit.
Mi-am muşcat rapid buzele pentru că îmi venea să râd, să dau din picioare şi să îmi trântesc palma pe masă, strigând un „LOL” , cât mine şi aceasta de mare. Ce naiba era asta? O glumă proastă?
- Ăă... Mă tem că nu înţeleg; adică, ce e aşa de rău în asta?, am întrebat-o pe un ton confuz, reuşind să îmi abţin râsul deşi eram convinsă că zâmbetul de pe faţă îmi trăda starea.
- Oh! Nu înţelegi!
Am oftat.
- Ei bine, mă târăşti de la liceu aici şi îmi spui că iubeşti, apoi eu nu pricep care e crima şi tu mă acuzi de neînţelegere! Ok, asta mă depăşeşte, cred că ar fi mai bine să mă car!
Eh, da! Eu nu eram psihologul ei. Chiar când îmi ridicam fundul superb de pe scaun, m-a apucat de braţ şi m-a îndemnat să iau înapoi un loc în spaţiu, ceea ce m-am şi văzut nevoită să fac, scoţând un oftat de milioane.
- Deci, lasă-mă să îţi explic.
- Ar fi bine!
Nu mi-am putut abţine tonul tăios. Şi-a micşorat ochii, şi-a scos şerveţelele nazale din buzunar şi a început să vorbească.
- Îl mai ştii pe tipul acela de la Revelion? S-a uitat curioasă la mine, ridicând uşor din sprâncene pentru a fi sigură că ştiu despre ce vorbeşte.
- Ăla brunet, nu?, am întrebat puţin confuză, deşi îmi aminteam eu prea bine despre cine vorbea, Daniel – o super bomboană de ciocolată pe care a învârtit-o în jurul nasului meu toată noaptea; oh, cum puteam să uit?
- Mda. El! Aşa, noi am început să ieşim, m-a invitat el, şi am ieşit mereu, în fiecare zi, până săptămâna asta. Trebuie să îţi spun, m-am îndrăgostit din prima, pur şi simplu, şi apoi... Paff! S-a întâmplat chestia aia... Între noi, în fine , nu m-am putut abţine, ştii cum e... Se întâmplă... Şi acum, de fapt marţi, am fost să mă întâlnesc cu el, să îi fac o surpriză pentru că ştiam că este în oraş. Hei, bine! L-am văzut cu altă tipă...
A tăcut, ştergându-şi ochii şi încercând să nu se uite şi în alte părţi, probabil murind de ruşine.
Eu am stat să analizez faptele. Nu era mare lucru, tipul era un fustangiu, cel mai probabil, vrusese doar să i-o tragă amicei mele, aceasta pur şi simplu nu avusese noroc şi era cam toantă pe acest plan, acum nu avea decât să meargă mai departe.
- Eli, vezi, asta se întâmplă. Băieţii sunt nişte nenorociţi..., am zis ca pentru o consolare şi aceasta a dat rapid din cap.
- Asta e! Dacă te-ai culcat cu el, nu mai ai ce să faci, mergi mai departe şi uiţi, nu poţi să te umileşti aiurea...
Acum începuse să plângă, în timp ce îmi zicea:
- Dar! Nu ştii... Când i-am văzut am început să turbez, am fost la el să îi cer socoteală, am ţipat la el, la ea. I-am zis : Eu sunt prietena lui! Şi el, ştii ce a zis?
ÃŽmi imaginam.
- Eh, simplu : Ba nu, nu eşti. Şi a luat-o pe tipa aia de mână şi au dispărut, râzând de mine; şi avea dreptate, niciodată nu îmi zisese „vrei să fii prietena mea?”, dar eu credeam că era clar din moment ce făceam atâtea lucruri! E aşa un ticălos...
A tăcut, iar eu am scos un alt oftat.
- Şi problema cea mai mare e că nu pot să mi-l scot din cap, inimă şi aşa mai departe! Pur şi simplu..., dar nu a mai putut continua, pur şi simplu şi-a pus capul pe masă şi a început să plângă în hohote. Elena pe care o ştiam eu nu ar fi făcut niciodată aşa ceva în public. M-am văzut nevoită să plătesc consumaţia şi să o trag de braţ afară, negăsind niciun cuvânt de consolare; am intrat în maşină şi am condus aiurea, pentru a o liniştii.
- Gata! Haide, nu mai fi aşa, o să treacă. E doar un băiat, ce atâta stres? O să găseşti altul!
Cel mai tare mă enerva faptul că era atât de slabă, era patetică într-un fel sau altul şi eu trebuia să mă ocup de ea, lucru deloc plăcut pentru mine în momentul acesta.
- Oh! Asta îmi doresc cel mai tare, dar nu pot nici să ies cu altcineva, mă gândesc numai la el şi după îmi vine să plâng aşa... Din senin!
Nu am mai avut replică la asta, dar îmi doream să o dau cu capul de pereţi pentru a o face să revină la realitate, să îşi dea seama că nu totul e aşa cum o crede ea.
În cele din urmă, am zis:
- Timpul le vindecă pe toate.
Se părea că acest comentariu o ajutase, pentru că deşi încă plângea, nu mai spunea nimic şi chiar mi-a cerut să o conduc acasă, ceea ce m-am văzut nevoită să fac. Am lăsat-o acolo şi apoi am plecat pe jos spre casa mea, înjurând în gând faptul că am fost atât de drăguţă; frate, ce treabă aveam eu cu ea? Mi-aş fi dorit să nu-i fi pus întrebarea aceea şi să nu îi remarc starea de tot rahatul.
Cât îmi mişcam eu paşii prin zăpadă, strănutând din când în când, pentru că mă prinsese o răceală, telefonul meu a început să sune. L-am scos fără vlagă şi am răspuns, observându-i numărul Cocolinei.
Vocea ei foarte entuziasmată şi dulce m-a întâmpinat.
- Mirabela! Bună! Tocmai am fost la casa de discuri, am cântat acolo şi tipul ăla, Riki, ne-a zis că suntem bestiali! Îţi vine să crezi? Chiar vrea să se ocupe de noi!, zise pe un ton atât de entuziasmat că îmi venea şi mie să fiu fericită.
- Ţi-am zis eu că nu o să vă reziste! Mă bucur tare mult pentru voi, asta e o veste extraordinară!, am replicat veselă, zâmbind, chiar dacă ea nu avea să îmi vadă expresia feţei.
- Oh! Da! Şi totul datorită ţie, am fost acolo şi i-am zis că tu ai vorbit cu el, bla-bla-bla; şi el a zis imediat: aaa, voi sunteţi? Hai să dăm o probă! Şi era foarte drăguţ cu noi deşi, am observat eu! Dacă am fi venit acolo fără să fi pus tu o vorbă pentru noi, nici nu ne-ar fi primit. Apoi, după ce ne-a auzit cântând chiar a spus că i-a plăcut, etc. Mulţumim mult! Nu am fi reuşit fără tine!, spusese asta atât de repede că de abia pricepusem tot. Am început să râd, respira deja foarte greu şi cred că alerga, sau ceva asemănător.
- Plăcerea a fost de partea mea, măi, am răspuns şi eu, măgulită de faptul că am putut face şi eu ceva pentru ei, la cât de frumos cântau.
- Oo, şi a mai spus să îţi mulţumim că ne-ai trimis acolo, pentru că el oricum nu are cum să ia legătura cu tine...
Asta mi s-a părut suspicios, dar am zis ceva la întâmplare, politicos şi după m-am scuzat, îchizând telefonul, neavând nimic interesant de discutat cu ea. Era o fată bună, simpatică dar câteodată avea o gură prea mare şi vorbea prea mult şi ( SINCER ) chiar te putea scoate din minţi, aveai nevoie de nervi de oţel. Oricum, era drăgălaşă în felul ei.

[center]*[/center]

Era de aşteptat ca săptămâna de repaus să se evapore extraordinar de rapid şi eu să mă întreb : oare unde s-au dus zilele? Nu am învăţat prea mult în această săptămână pentru că am decis că este într-adevăr una de relaxare, am profitat de ea din plin. Am ieşit o grămadă cu fetele, am recuperat pentru timpul pierdut; ne-am cumpărat haine, eu am rămas fără bani, tata se plângea că are o mică criză economică şi totul era extraordinar. Totuşi, mi s-a părut foarte bine în acele zile, părea că tratamentul mergea bine. Rezultatele pe care le primisem după Anul Nou, asupra acelor analize, ieşiseră destul de bine, nimic de notat, îmi spusese domnul Marcu şi tata chiar părea să se însănătoşească, starea sa parcă îmbunătăţindu-se. Era vesel mai tot timpul, făcea glume pe seama oricărui lucru şi nimic nu i se părea imposibil. Ceea ce mă făcea şi pe mine fericită, chiar nu voiam să mai aibă şi alte probleme.
Uneori, mai dădeam de numele Lilianei în telefonul meu şi îmi venea să îi şterg numărul, să uit de el şi de ea, pentru că vieţile noastre nu aveau să se mai întâlnească, ar fi provocat prea multă durere. Doar că nu puteam, ceva mă făcea să nu îl şterg. De parcă aveam impresia că, poate, într-o zi aş avea nevoie de ea. Treceam pur şi simplu mai departe de acest fapt.
În orice caz, zilele de şcoală reveniseră şi treceau cu o rapiditate înspăimântătoare, învăţam pentru bacalaureat, ieşeam mai rar, câteodată mergeam şi să îi ascult cântând pe alder Sandi, acum trupa lor numindu-se Angels, cel puţin temporar. Nu mi s-a părut prea inspirat dar nu eram eu în măsură să comentez.
Nici nu am realizat când a trecut ianuarie, februarie şi jumătate din martie. Eram prinsă în activităţile mele, ocupându-mă până peste cap, fără a-mi da ocazia nici măcar de a respira cum trebuie. Şi asta îmi plăcea la nebunie. Pentru că aveam ce să fac, de parcă viaţa mea căpătase brusc un alt sens, acela al responsabilităţii, al ambiţiei; de parcă scopul meu ar fi fost să mă documentez cât mai mult şi să ajung la o carieră extraordinară, sau ceva asemănător. Bineînţeles, nu mi-am neglijat obligaţiile sociale. La drept vorbind, adoram să ies şi eu, ca toată lumea. Exista, iar, o tensiune între Mădălina şi Bianca pe care voiau să o ascundă cu orice preţ, de parcă eu aş fi fost atât de idioată cât să nu îmi dau seama; realizam prea bine ce se întâmpla, credeau că nu le cunoşteam, eu ! pe cele două cele mai bune prietene ale mele?
Cu Aura nu mai vorbisem atât de mult. Nu o mai sunasem şi nici ea nu o făcuse; totuşi avusesem grijă să îi dau câteva mesaje la care mi-a răspuns şi nu părea decât la fel de ocupată ca şi mine, aşa că lucrurile erau ok.
Eram într-o zi de marţi, afară era destul de frumos şi eu tocmai ajunsesem acasă de la liceu, peste două ore trebuia să merg cu tata la spital, părea destul de bine dispus. Am decis să îmi deschid laptopul şi să îmi verific mesajele, primeam mereu mail-uri cu diferite facultăţi pe care îmi plăcea să le studiez, aşa că acum eram mai mereu cu ochii pe căsuţa poştală electronică.
Nu am fost prea uimită să văd că îmi trimisese Dani iar un mesaj. Eram iar indecisă, să îl citesc sau nu? În cele din urmă, am dat click şi am dat să îl citesc.

[center] Draga mea Mirabela,

Scuză-mă că nu ţi-am mai scris de atâta vreme. Am fost cam ocupat. Şi tu cred că eşti.
Îţi urez de pe acum multă baftă la bac; o să te descurci, de asta nici nu mă îndoiesc.
Eu sunt destul de bine acum, şi chiar ai avut dreptate, am trecut peste. Ştiu că e cam impropriu să o spun, dar m-am îndrăgostit din nou. Cred că era şi timpul; am stat cam mult după tine, şi nu e vina ta. Dar, să lăsăm asta.
E o fată foarte drăguţă cu care mă înţeleg minunat, de fapt chiar mai bine de atât. Cred că o să vin peste vreo două luni în ţară şi o să o iau cu mine. Hei, poate ne vedem, nu? Ar fi vremea să avem şi noi o reîntâlnire ca şi prieteni, adevăraţi amici, aşa cum am fost odată.
Chiar mi-e dor de tine şi sper că ai rămas neschimbată. : )
Ceva nou sub soare?

Prietenul tău,
Dani.[/center]

Mi-a picat faţa.
Pardon?
Un sentiment de iritare m-a cuprins pe de-a-ntregul. Nu îmi venea să cred că îmi spunea lucrurile astea! Furioasă, am apăsat pe butonul de ştergere şi am închis laptopul; fusese doar un acces de nervozitate, mi-am revenit imediat şi am început să râd, aproape ironic.
ÃŽnnebuneam.
Ce tupeu pe el! După tot ceea ce a fost între noi, el crede că putem rămâne aşa, pur şi simplu, fără menajamente, prieteni, îmi spune că are are o nouă cucerire şi asta mă deranjează. Nu pentru că îl plac. Nu o mai fac. Ci pentru că pe mine pur şi simplu m-a părăsit, şi-a bătut joc de mine ( ? ) şi acum poate să îmi spună lucruri atât de absurde, de parcă eu sunt din fier şi nu am niciun sentiment, de parcă orgoliul meu nici nu ar exista.
Dacă am rămas amici aş fi fost mai mult decât încântată să îmi zică asta, dacă nu ar fi fost nimic între noi. Dar era prea târziu, se întâmplaseră anumite lucruri aşa că nu se mai putea.
Nu i-am răspuns. Nu trebuia să o fac nici data trecută. Pentru că ar trebui să şterg acest capitol din viaţa mea, el este cum vrea şi nu mai are niciun loc în existenţa mea, nici măcar ca şi amic, mai ales aşa! De parcă aş putea şterge eu tot cu buretele, atât de simplu. Pot să mă prefac că suntem prieteni, într-adevăr. Dar cu ce scop? Să mă stresez, să devin şi mai falsă de atât? Nu îmi doresc aşa ceva.

După ce am terminat cu analizele tatălui meu, acesta s-a dus să viziteze pe cineva pe care îl cunoştea, îmi spusese că are un prieten internat în acest spital. Am oftat şi i-am spus că îl aştept afară, dar chiar atunci m-a oprit doctorul Marcu şi m-a întrebat : ce mai faci?
Mi-a venit să râd.
- Toate bune. S-a întâmplat ceva?, am întrebat la rândul meu, total nedumerită.
- Nu. Deloc! Tatăl tău arată foarte bine, o să avem rezultatele analizelor săptămâna viitoare. Dar eu zic că este destul de OK. Adică, aşa pare, e mereu energic şi zici că e sănătos tun!
Am zâmbit din cauza tonului entuziasmat al domnului Marcu.
- Desigur, aveţi şi dvr. dreptate, şi eu îl văd mult mai bine şi asta mă bucură.
- De aia ziceam, ar trebui să te mai distrezi şi tu, prea mult te-ai ocupat de el. Nu uita că ai optisprezece ani şi viaţa nu trebuie să treacă pe lângă tine!
Râdeam în sinea mea, aproape ironic, pentru că simţeam într-o oarecare măsură că îmi irosisem o anumită parte din viaţă degeaba, nefăcând nimic plăcut, şi asta mă durea, deşi nu prea voiam să o recunosc.
Şi nici măcar nu mai aveam optisprezece ani, săptămâna viitoare aveam să împlinesc nouăsprezece.
- Oh, nu vă faceţi griji... Oricum, acum sunt ocupată cu bacalaureatul, trebuie să învăţ. Oh, uite-l pe tata! Mai vorbim, la revedere domnule doctor!
Am ieşit rapid din încăpere făcându-i cu mâna şi împingându-i căruciorul tatălui meu spre lift, acesta începând să îmi vorbească despre amicul lui total neinteresant, totuşi am ascultat ca o fată drăguţă şi iubitoare ce sunt.
- Ce ţi-a mai zis doctorul?, m-a chestionat după ce am pornit maşina. Am dat din umeri.
- Nimic important, succes cu examenul, din astea!, am exclamat veselă pentru a-i închide gura şi acesta, deşi nu a tăcut, a vorbit lucruri ce nu îmi necesitau atenţia neapărată, mai mult de dragul conversaţiei.
Deşi nu era prea drăguţ din partea mea să o spun, pe o anumită parte încă mai aveam acel sentiment apăsător când eram în preajma lui şi în casa în care locuiam acum. Adevărul era că nu îmi mai plăcea să stau cu niciun membru al familiei mele, mă sufocau cu toţii, de parcă îmi cerea fiecare dintre ei câte un lucru imposibil şi dacă nu îl îndeplineam nu îmi mai aveam locul. La drept vorbind, mama avea o altă familie – chiar dacă niciodată nu îmi spusese ceva asemănător, dar o vedeam din comportament, uneori uita de mine; Cristi o avea pe Ana şi gemenii, iar eu aş fi fost meschină dacă aş fi insinuat ceva la adresa lui, şi apoi rămânea tata... Pe care mai mult îl dădăceam; şi el avusese grijă de mine ( nu prea ) când fusesem mică, aşa că era corect ca şi eu să îl îngrijesc, nu?
Eu nu puteam numi asta o familie, dar mă obişnuisem, într-o oarecare măsură. Nu că aş fi fost o prea mare fană a obişnuinţei şi monotoniei, dar asta era şi nu prea aveam ce face în legătură cu asta.
Când am ajuns în casă, am pus mâna pe telefon şi i-am apelat numărul lui William. Acesta a răspuns foarte somnoros, îl trezisem dar – bineînţeles, nu se supărase şi oricum nu îmi cerusem scuze.
- Omule, m-am plictisit, când mai vii în ţară?, l-am abordat pe tonul meu exasperat.
A râs.
- Ah, ţi-e aşa dor de mine?
Am chicotit.
- Mă topesc, dar las-o baltă, nu veni, lasă-mă să mă topesc în continuare.
Am început amândoi să râdem şi mi-a explicat cum stătea treaba acolo, dar poate putea să facă o escapadă peste două săptămâni, eu i-am zis să o lase baltă, el a început să insiste, după care nu a mai zis nimic, se părea că adormise iar eu am închis.
Profitasem prea mult de băiaul acesta, nu?

[Crazy~Tenshi]

Ooo, chiar nu ma asteptam sa postezi atat de curand si mai ales un capitol asa lung. Dar ma bucur. :D
"pot face orice, chiar să dărâm munţi. Dar, bineînţeles, nu voiam să fac aşa ceva; munţii sunt frumoşi la locul lor..." <- mi-a placut faza asta :))
Faza cu Elena... a fost... trista (alt cuvant nu imi vine acum in minte). La inceput, am ramas ceva in gen: "cum sa ti se para aiurea ca esti indragostita? /:) ". Dupa, mi-a parut foarte rau de ea. Chiar nu ma asteptam ca tipul ala sa isi bata joc de ea asa si sa il doara fix undeva ca saraca fata sufera dupa el. Adica da, chestii de genul asta se intampla foarte des, dar nu ma asteptam...
La o alta chestie ma asteptam: formatia lui Coco e apreciata asa cum ar trebui :D
Mail-ul de la Dani a fost... :| Nu-mi vine sa cred cat de insensibil a putut fi. :)) Cum a putut sa-i spuna ca s-a indragostit din nou ca si cum i-ar fi zis ca saptamana viitoare se raceste vremea? Si mai ales, cum a putut sa-i propuna Mirabelei sa se intalneasca cu el si cu noua lui prietena??? De parca ar fi o chestie asa... banala, ceva incredibil de obisnuit. Cred ca stie cat de mult a tinut Mira la el si cat de mult a suferit, nu stiu cum a putut sa ii scrie in felul asta. Parca nu imi mai place asa de mult tipul, nu mai regret ca s-au despartit, cel putin nu mai sper sa se impace. :))
Will e foarte sweet. ;)) Imi place mult baiatul ala, el chiar tine la Ela...
Si acum, iti urez spor la scris si multa inspiratie pt urmatorul capitol! :D

[MooN.]

Un capitol nou! Si inca unul foarte repede postat, chiar nu ma asteptam. Elena... este un pic... mai bine spus pune prea mult la suflet. Adica, daca tipu' ala si-a batut joc de ea nu cred ca mai trebuia sa ii dea si satisfactie. I-a dat de inteles ca este prietena lui, dupa care... s-a intamplat ce s-a intamplat. Se pare ca l-ai adus si pe Dani prin preajma. Cum doamne s-a gandit el sa ii spuna ex-prietenei ca s-a indragostit? Si pe langa sa se mai si intalneasca cu el si noua lui "cucerire" ? Nu cred ca a fost cel mai inspirat mail al lui. Acum parca nu imi mai pare rau ca s-au despartit.
Prin preajma apare si Will \:D/ ! Au avut o conversatie scurta, dar suficient de amuzanta :)) .
Spor la scris!

[neko_tamashi00]

bunaa!>:D<
Deci serios de ieri pana azi am reusit sa termin sa citesc tot fic'ul [postat pana acum] :Chuu:
Si doamne il ador.Pe tine te ador.Conturezi personajele cu atata maiestrie ,si descrii sentimentele ,k ma face sa ma simt exact ca Mira si sunt fericita,si nervoasa si irascibila odata cu ea.Cu adevarat un personaj impresionant,o luptatoare adevarata pe care o ador.

Si abia astept sa fie si ea mai fericita,sa se vada cu Will[pe care il ador :XX:X:]sau orice altceva bun.

anyway ,sa stii ca iti ador/iubesc/etc. fic'ul si abia astept NEXTU'

so GAMBATE >:D< la scris ...:*

ja ne! :bye:


P.S.:Eu cred sincer k fic'ul asta e ca un film..si chiar ar trebuii sa se regizeze unul dupa o asa poveste :pls:

editt::D ...te rog..dak ai timp sa ma anunti cand vine NEXTUU>:d<

[Grubbie]

Heiii !!! Tot ce pot sa spun e ca . . . Iubesc ficul tau . Deci e pur si simplu ' S-U-P-E-R-B X: . L - am citit de la inceput pana acum . Imi place foarte muuuult Ela . E o fata puternica si ` mi place felul ei de - a fii . [ desi e unul fals ] . Will e printul meu blond ,preferat . El e mereu langa Ela atunci cand are nevoie de ea . Am . . . In legatura cu Dani :-j ...Sincer e un nesimtit si jumatate [ sau mai mult xD ] .Dupa tot ce s - a intamplat intre ei sa - i spuna in fata ca are pe altcineva . Am ramas ceva `n genu : "Wtf ? Ce - i cu tampitu ; asta ? " . Mircea ...Mi se pare ok ,desi cred ca ar trebuii sa renunte la Ela . [ nu vad o relatie intre ei ] . Brb e o fata simpatica sii suuuuuper de treaba . Imi doresc si eu o prietena ca si ea . xD [ acelasi lucru despre Mada D: ] Aura ce mai face ? Raul ? .Sper sa se insanatoseasca tatal Elei . Si mie imi vine ca mama ei e cam nesimtita !Adica cum sa uite de propriul copil ? Vaii Doamne ce mama 8-| .

In fine sper ca nu te - am plictisit prea tare : )) .
Ma anunti si pe mine cand puii nextuu ? Te roooooooog ! : o 3

[Teh]

Mulţumesc ENORM pt. comentariile voastre >:D< love you guys. Sper să citiţi în continuare.

Lectură plăcută!

Capitolul optsprezece

- Of, eu nu vreau să se termine anul ăsta, nu îmi vine să cred, în cât suntem azi, în 26?
Mihai era indignat, într-unul din momentele lui de nostalgie, tocmai îşi exprima profunda dorinţă de a nu termina clasa a 12a.
Şi noi îi împărtăşeam sentimentele, total. Voiam să dureze cât mai mult momentele acestea, în care nu făceam decât să ne preocupăm de examen, să ne distrăm, să stăm împreună, să – în fine, viaţa de liceu era cu adevărat frumoasă, nici nu se terminase şi deja îi dusesem dorul. Adevărul era că nu doream să ne descurcăm unii fără ceilalţi. Am fi vrut să fim cât mai mult împreună, dar nu era posibil, o ştiam cu toţii.
- Haide, nu e ca şi cum nu o să ne mai întâlnim niciodată!, a strigat Tudor cu o urmă de neîncredere în glas. Voia doar să încurajeze atmosfera, adevărul era că nu avea nicio şansă, cu toţii eram prea conştienţi de ceea ce trăiam, de ceea ce se întâmpla. Ne părea rău dar nu aveam să mai fim aşa niciodată. Vom uita unii de alţii...
- Dacă vă prind că nu mă salutaţi când mă vedeţi pe stradă, mamăă..., continua Mihai la fel de nostalgic ca şi mai devreme, provocându-ne râsul. De parcă eram în clasa a 8a şi ne plângeam de faptul că ne despărţeam, mergând la liceu. Dar eu nu fusesem aici pe atunci şi nici nu simţisem aşa ceva, pentru că nu eram ataşată de clasa mea. Nu că acum nu aş fi putut trece peste, dar trebuia să recunosc că avea să îmi fie dor de această vreme. Şi nu făceam niciun rău prin asta.
A sunat clopoţelul.
Mihai a tresărit, la fel ca şi noi. Eram în ora de Română, dar nimeni nu era atent, ne strânsesem într-un colţ şi vorbeam iar profesoara era prea absentă, deşi auzise şi ea soneria.
- Hai să ieşim undeva azi!, a strigat entuziasmat colegul nostru dar niciunul nu a acceptat, eram ocupaţi, în prag de examen, nu puteam risca.
Aşa că am ieşit împreună cu Bianca şi Mădălina, despărţindu-mă de ele la ieşire, fiecare îndreptându-se spre casa ei, eu destul de grăbită pentru a-l duce pe tatăl meu la spital, trebuia să iau şi analizele şi totodată avea nevoie de un alt control, cel săptămânal.
- Eşti gata?, am strigat imediat ce am păşit în casă, fugind după cheile maşinii şi scoţându-l din bucătărie, fără a aştepta un răspuns la întrebare.
- Ce energică eşti azi!, a exclamat sceptic iar eu am zâmbit.
- Ocupată doar, trebuie să termin totul cât mai repede.
A tăcut, la fel şi eu şi mi-am văzut de condus, altă ocupaţie care îmi plăcea dar cu care mă obişnuisem mult prea mult.
Am parcat în faţa spitalului, am intrat şi l-am căutat pe doctor, timp în care pe tata l-am lăsat pe mâna unor asistente, cum o făceam de obicei. Am bătut la uşa cabinetului său, a răspuns poftindu-mă înăuntru, ceea ce am şi făcut.
- Oh, bună Mirabela!, a zis nu prea entuziasmat, având nişte fişe în mână. Am ridicat din sprâncene, m-am apropiat de el salutându-l şi l-am întrebat de analize.
- Astea sunt, mi-a zis scurt arătând spre foile pe care le ţinea.
Le-am apucat, începând să le studiez, nu înţelegeam nimic din statistici şi denumirile specifice.
- Îmi explicaţi şi mie, vă rog?, l-am întrebat punând documentele pe măsuţa de lângă el. S-a ridicat de pe scaun, trecându-şi o mână prin păr şi oftând, începând să vorbească pe un ton ce contura regretul.
- Nu e bine deloc. E aproape de faza terminală, aşa reacţionează organismul lui – depinde de fiecare în parte, ţi-am mai spus; oricine ar fi crezut că îi merge foarte bine, dar de fapt este „calmul dinaintea furtunii”. Mirabela, nu e bine deloc!
Am tăcut. Inima mi s-a spart în două, fără să mai bată regulat, prinsă în vârtejul cunoscut al unei dureri apăsătoare.
- Adică, asta e?, am întrebat fără expresie, buzele fiindu-mi aproape lipite, ochii mei neîndrăznind să mai clipească.
Părea trist când a dat din cap şi şi-a scos ochelarii, punând hârtiile într-un plic gigantic.
- Nu se poate să mai facem nişte analize? Să mai cerem şi alte păreri? Să... Nu ştiu! Un tratament, ceva?
Nu voiam să mă dau bătută chiar acum, aşa că am început să îl chestionez, gesticulând din mâini, fiind expresivă, încercând să îl conving.
- Am cerut deja mai multe păreri! Dar o să îi mai facem un rând de analize şi le trimitem în străinătate, dar o să coste şi asta- nu ştiu dacă e conve...
L-am întrerupt.
- Este! O să facem şi asta. Plătesc, nu banii sunt o problemă. Dacă există şi cea mai mică şansă să fie o eroare, eu vreau să aflu. Dar nu îi spuneţi nimic tatei, bine? Nici eu nu o să o fac, nu cred că e necesar să ştie; se simte aşa de bine, l-ar distruge total.
Am revenit la starea de deprimare de dinainte, fără a-mi putea abţine sentimentele. Dar tot nu îmi venea să plâng, pur şi simplu eram iar goală, ca şi înainte, fără a îmi putea defini starea prea bine, căzând într-o amorţeală îngrozitoare.
- Bine, o să îţi prescriu şi nişte medicamente...
Nu am mai răspuns, am aşteptat să îmi dea ceea ce îmi spusese şi am plecat, luându-l pe tata şi plecând, fără a-i da atenţie, deşi eu eram conştientă de faptul că îmi înţelegea starea de spirit. Nu avea decât să o pună pe baza adolescenţei; m-a întrebat ce am şi i-am răspuns că nu era treaba lui. Asta însemna că înţelesese, aveam şi eu problemele mele. Ceea ce nu îi trecea prin cap, probabil, era că erau legat de el şi sănătatea lui.
Nu se putea să fie adevărat, pur şi simplu.
Probabil era o greşeală, nu avea cum să se simtă atât de bine şi totuşi să fie în faza terminală a bolii. Era imposibil!
Încercam să mă mint, să mă păcălesc singură de parcă nu ştiam eu , mai bine decât oricine, că aşa ceva era foarte posibil şi că dacă avea să se întâmple nu mai era nimic de făcut.
Şi eram prea tristă din cauza asta.
Peste două zile a venit şi ziua mea de naştere, dar nu m-am bucurat de ea. Îmbătrânisem cu un an şi nu mă simţeam bine din cauza asta. Eram morocănoasă, totuşi am acceptat gestul colegilor mei şi cadourile şi am făcut cinste, seara, ieşind într-unul din cluburile noastre favorite. Observaseră cu toţii că nu eram în largul meu şi niciunul nu îndrăznise să mă întreb ce am. Nici măcar Bianca şi Mădălina, ce păreau a fi destul de distante una faţă de cealalta, şi temându-se oarecum de mine şi starea mea, nevrând să mă supere.
Iar eu eram prea prinsă în ale mele.
William mă sunase şi îmi urase numai de bine, spunându-mi că îmi trimisese cadoul şi că trebuie să fi ajuns deja, i-am spus că l-am primit şi acesta nu m-a întrebat dacă mi-a plăcut, ci mai degrabă : ce ai păţit?
El fusese în stare să mă întrebe ceea ce niciunul dintre prietnii mei nu reuşise.
- Nimic. Momentan. Cred. Will, nu mă simt prea bine, am răspuns cu o jumătate de gură.
- Tatăl tău?, m-a întrebat fără menajamente.
- Da, am zis scurt şi amândoi am tăcut, el neavând cuvinte de încurajare iar eu fără a mi le dori cu adevărat...

[center]*[/center]


Mi-am dorit din tot sufletul să fi făcut din ţânţar armăsar, ca atunci când analizele reveniseră cu aceleaşi rezultate, să mi se fi spus că erau false! Dar nu ! Era aşa cum preziseseră şi priemele, era în faza terminală, şi nu mai era nimic de făcut. Aş fi putut foarte bine să încetez să îi mai dau nenorocitele acelea de medicamente şi să nu îl mai duc la doctor, oricum nu mai avea mult de trăit, depinzând de emoţiile ce aveau loc în viaţa lui. Pentru că, îi mai dăduseră un an, estimat cu îngrijirile de până acum.
Eu aveam curajul să i-o spun dar nu doream şi nici doctorul Marcu. Ştiam că dacă am fi făcut-o i-am fi scurtat de tot ultimele luni din viaţă. Tratamentul lui era o avere în ultima vreme, pe care nu prea ne-o permiteam. Cheltuiam din ce în ce mai mulţi bani pe medicamente, pe tratamente, dar la care nu puteam renunţa. Ar fi fost uşor să o fac, având în vedere că rezultatul avea să fie acelaşi. Îi puteam explica, nici el nu ar mai fi vrut vreun tratament, ar fi murit acasă cu gândul că oricum nu mai avea ce să facă.
Şi cum oare puteam face eu ceva atât de îngrozitor? Poate că nu eram o persoană prea bună, dar nu eram în stare nici să îi distrug ultimele luni din viaţă tatălui meu; prea meschin.
Aşa că doar mergeam ca întotdeauna la spital, învăţam când aveam timp şi mintea mea nu era umplută cu gândul că avea să se ducă, şi că nu prea mai aveam bani. El începuse să renunţe la afacerea lui, nu mi-o spusese dar nu mai putea scrie cu mâna dreaptă, de abia şi-o mai putea mişca şi la fel şi stânga. Era din ce în ce mai rău, nu mai putea lucra, deci – nu mai producea. Mie îmi trimitea mama o anumită sumă lunară, foarte frumoasă, din care chiar făcusem economii şi de unde am îndrăznit să sustrag, chiar dacă erau pentru facultate, nu prea aveam altă soluţie.
Şi el observa lipsa aceasta economică, şi îmi spunea că avea să se apuce de altceva. Doar că nu mai era în stare.
A trecut, pur ÅŸi simplu, ÅŸi luna aprilie.
Situaţia se înrăutăţea din ce în ce mai mult.
În prima zi a lui iunie, a căzut la pat, fără a se mai putea mişca. Nu ne puteam explica de ce avansa atât de repede boala.
La liceu situaţia era atât de melodramatică; nimeni nu ştia care era situaţia mea adevărată şi se supărau mereu pe mine când nu ieşeam cu ei. Dar nu o puteam face din milioane de motive şi îmi părea rău.
Bianca şi Mădălina aflaseră ceea ce păţisem şi erau mereu alături de mine, deşi nu arătam niciun moment de slăbiciune. Cred că făcuseră un acord pentru a se înţelege, doar- doar să stea lângă mine şi să trec peste asta. Deşi observau şi ele că nu mă plângeam niciodată, nu aveam nevoie de mila nimănui. Mda, şi narcisismul meu oricum nu murise, aşa că ştiam prea bine că şi în asemenea condiţii eram admirată de cei ce mă ştiau „ la pământ” şi mă vedeau luptând în continuare, cu forţă şi fără plângeri.
Îi spusesem şi Aurei că este o perioadă mai grea pentru mine atunci când se enervase că nu o mai caut atât de des.
- Da, şi eu am examen, ştii?, mi-a răspuns răutăcios şi eu am oftat, renunţând să îi mai spun ce mi se întâmplă, mi-am cerut scuze şi parcă nu m-am recunoscut. După care i-am închis şi aproape că am început să râd.
În mod normal aş fi ţipat la ea, i-aş fi făcut câteva crize şi i-aş fi zis care este adevărata mea situaţie. Dar ceva dinăuntrul meu nu mă lăsa să o fac, iar eu lucram doar pe bază de sentimente, şi acestea îmi spuneau că nu avea rost să fac asta.
Parcă lucram doar pe bază de creier...
Ajunsesem să mă contrazic.

- Oricum, copii, festivitatea va avea loc în ziua de joi şi totul este deja pregătit! Dana, tu o să ţii discursul despre care am vorbit, ca de sfârşit de an, ah şi mâine este ultimul clopoţel...
Era marţi, o zi obişnuită de iunie, în ultima săptămână de liceu. Cruda săptămână ce apăruse prea repede în vieţile noastre, distrugându-ni-le puţin câte puţin. Nu am fi vrut de nicio culoare să terminăm. Şi când auzeam „ ultimul clopoţel”, dureri de cap ne învăluiau, nevrând a ne da drumul... Era îngrozitor, pur şi simplu, faptul că trebuia să ne despărţim acum, după ce făcusem atâtea împreună şi stătusem atâta timp unii cu alţii, înţelegându-ne.
Eram cu toţii trişti, pleoştiţi în băncile noastre, ascultând-o cum vorbea cu foarte mult entuziasm, de parcă era o plăcere acest sfârşit de an. Eu una nu aveam nicio satisfacţie. Mintea mea era aruncată într-o depresie ciudată, aveam numai probleme de care părea că nu puteam să scap, învăţam într-una, îl îngrijeam pe tata, nici nu îmi aminteam când ieşisem ultima dată pentru a mă relaxa. Şi la care se mai adăuga şi acest sfârşit de an şi despărţirea finală de dragii mei colegi, la care fără a mai comenta altceva, ţineam enorm.
Îmi venea să şi plâng atunci când mă gândeam că se termina totul şi ne vom spune adio, unii altora, pentru totdeauna...
- Nu-mi vine să cred că se termină!, a strigat foarte supărat Tudor, mustrându-i tonul fericit al dirigintei.
- E atât de groaznic!, a adăugat o altă colegă.
- Nici eu nu vreau să se termine!
- O să plâng mâine la ultimul clopoţel!
Şi toţi începuseră să dea câte o replică. Ne-am ridicat cu toţii în picioare şi am început să strigăm : Clasa a 12a E, Clasa a 12a E!
Ne încurajam pe noi înşine, iubindu-ne pentru atâta timp îmrepună, binecuvântând această clasă şi dorindu-ne ca măcar amintirile să rământă întotdeauna vii înăuntrul nostru.
Se părea că diriginta era profund impresionată de reacţia noastră pentru că începuse să lăcrimeze, noi ne păstram emoţiile de acest gen pentru următoarele două zile, când ştiam sigur că aveam să cedăm, fiecare în parte, sentimentelor apăsătoare ce ne bântuiau sufletul de atâta vreme.
Ne-am adunat lucrurile şi am început să fugim prin liceu, strigând în continuare numele clasei noastre şi continuând să alergăm , să zâmbim, să urlăm, ajungând rapid în curtea liceului. Cineva luase o minge de fotbal. Ne-am aruncat ghiozdanele pe undeva, toate lucrurile şi am început să ne jucăm fotbal, să dăm alandala în minge şi să ne consumăm toată adrenalina, toate sentimentele ce ne mistuiau, de parcă fiecare secundă cu noi înşine era prea importantă şi trebuia să profităm de ea.
Eram îmbrăcată în blugi şi de abia mă mişcam ca lumea, cu sandale. Mi-am aruncat sandalele din picioare, mi-am prins părul alandala şi am început să alerg, dând în mingea acea tare, chiar dacă piciorul meu nu suporta aşa de bine durerea.
La fel au făcut toţi, observând că nu am nimic în picioare, chiar dacă unii aveau adidaşi, i-au aruncat, băieţii şi-au dat jos tricourile şi am continuat jocul acela fără reguli, mai mult semănânc cu bambilici, unele din noi luând mingea în braţe şi fugind cu ea, fiind alergată de toţi, căzând, şi ceilalţi aruncându-se pentru a face o grămadă cu vârf.
La ferestre se adunaseră o grămadă de persoane, toţi se uitau la noi cum ne destrăbălam pe terenul de fotbal, directorul şi câţiva profesori ieşiseră afară şi zâmbeau, neînţelegându-ne, poate, prea tare reacţia dar pricepând că trebuia să o facem. Urlam ca nebunii, unii din noi mai aveau puţin şi începeau să plângă, alţii râdeau în schimb. Ne îmbrânceam, fugeam cu mingea, cădeam şi iar râdeam, profitând din plin de noi şi momentele noastre, nimeni şi nimic neputând să ne oprească în acel moment.
Eram aşa de fericită şi totodată tristă, gândindu-mă că asta avea să se termine şi niciodată nu mă voi mai întâlni cu un sentiment asemănător. Ştiam că va dispărea şi că îmi va lipsi, va fi singurul sentiment pe care îl voi regreta, că nu mai este, dar voi fi prea fericită că l-am întâlnit. Eram bucuroasă că am găsit aici atâta solidaritate şi atâta prietenie, eram încântată că am căzut în jurul unor oameni atât de minunaţi; chiar dacă acum îmi aminteam că la început nu fuseseră prea drăguţi, m-au acceptat şi după am început să ne iubim reciproc, unii pe alţii şi toţi această clasă, ce părea un tot... Unul mai mare şi mai puternic decât oricare altul, de nedestrămat. Doar în faţa timpului tremuram şi în faţa finalului clasei a 12a, în rest nimic nu ne putea opri. Puteam face orice ne doream, pentru că eram împreună şi atunci când eram în situaţia aceasta, părea că nu se va termina, că eternitatea ne va întâmpin astfel, legaţi unul de celălalt.
Îmi rupsesem bluza, nu mai arăta deloc ok, blugii îm ierau prăfuiţi, cred că şi faţa mea arăta groaznic, părul mi se desprinsese şi fugea în toate părţile. Mihai s-a împiedicat, băieţii au sărit peste el, m-am aruncat şi eu continuând şi celelalte fete, distrugându-mă cu greutatea lor. Dar continuam să râdem, mingea era spartă şi asta ne înduioşase.
Mi s-a aprins beculeţul, respiram foarte greu, accelerat şi de abia se înţelegea ce ziceam, dar nu m-am putut opri:
- Hai să ne scriem numele pe ea!
Celorlalţi li se păruse o idee foarte bună, am scos un pix negru din ghiozdan şi mi-am scris numele, îndemând apoi fiecare coleg să facă acelaşi lucru, ceea ce s-a şi întâmplat. În mijloc am scris: Clasa a 12a E.
Se părea că toţi ne urmăriseră escapada şi observam invidia celor din alte clase de a 12a care nu făcuseră ca noi, ce nu aveau atâta solidaritate şi nu se înţelegeau asemenea noastră. Pe o parte îmi păruse rău de ei, pentru că a nu cunoaşte astfel de sentimente este atât de groaznic...
Şi începuseră cu toţii să ne aplaude, la ferestre şi afară, pentru că o grămadă ieşiseră în curtea liceului, ne aplaudau, unii ne strigau numele şi chiar şi directorul bătea din palme, cu un fel de zâmbet trist pe chip, ascunzându-şi ochii ce păreau uşor înlăcrimaţi. Şi noi ne-am apropiat unii de alţii şi am format o îmbrăţişare de grup, strângându-ne bine, timp în care cerul se înnorase şi o ploaie torenţială începuse să spargă pământul. Mingea stătea tot acolo, dar cerneala nu dispărea, părea imprimată pentru totdeauna, iar noi ţipam în ploaie cuvinte aiurea, strigându-ne numele clasei şi bucurându-ne de acest moment... chiar dacă toţi dispăruseră în clădire, noi făceam piruete şi unii din noi îşi ascundeau lacrimile sub imensele picături de ploaie...

[Katniss]

O sa dau edit imediat dupa ce termin de citit dear.
Edit:
În primul rând vreau să te felicit pentru acest capitol care a fost emoţionant şi foarte surprinzător.
În al doilea rând vreau să te felicit din nou de data aceasta pentru acest fic care este printre cele mai bune pe care le-am citit. Ai un mod foarte frumos de a îmbina modurile de expunere.
Viaţa Mirabelei devine din ce în ce mai tragică, dar este foarte frumos. Apropo de asta nu ştii cât de mult am aşteptat next-ul.
Bye, bye spor la scris şi multă imaginaţie.

[Grubbie]

Doamne ...Ce capitol minunat !:x . Nu - mi vine sa cred ce repede a trecut timpul,adica tatal Ellei e cazut la pat si in doua zile se termina si anul scolar ...si odata cu el ,liceul . Minunata faza cu jocul cu mingea . Totusi nu-mi vine sa cred faptul ca inca exista invidie . In fine ,descrierea a fost prezenta ,naratiunea mai mult decat buna si dialogul deloc sec ! . Tot ce iti cer e nextul : o 3 .

Siii muuuultumesc muuult pentru ca m-ai anuntat >;ddd .

[Crazy~Tenshi]

Un capitol trist, foarte frumos scris. :(
Chiar imi pare rau de Mirabela pt ca trece prin toate astea. Tatal ei nu era neaparat un om foarte bun si ea nu il prea aprecia pt tot ce a facut, dar imi dau seama ca ii e foarte greu sa accepte ca il va pierde curand. Sa i se spuna asa ca unul din parinti va muri in scurt timp... Si apoi... despartirea de dragii ei colegi. Mi-a placut foarte mult felul in care ai descris suferinta lor, acea zi petrecuta jucand fotbal pana la distrugerea hainelor si spargerea mingii. Cel mai dragut a fost ca si-au scris numele pe minge si s-au imbratisat cu totii in ploaia aia torentiala. (imi e dor de o ploaie de vara ca aia... 8-> )
Nu mai am nimic de spus. Spor la scris! :)

[MooN.]

Hello hello. Ce capitol frumos. Mi-au dat lacrimile. deci trebuie sa te felicit. Acest sfarsit de clasa XII-a este foarte reusit si chiar realist. Au foat atat de mult timp impreuna, iar acum tot se sfarseste. Viata Elei mi se pare ca este din ce in ce mai trista. In curand o v-a parasi si tatal ei. Si totusi isi gaseste puterea de a ramane pe pozitie orice ar fi. Si chiar daca ar parte de o tragedie, pana acum si-a trait viata la maxim si chiar daca viata ne mai sfasie cateodata, dar tot viata ramane. Si Ela este exemplul perfect. So... my dear nici nu stiu ce sa iti mai zic. Doar un simplu
Bye bye si iti doresc multa inspiratie pentru urmatoarele capitole :x