Un figurant in viata reala - yaoi [18+]

[Reveuse]

Buuun. Am citit de curand un fic yaoi si m-a lovit chefu' de scris. Cred ca mi-a iesit cat de cat. Enjoy it!
Capitolul 1

Noaptea asta e atât de înstelată că nu mă pot opri de la a fi romantic şi sentimental...Halal poet! Baţi drumurile jalnic în căutare de amor! Dacă m-ar vedea mama acum...Dacă m-ar vedea el...O glumă! Totul e o glumă funestă jucată unui muribund, dar muribundul a înnebunit şi se va răzbuna. Închei actul I printr-un zâmbet uşor persiflant. Ce caut aici? Maşinile trec pe lângă mine fără să mă ia în seamă, ca şi viaţa dealtfel. Îmi vine să râd la gândul că tocmai am plecat de acasă şi merg ca un beţiv la trei noaptea pe marginea autostrăzii în speranţa prostească de a-l găsi pe fostul meu iubit. Sună a scenariu de film.
Să râd...şi de ce nu?
Izbucnesc într-un râs isteric. Chiar am înnebunit? Parcă ar fi doi „eu”, cel raţional care mă îndeamnă să mă întorc la familia mea şi...celălalt, cel care vrea să fugă, cel care s-ar dezbrăca chiar acum şi ar aştepta să înceapă ploaia spre a se răcori. Familia mea...am pierdut-o. Care familie mai exact? Era doar ea, o asfixiată după bani care m-a înşelat cu primul venit...Până aici totul e ok, doar că Providenţa ne-a jucat o farsă şi a făcut ca „primul venit” să fie amantul meu...
Mă prăbuşesc frânt. Evenimentele ultimelor ore din viaţa mea mă copleşesc şi trec de la râsul isteric la lacrimi, care mi se rostogolesc pe obrajii zgâriaţi. Înjur printre dinţi, blestemându-mi slăbiciunea. Nu pot să cred că am ajuns să-mi plâng de milă. Nu, refuz să cred asta, dacă aş crede-o, aş începe să vărs şi lacrimi de ruşine. Mi-e atât de somn! Casc şi mă întind cât mai confortabil pe marginea autostrăzii. Simt cum lacrimile mi se usucă pe obraji şi cum adorm încet-încet...
***
Blestem soarele pentru că mijeşte printre norii albi ai dimineţii, mereu mi-am închipuit că aşa arată Paradisul...La naiba! Ce caută el în Paradisul meu? Parcă ar râde de mine. Blestem câmpiile care se întind tot mai mult, la nesfârşit, blestem ziua în care m-am născut şi pe cea în care voi muri, dacă aş putea, m-aş blestema singur, dar am treabă de făcut şi nu-mi permit.
Mă ridic, acoperindu-mi ochii albaştrii şi merg cu paşi mici. Pe măsură ce trec secundele mă obişnuiesc cu lumina soarelui şi îmi recapăt luciditatea...oarecum. Ce presupune, defapt, luciditatea? La naiba cu luciditatea lor! Eu sunt luciditatea! La naiba cu toate firmele şi cu toţi bogătaşii din lume! La naiba cu toate tipele frumoase care se perindă prin baruri de noapte! Le blestem pe toate! Dumnezeule, am capul atât de ameţit că abia îmi mai stă pe umeri, parcă m-aş fi drogat. Defapt, de unde ştiu că nu am făcut-o? Totul pare ireal, desprins din filmele bune, mult prea bune pentru un actor atât de prost ca mine!
Am ieşit de pe autostradă, în faţa mea se întinde o şosea prost pavată, casele încep să răsară. Unde cred eu că mă duc? Pe cine o să găsesc în sătucul ăsta prăpădit numit...super! Natura chiar îşi bate joc de mine! Dintre toate satele din lume eu nimeresc în Essex!
În ultimele patruzeci şi opt de ore m-am însurat cu o necunoscută, mi-am găsit un amant, ca să aflu apoi că amantul mă înşela cu soţia mea sau soţia mă înşela cu amantul, am fugit fără niciun ban –nu că aş fi avut prea mulţi- şi acum nimeresc în Essex. Nu am decât să cerşesc adăpost la vreo familie, care să mă adopte. Îmi zugrăvesc aşadar un zâmbet complet simulat pe faţă şi bat la prima uşă care-mi iese în cale. Spre surprinderea mea, dinăuntru iese o doamnă între două vârste, cu părul prins într-un coc la spate. Slobozeşte un ţipăt ca al oricărei femei cinstite căreia îi vine brusc pe cap un vagabont şi îmi închide uşa în nas la fel de amabilă ca atunci când a deschis-o. Mă uit să văd dacă am pantaloni pe mine. Mda...sunt la locul lor. Sunt puţin rupţi şi şliţul e desfăcut, dar f**k! nimeni nu e perfect! Cămaşa mea e deschisă la primii doi nasturi, defapt, ce tot spun? Cred că i-am pierdut pe primii trei sau patru. Îmi duc mâna în cap şi observ că părul meu e ciufulit. De ce l-oi fi lăsat lung? N-am nici bani de pieptăn.
Mă uit în jos şi observ calitatea excepţională a pantofilor pe care mi-am dat toate economiile săptămâna trecută. Talpa unuia se dezlipise, iar celălalt...O, Doamne! Unde e celălalt? Ce mai contează? În definitiv, nu luam nici o cârpă murdară pe el.
Mă resemnez şi, afişându-mi din nou gingaşul zâmbet, mă îndrept spre următoarea casă. De data asta, iese un bărbat. E înalt, roşcat, cu ochii căprui şi strălucitori. Blugii îi sunt rupţi ici-colo, iar tricou nu poartă, lăsând astfel să se vadă probabil mândria satului Essex. Nu m-aş mira dacă el ar fi primarul. În mâna dreaptă ţine o sticlă de vin, iar cu stânga se rezeamă de tocul uşii.
-Băieţi! strigă el, spre interiorul casei. Carne proaspătă! 20-21 de ani. Ia zi, băiete, mi se adresează el, cum...heeei! Vino înapoi!
Da, aţi ghicit! Nu eu sunt tipul care îi arde un pumn „primarului”, nu, tipul ăla e doar în mintea mea, iar eu sunt blondul care fuge cât îl ţin picioarele şi bate la prima uşă ca un isteric. Într-un târziu, uşa se deschide şi intru fără să mă mai uit la proprietarul casei.
***
-Woow!
Şi această exclamaţie pe care nu prea m-am omorât să o păstrez pentru mine, îmi aparţine. Motivul este un băiat brunet, cu ochii fierbinţi, cu buze răsfrânte sfidător, care zâmbeşte, aţintindu-şi privirea învăpăiată pe mine. Îmi întinde mâna ferm, prezentându-se simplu Jack.
-Jacob; îmi pare rău că ne întâlnim aşa, încerc eu o scuză tâmpită. Vezi tu, tipii ăia. Nu ştiu ce voiau să-mi facă, dar nu cred că era bine.
-Uite ce e, îmi spune el. Dacă vrei să te ascunzi la mine trebuie să-mi plăteşti un preţ.
-Aici n-ai nimerit-o. N-am nici o ceapă degerată.
Jack se apropie de mine, privindu-mă insistent. Îi simt mâna pe obrazul meu şi apoi pe gât şi mai jos, pe piept, unde se opreşte pentru a-mi măsura bătăile inimii.
Îi simt apăsarea buzelor, care parcă vor să le ardă pe ale mele şi pieptul meu palpitând. Nu sunt singurul care îl simte. Imediat ce-şi dă seama, brunetul pătrunde în gura mea fără nicio reţinere, furându-mi singura avere rămasă: dulceaţa ei. Îi răspund la sărut. Cum aş putea să nu o fac? Pare un demon desprins din mijlocul infernului, şi-ncă unul atractiv. Mă trânteşte în pat şi se urcă peste mine şi cum şliţul meu era deschis parcă tocmai pentru asemenea ocazii, smulgerea pantalonilor jerpeliţi nu a fost grea pentru muşchii antrenaţi ai proaspătului meu...prieten. Boxerii au zburat la fel de repede şi i-am simţit mâna pipăind zona sensibilă. Am scos un geamăt uşor, abia auzit. Văzând că nu are de gând să treacă la partea cea mai frumoasă, am decis că eu sunt cel care trebuie să-i desfacă şliţul şi, în timp ce buzele mele îi mângâiau gâtul, mi-am folosit mâinile pentru a da jos boxerii „partenerului”.
Odată eliberat de povara lor, Jack se văzu liber să-mi desfacă picioarele şi să se mişte prin mine, în timp ce eu îmi înăbuş gemetele. Mişcarea devine din ce în ce mai alertă şi eu îi caut disperat gura pe care o cuprind într-un sărut violent, îi muşc buza inferioară, care mă intrigă atât de mult prin aroganţa ei şi sorb geamătul lui înfundat, privind cu satisfacţie cum asudă şi cum încearcă să-mi şoptească un „Eşti bun...” cu vocea tremurândă. Atinge însă apogeul şi, înălţând un geamăt de toată frumuseţea, se eliberează, căzând pe cearşaful ud. Eu îl mai sărut odată şi mă prăbuşesc lângă el extenuat. Tocmai mi-am înşelat pentru a doua oară soţia!
To be continued...
Sper ca v-a placut. E primul meu fic de acest gen.

[~Light~]

Fatâââ niahahhahaha veni să-ţi las comentariu ca să te simţi mândră şi ca să ştii că te iubesc. Oh, asta nu trebuia s-o ştii. However, să trecem la fic.

Niaha. Lol Essex? Unde e că m-ar interesa ce autobuz ajunge acolo. Kiddin' deşi oamenii îmi par suspecţi. Şi mai ales de ce ar sări cineva pe un tip care abia îşi ţine ţoalele pe el? Zău nu ştii pe unde a stat. Şi nu prea pare un loc plin de ponei. Ah, da, ţi-am zis eu ceva de f**k-ul ăla, dar nu mai contează că oricum f**k le rezolvă pe toate. Dacă te-ar vedea Stovie ar fi mândră. Deşi diri ţi-ar spune "Măi fetiţo, eu nu sunt în poveste! :crazy: ".

Niahah byeee să mai scrii <333 Te iubesc, hai că până la urmă tot aflaşi.

[Paradox ｡◕‿◕｡]

E bunicel, dar actiunea este foarte grabita, trebui si tu sa mai astepti cu ' evenimentul '. Ai descriere, dialog, imi place ideea e originala si ca tot veni vorba de yaoi o sa ma apuc sa scriu si eu unul de genu, ca mi-a venit cheful. Sper sa ne intelegem bine si sa fim prietene mai ales ca sunt si eu noua pe aici si nu prea cunosc pe cine stie cine....So, ~Light~, Reveuse, acum suntem prietene de nihahaha!! ( sper ). :*pupic

[Reveuse]

A trecut ceva vreme. Am avut probleme cu Netu'. Light stie foarte bine povestea. Capitolul nu este prea lung, dar mie imi place ce a iesit. O sa ma revansez in capitolul 3.

Capitolul 2


Privesc fereastra cu o oarecare melancolie. Unde sunt stelele care sclipeau timide pe un cer cu totul în mâna mea? Unde e luna, care-mi lumina părul blond şi drumul îndoielnic? Unde e lumea care-mi stătea la picioare doar cu o seară înainte? Bolta este neagră şi goală, iar prin draperiile transparente ce îşi leagănă trupurile inutile, luptându-se cu vântul, abia zăresc o şosea stricată, ce şerpuieşte spre infinit, dispărând undeva departe. Acela e drumul pe care trebuie să merg eu şi mi se pare că se şterge tot mai mult cu fiecare minut pe care-l pierd în patul ăsta clad, printre cearşafurile transpirate. Îl privesc pe cel de lângă mine. E ciudat, dar acum că îl văd dormind, parcă flăcările care îl înconjuraseră până atunci, nu mai sunt. Chipul îi pare mult mai liniştit, aproape infantil în aspectul lui angelic.
Nu îl mai recunosc pe omul căruia mă dăruisem mai devreme. Nu mă mai atrage cu nimic. Poate e din cauza pleoapelor ce îi acoperă ochii scânteietori, dar chiar imaginându-mi acei ochi care te absorb, buzele par cuminţi, supuse, par că cerşesc săruturi, nu că sunt gata să le fure. Sprâncenele exprimă bunătate, nu hotărâre, parcă toate trăsăturile i s-au transmutat. E...frumos, dar nu aşa cum vreau eu. E un înger, nu un demon. Acum mă simt ca şi cum aş fi pângărit acest suflet curat şi aceste aşternuturi.
Mă ridic uşor de pe pat şi îmi caut hainele ponosite, cu care mă îmbrac la repezeală, urmărind fiecare tresărire a feţei lui Jack. Când a deschis ochii ştia că plec. M-a privit mai întâi cu durere, apoi cu resemnare şi, în cele din urmă, şi-a arcuit buzele într-un zâmbet ştrengăresc, care m-a lăsat să-l revăd pentru o clipă pe Jack, aşa cum îl cunoscusem.
***
Picăturile de ploaie îmi izbesc faţa. Mereu a fost ploaia aşa rece? De fapt, mereu au fost nopţile aşa reci? Îmi simt părul lipindu-se de fruntea albă într-un sărut ciudat, parcă protector. Da, cineva acolo sus, mă iubeşte. Dacă m-aş duce acolo să văd cine e?
Mă aşez pe mijlocul drumului şi aştept o maşină. Mda...mă iubeşte prea mult. Nu vine niciuna. Nu ar trebui să mi se pară ciudat, doar e cinci dimineaţa şi sunt într-un sătuc prăpădit în care probabil primarul e singurul care are maşină.
Mă ridic oftând şi îmi continui drumul spre nicăieri. Pantofii lui Jack sunt într-adevăr buni. Pariez că dacă ar fi fost ai mei, s-ar fi rupt până acum. Aşa sunt eu: ghinionist şi m-am obişnuit deja cu asta aşa că, în majoritatea timpului, nu mă mai deranjează.
Dintr-odată mă simt obosit, ca şi cum cineva mi-ar fi luat toată vlaga. Poate că au fost picăturile de ploaie sau poate am fost eu însumi...
Mă opresc lângă o tăbliţă pe care scrie „Bun venit în Essex!”. Ochii mi se măresc şi recitesc tăbliţa o dată, de două ori, de cinci ori...Mda! Ţara asta şi indicatoarele ei! Desigur că de aici înainte începe o autostradă fără nicio crăpătură.
Ploaia s-a oprit pe neaşteptate şi departe se zăresc luminile civilizaţiei. Toată oboseala mea dispare ca prin farmec şi alerg spre oraş cu un entuziasm de zile mari.
Prea departe însă...Mă opresc lângă un plop, de care mă sprijin pentru a-mi mai trage sufletul. Nici nu ştiu când am căzut şi am adormit, rezemat de el, dar am visat stele...
***
-Oraş mizerabil! Nu mai poate omu’ să doarmă lângă plop că vin şi-i fură hainele! Şi pantofii lui Jack!
Ghici ce?! Tipul dezbrăcat care se revoltă zgomotos, ascunzându-se după plop sunt chiar eu! Şi dacă la început mi-am spus că aşa ceva nu mi se poate întâmpla mie, atunci când o bătrânică foarte de treabă a leşinat, dând cu ochii de mine, m-am convins că numai realitatea poate fi aşa de crudă şi că nu e vorba de vreun coşmar.
Sigur că eu, ca orice om civilizat, am făcut tot posibilul să o readuc în simţiri. Glumeam! Bine că purta pantaloni, altfel nu ştiu cum mergeam până în oraş.
Drumul a fost...interesant. N-ar mai fi fost!
Plec eu ca orice hoţ care tocmai a dat o lovitură şi merg spre locul unde se înălţau trufaşe blocuri de 6-7 etaje.
Praful străzii îmi murdăreşte pantofii cu toc de trei centimetri, dar poate aşa nu o să se mai observe culoarea roz-pal. Tot mergând cu ochii la noua mea „avere”, dau peste cineva. Înalţ puţin privirea, dar văd doar pieptul binelucrat, aşa că îmi mai las capul pe spate, pentru a analiza o faţă cu trăsături dure, bronzată, cu bărbie proeminentă, crestată de o cicatrice de deasupra ochilui stâng până în dreptul urechii. Nasul este puţin coroiat, iar părul şaten şi aspru mai are puţin şi ajunge la umeri, dar este ţinut în frâu de o basma roşie. Ochii negri, sclipitori par a fi singurul dram de frumuseţe al acestei fizionomii. O voce răguşită mă întrerupe brutal:
-Ce te holbezi aşa, gagicuţo? N-ai mai văzut ocnaşi?
Inima începe să-mi bată în piept cu putere, iar cei care fac mişto spunând că m-am îndrăgostit, să afle că îi înjur de toate neamurile moarte. Un fior îmi traversează şira spinării şi rămân încremenit, cu ochii ficşi...Glumesc! Asta se întâmplă doar în romane, în realitate, cei vizaţi o iau la fugă, iar dacă cei vizaţi au ghinionul de a se afla într-o pereche de pantofi cu toc, se împiedică şi dau cu capul de primul pom.
***
Privesc de câteva minute podeaua murdară, la care roade un şoarece, fără să mă ia în seamă. Nu mă pot ridica. O durere în partea de jos a corpului mă ţintuieşte pe masă. Dacă durerea aia e de la ceea ce cred eu, atunci simt nevoia să vomit şi ceea ce nu am mâncat. Abia acum mă gândesc: oare am pantalonii pe mine? Întorc capul şi...mda...va trebui să fur alţi pantaloni. Pe toţi dracii iadului! De ce mi se întâmplă toate numai mie? Nu puteam eu să fiu o vedetă rock cu o mulţime de bani şi dependentă de droguri? M-aş fi descurcat eu cumva! Aş face oricând schimb de vieţi cu unu d’ăsta.
Mă ridic uşor, sprijinindu-mă de masă şi primul lucru pe care-l văd e uşa verde a casei. Uitând complet de incapacitatea mea de a merge, încerc să alerg spre uşă, văzându-mi salvarea în ea, dar parcă m-ar fi străpuns un pumnal şi din cauza durerii, mă împiedic în propriile tocuri şi cad lângă şoarece, care fuge într-o gaură din podea.
Mă ridic –numai Dumnezeu ştie cum- de pe podea şi apăs clanţa, simţindu-mă salvat.
Lumină! Soare! Libertatea îmi intră prin toţi porii! Mă târăsc până în spatele unui pom şi adorm. Nu sunt în oraş şi nici nu vreau să merg. Vreau doar să dorm şi să visez stele...

[Paradox ｡◕‿◕｡]

Povestea ta a inceput sa i-a o intorsatura...acum ar trebui sa zic ciudat, dar nu e asa. E genial, acum ca ai mai lucrat la actiune. Descriere ai din belsug, dialogul e bun si neexagerat, asa ca go on, continua. Astept cu nerabdare continuarea si sper sa treci si tu pe la noua mea povestioara, True blood.o//o
Ja ne. :bye:

[Addeh]

Scumpo,faci o treaba grozava cu acest fic,dar ne lasi sa asteptam mult:))
A fost tare faza cand a innimerit in Essex si chestia cu Jack,a fost incitant.Dar de ce a plecat?eu speram la mai multe intamplari intre Jacob si Jack...:-? Oricum,e extraordinar ficul,ma rog,primele capitole:)) nu cred ca mai e nevoie sa spun ca astept nextul nu?Bye draga:*

[Beatrix LaVey]

Buna! :x Am ajuns si eu pe aici ;;).
Imi place mult ideea ta de fic, e originala si foarte bine planificata, din cate vad. Sincer, m-ai atras in actiune incat am ajuns sa ma visez acolo. [Mai visatoare eu, de felul meu8->].
Incepe sa imi fie mila de soarta lui Jacob, dar nu snt singura, vad ca nici Jack nu s-a prea putut abtine sa nu il consoleze :)). Eh, ce pot spune despre primul capitol? E magnific, superb si incitant. Nu ma asteptam sa cada asa usor in patul unui necunoscut, insa nu ma mir, fiindca nu are alte alternative.
Sa trecem deci la capitolul doi :-?
Nu imi vine sa cred ca se scoala si pleaca dupa o partida incendiara O_O. Adica au facut-o drept `` plata chiriei `` si el isi ia talpasita?! O_O Imi place cum intrebi retoric `` Ghici ce ?! `` si explicatiile `` sunt eu `` sau mai stiu ce:)) Imi plac! :x Si i-au sterpelit hainele?! O_O Astia sigur au fost Crapu` si Menumorut =)) [ Gata, nu mai delirez :D Desi viata e un delir total... ]
Faza cu pomu` m-a amuzat=)) Esti penala! La fel si faza cu soarecele :)) A ramas fara pantaloni:-? De ce il doare? :> e cumva din cauza acelui lucru pe care il banuiesc eu?:)) Doi baieti... :> [ Eu ma gandesc la prostii :"> ]
Bietu` de el, viseaza stele:(. Ii dau eu un pumn de vede numai stele verzi >:). Scuze, scuze, nu o lua ca pe o jignire, aveam chef de glume.
In concluzie, ficul tau e de premiat, imi place la nebunie O_O! Abia astept urmatorul capitol:X Deci spor la scris :*

[DeDal N.]

OK, TREBUIE sa comentez fic-ul asta pentru ca am ras cum nu am mai ras de mult cand l-am citit. Nu stiu de unde le scoti pe toate, dar esti geniala.
De la primul capitol am vazut ca e ceva nou si diferit. Mi-a placut in special ultima faza, cand a incercat sa iasa afara pe usa. Mi-l pot imagina foarte usor pe protagonistul acestui spectacol. Bietul baiat, daca a ajuns sa poarte pantofi cu toc de trei centimentri SI de culoare roz...nu mai am cuvinte. Nu am vazut greseli, in legatura cu modul in care descrii, ador. Folosesti tot felul de expresii mai putin ortodoxe dar unice si care dau alta imagine fic-ului.
Deci abia astept capitolul urmator, daca nu cer prea mult, anunta-ma cand il pui, abia astept sa vad ce se intampla. Tine-o tot asa !!!!! Buh Bye !!!

[Reveuse]

Capitolul asta are o istorie...:)) O sa dau un edit ca sunt prea obosita. Capitolul, dovedindu-se prea vast, va fi impartit in 2 sau trei parti. Enjoy it!

Capitolul 3
Partea 1


Strada este foarte aglomerată, totuşi, prin mulţimea asta pestriţă, zăresc ca în ceaţă o himeră, o izluie sau...poate ceva real. Nu ştiu exact dacă am înnebunit, dar ca un nebun veritabil, mă iau după ea, urmărind-o la zece paşi distanţă. E înaltă şi are părul roşu, lung, despletit. Privesc silueta uşoară îmbrăcată în negru, care se mişcă, făcându-şi loc prin mulţime cu o lejeritate aproape hipnotizantă. Cât despre mine...eu sunt mai puţin înzestrat. I-am văzut chipul accidental, trăsăturile coincid: are nasul mic, ochii oblici, de un albastru intens, buze subţiri, pomeţi înguşti şi o slabă culoare în obraji.
Raţiunea îmi spune că nu e ea, că nu are cum, că buclele sale roşcate dovedesc asta, dar am recunoscut trăsăturile...nu mă pot debarasa de gândul că aş putea să-mi duc răzbunarea la bun sfârşit, că ar putea fi...nu! Fie şi numai pentru o clipă dacă aş aluneca în asemenea fantezii nu m-ar mai scoate nicio friptură de porc din ele. Ce foame îmi e! Nu am mai mâncat de trei zile, nu am niciun ban şi nici nu o să am prea curând. E într-adevăr încurajator pentru cineva care urmăreşte o necunoscută, dând coate în stânga şi în dreapta.
Un strigăt ascuţit îmi distrase atenţia de la ţinta mea şi, întorcând capul, ridicându-mă pe vârfuri pentru a putea vedea peste capetele celorlalţi, am văzut pe cineva fugind cu un copil în braţe lăsând în urma sa o femeie de vreo treizeci de ani care îngenunchease pe asfalt. În faţa lui oamenii se dau la o parte ca şi când le-ar fi frică să intervină. Omul se îndreaptă spre mine. Întorc capul: roşcata tocmai coteşte. Dacă nu mă dau la o parte aş putea să o pierd. Plimbând ochii de la unul la altul, am ales să stau în calea celui care răpise copilul. Oprindu-se în dreptul meu, m-a privit disperat câteva secunde, implorându-mă parcă să mă dau din faţa lui. Cu siguranţă dacă nu ar fi avut copilul în braţe m-aş fi ales cu ochiul umflat aşa că nu puteam decât să fiu recunoscător şi să rămân pe loc, blocându-i drumul. Întinse mâna spre buzunar, scoţând câteva bancnote şi mi le întinse. Nu puteam vedea, dar eram sigur că ochii mei se aprinseseră, că saliva începuse să curgă şi că mâna mea se întindea încet spre cele câteva bancnote. Vizualizam grătarul, vinul vechi, salata, desertul.
Nici nu am realizat altceva până nu m-am trezit pe marginea drumului, strângând posesiv banii şi privindu-l pe cel care fugea.
Am oftat şi mi-am îndreptat paşii spre primul restaurant.
***
Aş vrea să pot spune că sunt scârbit de mine, că îmi pare rău, că atitudinea mea a fost scandaloasă, dar sunt prea ocupat să fiu încântat de mâncare ca să pot fi scârbit de mine, nu îmi pare rău atunci când mai iau o lingură din supa asta, iar atitudinea mea a fost una de care sunt mândru momentan.
Am terminat imediat supa de tăiţei şi mi s-a adus o friptură de pui aromată, rumenită, caldă şi un „Rose D'anjou”. Îmi simţeam viaţa curgând din nou prin vene. Înfulecai la repezeală friptura –avea un gust delicios, deşi cred ca în halul în care eram orice mi s-ar fi părut delicios- şi băui vinul, comandând încă două sticle. Ospătarul părea să mă simpatizeze pentru că mă numi „domnule”. Ahhh! Ce cuvânt minunat şi de când nu-l mai auzisem! Fără a fi într-o stare prea prostă de la vin, am luat ca desert o tartă cu mere şi am continuat să beau până când buzunarul meu era din nou gol.
Împleticindu-mă şi încercând să nimeresc cât mai puţini pomi şi să rămân pe trotuar, am ajuns undeva unde era iarbă şi m-am întins, adormind instantaneu.
***
M-am trezit în acelaşi loc în care adormisem. Mă durea capul îngrozitor şi pentru o clipă am avut impresia că toţi oamenii care se holbau la mine erau doar o iluzie creeată de mintea mea amorţită. Deschizând ochii mai larg, ciupindu-mă de mână mi-am dat seama că era cât se poate de adevărat şi că nu am mânecă, ceea ce m-a făcut să constat că nu am nici cămaşă, lucru care m-a făcut să mă uit speriat la picioare pentru a constata lipsa pantalonilor. Cel puţin boxerii erau încă pe mine. Am simţit cum sângele mi se urcă în obraz şi cum mă înroşesc întocmai unui mac. Nu ştiam dacă motivul acestei reacţii era furia sau ruşinea. M-am uitat la oameni, cerându-mi scuze din priviri şi, în mulţime, am văzut-o! Ea! Roşcata care îmi scăpase ieri. Zâmbea răutăcios, dar nu ca un simplu spectator la o comedie, ci ca personaj, parizan al acesteia. Brusc, am realizat! O revelaţie mi-a deschis ochii: ea avea o legătură cu asta! Ea era de vină. Ştiuse că o urmăresc. De unde? De ce? Era cine bănuiam eu? Dar dacă nu era, ce voia de la mine? Şi...dacă nu era, ce voiam eu de la ea? Cufundat în cugetul meu, nu mi-am dat seama că o priveam insitent, că toţi oamenii îmi urmăriseră privirea şi acum se uitau şi ei întrebător la necunoscuta cu ochii albaştrii. Fata se îndepărtă puţin iritată, fără să scoată un cuvânt. Atunci am remarcat un alt chip cunoscut: bărbatul care mă plătise să îl las să treacă. M-am ridicat în picioare şi mulţimea s-a dat înapoi, lăsându-mă să ajung la el. Acum îi observam chipul frumos: pielea lui albă, ochii ciocolatii a căror lacrimă nu avea cum să fie altfel decât dulce, buzele puţin prea pline, nasul mic, cu nări dilatate, genele curbate şi lungi, părul şaten, ce-şi bucla vârfurile la baza gâtului. I-am pus mâna pe umăr şi, printr-un gest, l-am îndemnat să ne îndepărtăm de agitaţie.
-Cine eşti? l-am întrebat când urechile curioşilor erau suficient de departe.
-Mă numesc Ryan Simpson.
-Ştii că nu la asta mă refer. Spune-mi povestea ta.
-M-am născut...
-Sari peste copilărie şi adolescenţă! Treci la partea cea mai recentă.
-Copilul...Ai văzut-o desigur pe femeia care ţipa şi probabil ai ghicit că era mama lui, dar ceea ce nu cred că ştii este...-aici faţa lui se crispă- că tatăl sunt eu.
Am primit replica fără să mă clatin; ghicisem undeva, în subconştient. Disperarea din ochii lui, strânsoarea puternică, gesturile repezite, nervoase, toate acestea erau datorate paternităţii.
-Eu am douăzeci de ani, ea are treizeci şi unu. Ne-am despărţit şi nu m-a lăsat să o mai văd pe Amanda. A spus să merg şi să-mi trăiesc tinereţea, dar ceea ce nu înţelege ea e că tinereţea mea nu s-a încheiat în clipa în care am auzit că am o fiică, nu înţelege că tinereţea nu înseamnă numai distracţie, cluburi şi sex. Pentru mine, cel puţin, nu mai înseamnă...
-Åži copilul? Unde e Amanda?
-E la mine. Nu o să i-o dau înapoi până nu o să accepte că îmi aparţine şi mie...şi până nu o să îi spună adevărul soţului ei...
-Stai! Ce?! Care soţ? Nu ai pomenit nimic de asta.
Se uită la mine ca şi cum ar fi trebuit să fie evident că femeia cu care el are un copil este măritată.
-Soţul ei ştie că Amanda e fata lui. Am rugat-o să îi spună adevărul. Îl cunosc. Va fii dezamăgit, trist, poate că va divorţa, dar nu o să îi facă nimic.
Se lăsă o tăcere stânjenitoare. După câteva minute, privindu-mi „ţinuta”, Ryan mă invită să o cunosc pe Amanda şi să fac rost de nişte haine.
***
-Ştii cumva cine e femeia roşcată? L-am întrebat în drum spre casă, analizându-i atent fizionomia.
-Cea care ţi-a furat hainele?
Deci ea fusese!
-O cheamă Lynn. A venit aici cu un an în urmă, nu o cunosc prea bine. M-a căutat ieri speriată, cerându-mi ajutorul, dar am refuzat.
-În legătură cu ce?
-A bălmăjit ceva despre un om care ar fi venit după ea.
***
Este totul atât de confuz! Ce rol am eu în tragedia asta? Cine e? De ce mi-a furat hainele? De unde ştia că era urmărită? De ce seamănă atât de mult cu ea?...Poate fi ea? Lynn...poate şi-a schimbat numele! Nu e imposibil, dar de ce? Şi chiar sunt treaz? Este ea...soţia mea?
To be continued...

[Addeh]

Wow, deci in capitolul asta m-ai cam bagat in ceata... :-S Adica cine e tipu' ala, Ryan? Si ce legatura are Lynn, dar Cu copilul ala? :-? Offf, god, cate intrebari!!! Neaparat trebuie sa ma lamuresti.:))
Acum sa revenim, mi-a placut si chiar m-ai facut curioasa acum. Adica Jacob are o sotie?! De ce??/ Eu vroiam sa fie ceva intre el si Jack:X:X
In fine, te gandesti u la ceva;;) Te pup si astept nextu`:*