Ah, ce de comentarii! Nici nu ştiţi cât le apreciez. Vă mulţumesc foarte mult că treceţi pe la povestea mea şi vă sacrificaţi din timpul vostru preţios pentru a îmi lăsa şi mie câte un comentariu. I love you guuuuuuys.
Am venit cu următorul capitol <3
Lectură plăcută!
Capitolul ÅŸaisprezece
Nu mai eram în lumea mea. Deja mă pierdusem printre note, printre sunete.
Eram într-o altă existenţă, a altcuiva. Stând acolo, pe perna pufoasă, ţinând o cană cu ciocolată caldă între mâini, priveam cum cei patru formau un alt univers în jurul meu. Liviu bătea la tobe, dar părea un gest ce nu era al lui, divin. Jiji îşi mişca degetele pe chitară, la fel ca Alexandru, la unison, de parcă aveau aceeaşi mişcare, acelaşi sunet, formând o armonie perfectă. Iar Coco îşi dăduse drumul la voce, cântând atât de liniştitor, paşnic şi totodată vijelios, cu toată forţa şi energia pe care o poseda, lăsând în urma ei doar un strigăt de uimire şi plăcere a unor spectatori imaginari. Pe mine mă cuceriseră, uitasem că ar trebui să beau din ceaşcă pentru a nu se răci, nu îmi dădeam seama dacă mai clipesc sau nu, de abia eram conştientă de propria respiraţie, uşor accelerată.
Şi ei erau pierduţi în propria muzică, Alex cânta fără a se uita în nicio parte, trăind în lumea lui, la fel ca şi ceilalţi, iar Coco închisese ochii, zâmbind adesea şi făcând expresii ce conturau melodia în sine. A dechis ochii la final, când rostea ultimele cuvinte, şi dacă ar fi avut nişte aripi, fiecare în spatele lor, peisajul nu ar fi putut fi pe deplin perfect. Erau prea divini.
[center] I will not forget you...[/center]
Cu această replică se termina cântecul, rostise atât de trist încât, pentru o secundă, am crezut că o să mi se spargă inima în milioane de bucăţi...
Inconştientă, m-am ridicat în picioare după ce am lăsat cana pe undeva şi am început să bat din palme, zâmbind. Ceilalţi mă priveau uimiţi. Coco respira greu şi fiind încântată, a început să surâdă veselă, făcând o piruetă, şi ceilalţi aveau expresiile foarte fericite, eu continuam să aplaud.
Fusese extraordinar.
- Uau, voi chiar sunteţi geniali!, am zis aproape fără să gândesc.
Bruneta a fugit spre mine, şi chiar înainte să pot reacţiona, mi-a sărit în braţe şi m-a strâns atât de tare că am creuzt că mă va doborî. Am chicotit. Câtă prietenie din partea ei.
- Mulţumesc!, a strigat foarte entuziasmată, pe un ton de o recunoştinţă exagerată.
Nu am ştiut ce să mai spun. Totuşi, chiar îmi plăcuse reprezentaţia lor. Nu în fiecare zi asculţi aşa ceva.
- Sunteţi chiar buni, am continuat când se aşezaseră alandala cu toţii, Jiji continuând o discuţie aprins cu Liviu despre culoarea părului său, practic vorbeam doar cu Sandi şi Cocolino.
- Da? Crezi? Ahh! Cel mai mult îmi place să cânt. Am început doar cu Liviu, dar era incomplet, aşa că am găsit-o şi pe blondă şi după tot nu suna bine!
- Şi aţi dat de Alex?, am adăugat eu sceptică.
S-a înroşit puţin.
- Mda! L-am auzit acum multe săptămâni când a cântat în deschidere la Centrul Cultural, am fost cu toţii vrăjiţi, dar nu am ştiut cum să îl abordăm...
- Până când mergeam ÅŸi eu liniÅŸtit pe stradă ÅŸi m-au acostat, m-au târât în locul ăsta ÅŸi m-au „răpitâ€, mi-au cântat ÅŸi m-au convins.
Ceilalţi au râs, auzindu-l pe Sandi spunând asta şi eu mi-am dat seama instntaneu că nu glumeau.
E ceva. Oricum, faceţi pereche bună. Ar trebui să încercaţi la o casă de discuri, am spus nu prea convingătoare, pentru că nu ştiam cum ar trebui să mă comport cu ei.
- Crezi?, m-a chestionat foarte confuză bruneta.
Cred că problema lor consta în lipsa de încredere în sine. Am dat din cap.
- Normal! Voi vă auziţi? Sunteţi geniali, şi apoi – nu pierdeţi nimic dacă încercaţi, nu? O să aveţi în continuare locul ăsta pentru repetiţii...
Au început să bage argumente şi mie mi s-au părut foarte prinşi în muzica lor, au început să mă întrebe ce mi-a plăcut şi eu cum puteam să le explic că : Totul? Ei bine, până la urmă am reuşit să îi fac să înţeleagă asta, şi se făcuse destul de târziu, mi-au mai cântat câteva cântece, unul compus de Alex şi restul de Coco, au avut unul în care cântau aceştia doi ( solişti ) şi ceilalţi doar la instrumente.
- A fost superb, acum eu trebuie să mă car!, am anunţat, ridicându-mă şi pregătindu-mă de plecare.
- Deja?
S-a auzit tonul supărat al brunetei iar eu chiar am oftat, mai mult venindu-mi să râd.
- Am nişte treabă, am explicat destul de hotărâtă.
- Ce treabă?
Se pare că ceilalţi erau perfect obişnuiţi cu un astfel de comportament pentru că nimeni nu a căscat gura la întrebarea ei strict personală.
- Ăă, treabă, am răspuns uşor iritată.
- Nu cred. Mai de grabă vrei să scapi de noi pentru că te plictisim, recunoaşte!, a strigat supărată, pe un ton ce deşi nu era entuziasmat, avea o tonalitate ridicată.
- Oh, ce Dumnezeu? Merg să îl iau pe tata de la spital, chiar trebuie să îţi dau raport? Ar trebui să te mai uiţi la comportamentul ăsta, am adăugat pe un ton mai mult glumeţ deşi vorbeam serios.
A tresărit.
- Scuze... Mă ia valul uneori. Mai vii?
O lua valul doar uneori? Eu cred că non stop! M-am abţinut să nu urlu, pentru că putea fi şi cam stresantă uneori şi am spus că : poate, nu ştiu, aş vrea. Şi ea m-a făcut să îi dau numărul meu de telefon ( persoană foarte convingătoare, trebuie să recunosc) , anunţând că mă va suna până ce voi accepta să revin pentru a-i asculta cântând. Nu mai aveam scăpare.
Alex se învârtea pe acolo, aşa că doar i-am făcut cu mâna şi i-am salutat pe toţi ceilalţi, aceştia răspunzându-mi în cor.
Am dat din cap şi am plecat spre spital, ajungând chiar la fix, atunci când se terminase tratamentul. Mă tot gândisem la experienţa mea de azi, mi se părea aşa de ciudat brunetul, de parcă nu mai era aşa cum îl cunoscusem, chiar îi făceau bine tipii ăia, şi dacă mai şi cânta ( de fapt, probabil din cauza asta ) era şi mai bine.
- Cum a mers azi?, l-am întrebat pe tata veselă.
A zâmbit.
- Bine. Ce fericită eşti azi, a adăugat sceptic. Am dat din umeri, tocmai oprisem la un semafor.
- Eh? Eu? Ţi se pare!
Am chicotit şi am continuat să conduc, fredonând un cântec. Celălalt nu a mai spus nimic, eram cu capul în nori, şi iar bucuroasă că trăiesc. Măcar nu mai eram o deprimată, era ciudat!
Am mai fost de două ori la repetiţii la aceia, şi am constatat că le trebuie un nume. Chiar le-am propus asta şi au început să se întrebe : ce, cum, când, unde? Şi lucruri asemănătoare, făcându-mă să râd. Nu aveau nici cea mai mică idee, şi propunerile lor erau ( cam ) varză, trebuia să recunosc. Eu mă bucuram că pot să stau cu ei, să pierd vremea pe acolo ( având în vedere că ambele mele cele mai bune prietene nu erau în oraş, chiar nu aveam ce să fac prae plăcut ) . Odată chiar mi-am luat cărţile cu mine şi cât ei se certau pe acolo cu un cântec care nu le ieşea, eu am mai învăţat câte ceva.
Şi nici nu îmi dădusem seama cât de curând venise şi Anul Nou.
- Sigur o să fii bine?
Îl întrebam pe tata, fiind pe picior de plecare. Gigi deja ajunsese şi îmi tot striga să nu îmi mai fac griji. Gigi era un prieten de-a lui tata şi totodată vecin, de vreo patruzeci şi cinci de ani, avea un băiat care nu prea dădea pe acasă şi soţia lui era moartă, deci îşi petrecea de fiecare dată când putea, timpul cu tata. Era şi pentru mine convenabil.
Eu nu mai făcusem cumpărături speciale pentru această ocazie, aveam o rochie neagră, mulată pe trup, creaţă, fără bretele şi o pereche de pantofi- gen botine, care veneau perfect, mi-am lăsat părul desprins şi m-am machiat mai mult natural, simţindu-mă bine şi fiind mulţumită de imaginea din oglindă.
Am ajuns la Elena pe la ora nouă jumătate, sau puţin peste, nu eram prea sigură. Ştiu doar că atunci când am parcat maşina şi am coborât era să cad, ceea ce nu era deloc convenabil. Ţinea petrecerea la vila ei gigantică, şi ar fi fost genial să fim într-o parte a lumii în care era mereu vară, pentru că avea o piscină bestială, bineînţeles că nu asta conta acum.
- Ai întârziat!, a strigat fata nervoasă când am bătut la uşă, chiar ea îmi deschisese ( asta fusese ciudat ).
- Fac ÅŸi eu tot ce pot!
Am zâmbit şi am intrat, luând un pahar de ce-o fi fost el de pe tava pe care o ţinea în mână.
M-am uitat în jur, o grămadă de lume, mulÅ£i dintre colegi ÅŸi persoane pe care nici nu le cunoÅŸteam. Mi-am dat geaca jos ÅŸi am fost spre tipul care se ocupa cu muzica ( chiar pusese o melodie de tot rahatul ), i-am cerut să o schimbe, mă cunoÅŸtea. Pe acesta îl angaja mereu Elena, să zicem că era Dj-ul nostru de „ familieâ€, cred că i se zicea Johnny, sau ceva pe acolo. Mi-a zâmbit ÅŸi a pus melodia pe care i-am cerut-o.
Ceilalţi s-au oprit pentru o secundă din dansat, apoi au reluat circuitul. M-am amestecat şi eu printre ei cu paharul acela de suc în mână ( chiar era suc! ), am început să mă mişc uşor, ca pentru a mă încălzi. Nu puteam concepe să merg la un chef şi să stau pe scaun , pentru mine 80% dintr-o petrecere consta în dans, apoi mai erau şi altele, ca locul în care era ţinută, sau oamenii care veneau, şi apoi consumaţia, sau ceva pe acolo.
- Ela! Salut!
L-am auzit pe Tudor strigându-mă şi i-am făcut cu ochiul, continuând să dansez, a venit spre mine tot în paşi de dans şi a început să râdă.
- Alea două unde sunt? Le-ai pierdut?, m-a întrebat vesel.
M-am strâmbat spre el.
- Nu chiar! De fapt şi de drept, sunt plecate, ele m-au pierdut!, am strigat pentru a acapara muzica şi m-am mişcat de lângă el, pentru că era acostat de două tipe pe care nu le cunoşteam.
Am dat şi de Mircea, care a venit rapid spre mine şi m-a salutat, mişcându-se pe lângă mine.
- Dap, e fain aici, am concluzionat, nebăgându-l prea tare în seamă şi acesta aproape că a oftat, probabil nu mai reuşea să mă înţeleagă.
Am chicotit.
Cred că am dansat patru sau cinci cântece la rând, când am obosit şi m-am decis să iau un micuţ loc în spaţiu, pentru a mă relaxa. Deşi erau acolo o mulţime de persoane pe care nu le ştiam, mă simţeam bine şi chiar reuşisem să atrag atenţia asupra mea, nu că ar fi fost ceva neapărat intenţionat, pur şi simplu stătea în natura mea de a fii.
Elena a dat peste mine.
- Ai obosit, gagico?, m-a întrebat sorbind dintr-un pahar, cred că era wiskey.
- Puţin, dragă. Oricum, merge bine, am complimentat-o şi aceasta a dat din cap.
S-a uitat împrejur.
- Nu ţi-am făcut cunoştinţă cu nimeni, încă, nu?
Am dat din umeri.
- Nu că aş avea nevoie!, am spus sceptic, ridicând din sprâncene şi aceasta a făcut un gest cu mâna, exasperat.
- Uite-te la ăla, ta-su e ministru în nu ştiu ce... Şi ăla are un lanţ de magazine, aa şi ăla – acum mi-a arătat un tip şaten ce nu avea nimic special dar era bine îmbrăcat –are o casă de discuri, adică nu ta-su, el – e foarte tare, ce pot să zic. Aa şi ăla care e cu el – acum mi-a arătat un tip superb, brunet, bine făcut, înalt, sexy, oh –cred că mă îndrăgosteam, era o încântare pentru ochi – ei bine, ăla... Nu ştiu cine e!, a exclamat uimită, uitându-se mai atentă la băiatul despre care îmi vorbea.
- Scuză-mă două secunde... A început să îmi spună confuză, după care s-a întors la mine, mi-a luat paharul şi l-a aşezat alături de al ei, trăgându-mă de mână.
- De fapt, haide cu mine!
Nu că aş fi avut de ales, am urmat-o. În timp ce ne îndreptam spre cei doi tipi, superbul şi tipul cu casa de discuri ( asta îmi dădea ideei ), le-am şi atras atenţia, începând să ne studieze din cap până în picioare, probabil dându-ne câte o notă. Brunetul i-a şoptit ceva şatenului, şi se uita la Elena. Oh, păcat, era bun de tot dar nu prea se uita la mine. Asta-i!
Puteam eu să îl fac să se răzgândească... Dar acum aveam alte preocupări, plus că nu voiam să mă mai complic şi cu alt tip, niciodată nu ştii dacă era doar pentru o seară sau nu, mai ales când un tip arată ca o bomboană de ciocolată.
- Salut, Riki, nu ne-am văzut de secole! Cum o mai duci?, i s-a adresat Elena şatenului. Acesta i-a zâmbit.
- Eli, foarte bine! Afacerea merge strună, eu vin la petrecerile tale, deci – îţi imaginezi, lasă-mă să ţi-l prezint pe Daniel Bee, dar poţi să-i spui Dănuţ! – a arătat spre amicul lui brunet, vai ce bombă de băiat putea să fie. De aproape era chiar mai frumos, avea un păr foarte negru şi nişte ochi asemenea, foarte simpatic, nişte buze ce păreau delicioase, tenul curat şi părea destul de matur, cred că avea în jur de douăzeci şi unul de ani, avea chiar şi un cioc, îi stătea bestial. Bineînţeles, nu avea barba crescută, era doar puţin păr sub buza de jos, care îl definea, aproape.
Şi îl chema tot Daniel!
Avusesem parte de unul, nu mersi, nu mai voiam altul.
Elena a întins mâna spre el, vrăjită, după care şi-a amintit şi de existenţa mea.
- Ea e Mirabela, prietena mea. El e Richard, e cam nebun dar nu o face cu intenţie, şi noua mea cunoştinţă, Daniel...
După ce că îi curgeau balele după el, mai şi semnaliza.
Eu le-am zâmbit amândurora şi am spus scurt : Încântată!
Am mai vorbit câteva minute aiurea, după care „ DănuÅ£â€, a invitat-o pe Elena să danseze, iar eu am rămas singură cu ÅŸatenul. Tipul cred că avea mai mult de douăzeci ÅŸi patru ÅŸi era simpatic, făcea niÅŸte glume destul de bune.
- Şi, spui că ai o casă de discuri?, l-am abordat pe un ton ce părea foarte interesat. A dat din cap afirmativ şi, ridicând din sprâncene, m-a întrebat: De ce?
Am dat din umeri, după care am oftat.
- Sper că nu e prea ... Căzut din cer, am spus uşor confuză.
Acesta a râs, pricepând probabil (cam) ce voiam să discut cu el şi mi-a ţinut un fel de discurs cum toţi cei ce îl vizitează sunt picaţi de undeva, şi lucruri care ( să fiu sinceră ) nu mă interesau nici câtuşi de puţin.
- Oh, atunci am puţin curaj să zic asta; ştii, am nişte prieteni care au o formaţie, sunt foarte buni! Şi cred că ţi-ar plăcea să îi auzi cântând...
- Ăă... Ştiu şi eu. Uite, îţi dau adresa mea de la studio şi zi-le să treacă pe acolo... În două săptămâni şi văd eu ce pot face pentru ei. Bine?
Am dat din cap şi i-am mulţumit, fusese mai uşor decât crezusem. După asta m-a invitat să dansăm şi mi se părea nepoliticos să îl refuz, mai ales că îi cerusem un fel de favoare, aşa că am acceptat.
Noaptea a trecut repede şi mi-a părut rău că nu s-a întâmplat ceva mai interesant, am dansat, am râs o grămadă din cauza lui Riki şi a lui Mircea, care păreau să se înţeleagă de minune, mai ales când apărea şi Tudor în grupul nostru. Elena s-a ţinut toată noaptea după Daniel, Doamne ce mă irita numele lui! ( ei bine, poate eram puţin ofticată, tipul arăta bestial şi nu prea îi ajungea Eli nici la degetul mic, hei! Ziceam şi eu... )
A fost un moment, atunci când am început numărătoarea către Noul An, în care m-am simţit ciudat. Căzusem între Eli şi Dani şi stăteam acolo, întinzând paharul şi numărând foarte veselă, având impresia că sunt constant privită, de parcă trebuia să nu scap din vedere un detaliu al acestei seri, de parcă ar fi trebuit să ţin minte ceva; însă, nu mi-am putut da seama despre ce era vorba şi am trecut cu vederea; mi-era teamă că devenisem paranoică.
![[Imagine: tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif]](http://26.media.tumblr.com/tumblr_llf1dfvyEZ1qg9bp2o1_500.gif)
" Un mormânt îl satisface pe cel pentru care întreaga lume nu a fost de ajuns!"(referitor la bravura lui Alexandru Macedon)
![[Imagine: 2rcpz12.jpg]](http://i53.tinypic.com/2rcpz12.jpg)
![[Imagine: 9a74sn.jpg]](http://i56.tinypic.com/9a74sn.jpg)
[/center]
![[Imagine: sig_reinoir.png]](http://i813.photobucket.com/albums/zz59/Tenshi_cs/sig_reinoir.png)
